El a fost mereu o mirare în viața noastră încurcată de rezidenți, în care era greu spre imposibil să știi cine spune adevărul și cine te-nvață prostii, care din ei vorbește prin sinceritate și care prin frustrări și care va fi cel care te va salva din mlaștină; unii dintre noi nu l-au înțeles pînă la capăt, nici nu trebuia, de fapt, nici eu nu știu, nici azi, cît din ce zice el înțeleg și cît simt orbește, ca o cîrtiță pe cîmp, unde sunt miezuri de adevăr și unde deșertăciuni. Abia ieri mi-am dat seama că s-ar putea să fi fost singurul care ne-a zis demult, de la început, că vom greși, și vom greși mai mult la început și mai puțin spre sfîrșit, și că n-avem altceva de făcut decît să învățăm din greșeli. Ne-a spus același lucru și ieri, deși mie mi s-a părut că din toată sala numa’ mie mi-era groază de greșeli, deși nu mă înhămasem încă la nimic, da’ asta e o problemă veche de cînd m-am trezit aproape singură într-un spital plin de întrebări cărora trebuia să le aflu răspuns.

Senzația asta, de greutatea lumii întregi pe umerii mei, care nu m-a părăsit de la primul război mondial încoace, fictivă și totuși vie, formată de mintea omului și trăind ca o clădire, în asfalt și țevi de fier, care mă paralizează la începutul fiecărui lucru nou pe care încerc să-l fac la muncă și care se diluează în timp pînă la dureri surde de amurg, amurgul doare mereu foarte, foarte mult, indiferent de anotimp și de loc, o fi vălul etern al morții care dă tîrcoalele chiar și reușitelor noastre cele mai bune, cancere cresc mereu-mereu, în tot felul de oameni, și mă trezesc mereu în săli în care încercăm să le prindem în laț și reușim, de fapt, atît de rar și pentru atît de puțin timp, spunîndu-ne mereu unii altora că timpurile alea scurte pot fi jumătăți de viață, în care oamenii să-și ia la revedere sau să-și împlinească visele mărunte amînate în viața cea întreagă de dinainte de noi, și-acuma vreau să-ncerc să le găsesc pe unele foarte devreme, ca să pară țara asta mai sănătoasă măcar în statistici, dacă pe stradă nu poate, și mă-ntreb și de data asta de ce-mi așez pe umeri greutatea lumii întregi și de ce nu știu să simt c-o-mpart cu alții tot timpul, de fapt.

Undeva jos, pe strada pietruită, un grup de nouă oameni cu aparate de fotografiat se chinuie foarte mult să fotografieze o ușă veche de lemn care n-are sens decît pe acel colț de stradă, și doar încadrată perfect în acel colț de stradă, pentru că dincolo viețuiesc grafitti și-o terasă cu scaune de berărie modernă generică care nu mai au legătură cu secolul XVI. În miniatura asta de oraș ardelenesc, că restul e comunism amestecat cu capitalism tîrziu romînesc generic, la fel de amestecat ca Bucureștiul, de fapt, a cărui sinagogă e tot închisă, care probabil n-are moschee printre cele zece nuanțe de catolicism reformat sau nereformat, protestant pe ici pe colo, femeile sunt tinere și foarte frumoase, toate, și străzile luminate galben-pai, poate tocmai pentru femeile tinere și frumoase, și nu există cafenea cu adevărat simplă. Este un oraș foarte frumos acesta, da’ în mijlocul lui și-n mintea mea îs oameni care iubesc și lasă, ca-n cîntecul ăla de la București, și-am impresia că ăștia-s oameni care-și trăiesc viețile prefăcîndu-se că-și uită iubirile astea neîmplinite, că altfel n-ar putea să fie cîrciumile acestor oameni așa curate și cîntecele lor așa pașnice, nu? Io nu știu să plîng iubiri neîmplinite altfel decît la București, și cînd nu-s ale mele le găsesc pe-ale altora, și le plîng și p-alea, pentru că mereu există cîte ceva ce merită plîns în lumea asta.

Avea lumina din ochi un pic scăzută, și nu știu de ce-am știut așa devreme că-i scăzută în niște ochi pe care nu i-am mai văzut trei ani-pandemie, și mi-a recitat foarte frumos o poezie de Blaga pe care zicea c-o învățase în copilărie, înainte de Tatăl nostru, extraordinară poezie, dacă ai sensibilități d-astea lumești pentru pietre, apă și jivine, și i-o spusese și tatălui lui, pe vremea cînd era într-un pat de terapie, și și-o spusese și lui însuși, știu sigur acuma, pe vremea cînd și el a fost într-un pat de terapie, și n-o să știu niciodată, nu-i așa, de ce mi-a zis-o mie, de ce așa repede după ce m-am așezat, de parcă m-ar fi așteptat, într-un fel, de ce sub soare lîngă apă și la marginea pădurii, dar în pauza unui curs, de ce granița asta dintre spirite și știință e așa străvezie în oameni, chiar și în oamenii a căror știință devine viață, de ce am înțeles așa de limpede ce simte el atunci, deși din mine n-a ieșit nici o lumină care să se unească cu a lui în clipele alea, nu știu multe lucruri despre adunătura aia de sentimente dezlînate în vorbe, decît că avea sens auriu și greu și c-am luat în mine o bucată din ea, care s-a topit în miez, într-un glob de sticlă, într-o fotografie pe sîrmă necentrată și nefiltrată, a unor oameni care nu știu nimic separat și foarte puține împreună.

„Suflete, prund de păcate,
eşti nimic şi eşti de toate.
Roata stelelor e-n tine
şi o lume de jivine.
Eşti nimic şi eşti de toate:
aer, păsări călătoare,
fum şi vatră, vremi trecute
si pământuri viitoare.
Drumul tău nu e-n afară,
căile-s în tine însuţi.
Iară cerul tău se naşte
ca o lacrimă din plânsu-ţi.„

Cred că trăiesc iar prost, că-mi vine să scriu, după oh atît de mult timp. Îmi vine să scriu și cu î din i, de dragul unui „altădată” pierdut.

Toamna asta lungă și caldă e binevenită, pentru prima toamnă din viață, cred, nu mi-e rău cînd mă uit pe fereastră sau cînd trebuie să ies din casă, am chiar ieșit mult în ea, față de cealaltă toamnă, am mers cu trenuri CFR și-am văzut mare și munte două sau trei zile la rînd, și mi s-a părut că nu-i lucru mai frumos toamna decît marea, și faleza aia simplă și aproape goală din Constanța, și începutul de Cazino curat.

Mi-s cuvintele ciuntite, de la nefolosință sau de la neatenție.

Iar ploile nu vin, vorba cîntecului care vă trăi veșnic prin noi.

Într-o zi, un băiat de la Romană m-a convins să donez niște bani pentru bunici singuri vorbind oareșicum mult și neatent și mirîndu-se că oamenii nu mai știu de Travka, și, deși mă pregăteam să zic „Cum să nu știe? Toată lumea știe Travka.”, adevărul e că nu, lumea care știe Travka, Pistol cu capse sau Firma e, azi, mică-mică de tot, o bulă de săpun singuratică care trăiește într-un număr aproape infim de minți rătăcite. Lumea, domnule, a uitat Travka.

Mie îmi vine să plîng oareșicum des de la un timp, să tot fie vreun an, deși nu mi s-a întîmplat nimic rău și nici nu se întrevede altceva la orizont. bani avem, să ne ierte Dumnezeu, o groază, suntem chiar în punctul ăla glorios în care nu avem timp să-i cheltuim, casă nu avem încă, personală, da’ nu credem că mai durează mult, chiar dacă înseamnă legat la gît pe 30 de ani, curentu’ nu e chiar scump, nu l-am mai văzut pe Orbu de mai mult de doi ani, deși l-am visat pe Prej acu vreo trei nopți, și-și ascundea verigheta rîzînd, nu dorim să ședem prea mult pe ce vrea să-nsemne acest vis, mai ales că în el se mai întîmpla și să înclin masa de CT atit de mult încît a căzut pacientul în cap, avem post la stat în sistemul medical, ceea ce pare să fie cam cel mai sigur loc de muncă din toată țara, și mie-mi vine să plîng oareșicum des de la un timp, să tot fie vreun an, uneori sigur că e PMS, da’ alteori sunt alte lucruri, care nu știu cît de importante ar trebui să fie pentru mine, dar sunt, cum ar fi pacienții cu două cancere în același timp, sau pacienții care se vindecă de un cancer și dau de altul, cancerele din rudele și prietenii noștri, care-s mereu mai rele decît ale altora, pacienții lungi și grei, care stau în spital cu lunile și mă fac să simt că-i cunosc, deși nu le văd decît fața și interioarele, tuburile puse în ei și zemurile care se scurg prin ele, care trebuie mereu cîntărite și socotite, pentru că în funcție de ele hotărîm dacă-i bine sau rău, grija pentru ai mei, grija pentru oamenii alor mei, grija pentru oamenii oamenilor oamenilor mei, grija pentru țară, anxietatea dată, cred, de faptul că nu mai am prieteni prezenți, fizic, aproape, și că atîta timp cît i-am avut aproape n-am avut timp să-i văd, cum n-am timp nici în continuare, întrebarea asta stupidă și obsesivă, „de ce n-am timp? de ce n-am timp? de ce n-am timp?”, care mă paralizează uneori, în tramvaiul de dus sau în tramvaiul de întors, sau la sfîrșitul zile, cînd camera de comandă miroase a dezinfectat și sting lumina și știu că mîine vor veni doar alte cancere, sub alte forme, în alte locuri, în alt fel de oameni, care vor fi sau nu scoase sau zgîrmate, numărate, păzite, socotite, rugate, sperate, fără să știe vreunul din noi cine scapă și cui i se termină linia, că nici ei nu știu, dragii de ei, ăștia care scot, zgîrmă, numără, păzesc, socotesc, îngrijesc, știm doar ce se poate face, și ce nu, și dincolo de asta e un hău în care parcă sărim toți cu ochii închiși, sperînd din ochi la bine.
Și cred că mă cam strică la cap treburile astea, mai degrabă, și nu atît volumul de muncă în sine, pentru că-mi rămîn gîndurile astea și în concediu, și pentru că, după doi ani jumate, ar trebui să fiu obișnuită, zic, și mă sperie binișor, aproape de „there’s nowhere to run anymore”, dar e, e el, el le șterge și le înmoaie și le rupe pe toate, dar sigur că n-am timp să stau cu el suficient de mult cît să mi se întoarcă mintea acasă de pe o zi pe alta, și parcă n-am timp nici de soluțiile vechi și rapide, ascultă niște muzică, citește cinci pagini dintr-o carte scrisă frumos, închide un pic ochii și imaginează-ți un castel, un război, o pădure, un rîu care trece pe sub un pod cu unsprezece arcuri, un oraș vechi de piatră, o mare caldă și albastră, încerc atît de mult să am timp încît n-am timp, și începe să-mi fie frică de timp, și să-l las să treacă în gol, aproape murind.

Dar altfel îs bine, obiectiv vorbind. Uneori mă forțez și fac liste cu toate lucrurile care sunt bune în viața mea, și-s multe, și nu-nțeleg de ce nu intră ele în mintea mea mai adînc decît astelalte. Nu-nțeleg. 

Încerc să nu mă obișnuiesc cu dimineţile în care face cafea în bucătăria mea sau cu după-amiezile în care găsesc căni și pahare pe masa din balcon, încerc să nu vorbesc prea mult despre ce face prin casă sau despre cât de puţin și plin dorm când rămâne peste noapte, încerc să nu vorbesc mult despre el pur și simplu, ca să nu-l scot din fundal în viaţa mea de prim-plan, ca să nu devină cine stie grozavie de importanta in existenta mea, altfel simpla si netulburata. Dar a devenit, nu mi-a iesit, iata-ne astazi aici, cautand case la vreo 200.000 de euro cu loc de atelier si de catel, ca soba o facem dupa.

Chiar nu mai știu să scriu, da’ e bine că-n tren miroase a cozonac.

Am așa, în miez, un vierme mare și verde, e verde cu un scop, nu așa, degeaba, îs în tren, în gară la Buzău, și, dintr-o inerție veche din lumea apusă, m-aștept să cunosc pe unul din oamenii care se vor urca în trenu’ ăsta în următoarea jumătate de oră, și nu voi cunoaște pe nimeni, de fapt, fiindcă toți îs plecați sau au mașini, azi e ziua lu’ Prejbeanu și-a lu’ Che Guevara, mai știi?, Prejbeanu e încă de-o seamă cu mine, deși mie mi se pare că-i bătrîn de când lumea, sau eu îs bătrînă pe lîngă el, e viața mea simplă și eu mi-o complic mereu, acu că mă gîndesc, cresc un vierme mare și verde în piept, că dacă-ți amintești uneori de ea, dacă-ți zice într-o seară „hai” și tu te duci, dacă ți-e dor să te prindă ziua ta pe stîncile Greciei sau montînd biciclete într-un refugiu de autobuz și eu nu-ți pot oferi decît călătorii cu mașina, castele și rezervări pe booking.com?, dacă unde vreau eu să merg și cum vreau eu să merg nu e de ajuns pentru tine, dacă te plictisești, dacă pleci, dacă nu-s de ajuns, cum n-am fost nici înaintea ei și cum nu voi fi, probabil, niciodată, pot să-mi mai revin eu acuma?, să mai ies iar la băut pînă la trei noaptea și să mai împrăștii aceeași păsare pe care-o aveam înainte de tine și-aceeași iertare pe care-am dobîndit-o cu tine?

Am o groază de vise pentru tine, pentru mine, și-n secret cîteva pentru noi, și-acum îs în bucata aia de viață în care pot să le-mplinesc, și mi-e teamă că nu le pot împlini decît cu tine.

Din cînd în cînd încerc să omor viermele, și-odată cu el, desigur, zgîndăr și-o bucată din carnea mea, am stat într-una din nopțile trecute să trec prin toată pagina ei pîn-am ajuns la călătoria în Krapeț, ca să-mi amintesc teama aia mocnită de ceva-ul care te-nconjoară în valuri fără să știi, de fapt, nimic, atingerea aia ștearsă a unei schimbări mari și grele care se strecoară-n oase fără să știi de unde vine și, mai ales, fără s-o poți opri, pentru că-i schimbare de oameni și astea te dezarmează repede și se vindecă greu, adesea deloc, și m-am dus ca să mi-o amintesc cît mai bine și să m-asigur că nu mă pîndește și-acum, și parcă n-o simt chiar ca atunci, parcă mai degrabă mi-o fabric singură cînd nu ești, că doar te văd cînd ești și nimic din tine de-acum nu-mi amintește, de fapt, de tine de-atunci, da’ tot mi-e frică, no, acu că mergem tot acolo, și mergem altfel, și-aș vrea să m-asigur, cumva, că altfelul ăsta e bun.

C-ai venit fiindc-ai vrut să fie altfel, fiindc-a fost mereu altfel între noi, fiindcă altfelul ăsta îți face bine.

De ea mi-e frică altfel, fiindcă e aproape, tot acolo, și fiindcă știu ce-mi poate face mie, nu neapărat ție. Că la sfîrșit, vorba fetii, ce faci tu e treaba ta și spune lucruri despre tine, nu despre mine, dar ce mi-a făcut ea mie e treaba mea și, dacă mă hotărăsc s-o văd, trebuie să știu să mă apăr de ea. Și asta, eh, asta nu-s foarte convinsă c-am învățat să fac.

Da’ m-aș duce, desigur, măcar că-i Mișu acolo, c-aș avea cu cine bea Tatra și poate, cu puțină răbdare, aș găsi povești proaspete, sau povești vechi aerisite, de care parcă am nevoie după atîta singurătate. Cred că mă duc, chiar așa nepregătită cum mă găsesc.

Da’ să știți că sunt bine, oricum, în mare; am oameni cu care mi-e drag să muncesc, muncesc același lucru pe care-l iubesc, rîd sau zîmbesc suficient de des cît să nu-mi fie viața irosită, am umblat prin țară și-am văzut locuri frumoase și dragi, am dat niște examene și le-am luat, uneori mă duce cu mașina la spital și mă hlizesc prostește pe dinăuntru, uneori plecăm în lume după gărzile mele de vineri și ne oprim pentru cafea în benzinării, am văzut Dobrogea și ne-am minunat de cît e ea de frumoasă, de fapt, iar el pare confortabil și vesel cînd e cu mine, chiar și-atunci cînd are genunchiul stricat, și cum nu prea știe să mintă mă gîndesc c-ar trebui, totuși, să-mi strunesc viermele verde din miez și să ieșim și din treaba asta onorabil. Pare să fie unul dintre oamenii ăia pe care nu prea suport să-i văd răniți, deci tre să facem ce trebuie făcut ca să nu mai fie rănit.

E tare urît că trenul ăsta claxonează foarte isteric și foarte des, de mi se pare că urmează să lovim ceva din clipă-n clipă și s-apărem la știri deseară.

A fost frumos și la Tîrgu Mureș, tre să mergem și p-acolo cîndva curînd.

Creează o narațiune, zic ăștia de la wordpress. Dacă puteam, scriam io de mult, boss, nu m-apucam acuma că mi-ați zis voi.

Pentru 10 minute, până la Unirii, am voie să trăiesc cu grija-n gât, că dacă pleci am pus-o, de data asta chiar am pus-o, din atâtea puncte de vedere că-mi vine să-mi vomit sufletul când mă gândesc. Că acuma amintirile-s de altă natură, că-mi place să dorm cu tine de mor, chiar și-atunci când nu mă ții în brațe chiar toată noaptea, că existența ta de-acum în viața mea de-acum e o sursă imensă de confort psihic, și nici nu pot să-ncep să-ți explic cât înseamnă confortul meu psihic în spitalul ăla, mi-e groaaază, absolut groază, de mlaștina în care aș cădea dac-ai pleca acuma, și nu știu cât de întreagă aș ieși de data asta la suprafață.

Da’ hai Doamne-ajută, de ce să ne speriem așa, ca tonții, dinainte de cutremur? Laaasă, bre, că merge-așa, shhhht. Merge, merge, merge brici.

Îmi scrii noaptea, zâmbind, că m-am obișnuit cu cafeaua ta de dimineață, și-i adevărat că dorm prea mult când nu ești tu lângă mine, dar iată, tot le visez p-alea vechi, uneori, și mă cam ia apa, și nu prea mă mai pun contra, mă laaas în voia apei și mă mir din ce în ce mai puțin, că ne stătea bine, tu cântând la Laura Bass și eu pictând pisici pe numere, că lumina aia caldă de duminică se topise și rămăsese în casă, că am început să mergem în locuri fără să simt că te fraieresc să vii cu mine, c-a fost așa frumos și simplu Câmpulungul și c-am găsit berea aia minunată la „Pardon”, că viața mea a început să se scurgă foarte lin și foarte drept, fără ascuțișuri, și că undeva, cumva, cândva, m-am eliberat de groaza de-a trăi singură, atâta de singur cât poate fi un om cu un loc de muncă plin de oameni, dintr-un oraș murdar plin de oameni. Mi-ar fi urât acuma, dac-ai pleca, da’ n-am nici un dubiu că mi-ar rămâne suficiente motive de zâmbet și de veselie pentru viața de după tine.

Odată, demult, am ținut câteva săptămâni un blog pentru o prietenă care plecase în Franța, ca să fie mai ușor să-i povestesc care ce mai face, fiindcă la vremea aia eram mulți și ușor de pierdut, da’ s-a dovedit că doar eu am plecat și-au rămas în el vreo două postări despre oameni uitați un pic, topiți mai târziu în tipare și-n inerție, cu care nu știu ce să fac acuma.

Durerea asta surdă e, poate, suferința mea cea mai de preț, deși nu sufăr foarte des și nu pentru prea multe lucruri, tac mult și-ascund mult, să nu te sperii, să nu te sufoci, să te-ntorci, să fii vesel și liniștit, să visezi, să plănuiești, să crești, să-ți primești lucrurile de care ai nevoie ca să te-mpaci, să fii cât de bun vrei tu să fii și să nu mai simți, dac-ai simțit vreodată, singurătatea aia acră, metalică, ascuțită, care te ține treaz noaptea, c-un șarpe strâns în piept, și nu te lasă să respiri, să mergi sau să gândești, sau, mai rău, singurătatea aia pe care simți c-o meriți pentru că ești cum ești, de cele mai multe ori fără să știi dacă ești bun sau rău, doar altfel, cînd ar trebui să fii altfel ca să te potrivești, lângă un om sau într-un loc, și-acest „altfel” ți se răstoarnă-n gât și dă să te rupă din mijloc și nu reușește, da’ colcăie acolo-n miez, ca un centru de vulcan, ca un dragon care crește prea repede și-ncearcă să-și ardă o ieșire din peșteră, și nu știu cât din efortul ăsta e pentru tine și cât e pentru mine, de fapt, câtă bucurie din tine se lipește de mine, se macină și se strecoară-napoi sub pielea ta, da’ mi-e frică, și să te ferească Dumnezeu de frica asta, mi-e frică de fiecare dată când ieși în lumea de-afară că undeva, cumva, cineva, mai ales cineva, o să te țină acolo, și că de data asta n-ai să te-ntorci, și chiar dacă te-ntorci, simplul fapt că pleci e dureros, până la urmă, fiindcă fiecare plecare înseamnă că nu-s de-ajuns, și-nseamnă că nici nu voi fi vreodată de-ajuns, și mai înseamnă și că, iată, simt nevoia să-ți fiu de ajuns, și-n toată călătoria asta chinuitoare uit, mereu-mereu, că poate n-ar trebui să trăiesc așa, de azi pe mâine, binecuvântând zilele-n care te-ntorci și fiindu-mi groază de zilele pe care le petreci departe de mine, cu fete sau femei pe care nu le cunosc, da’ na, sigur îs mai mișto decât mine, și-n zilele alea beau și cânt ca la ușa cortului, cum ar veni, mă amestec ca Balcanii în ceaun și mustesc a dureri de toate națiile și de toate felurile, de soldați pierduți pe front, de femei care-i așteaptă acasă, de iubiri uscate-n cărți, temeri groaznice, urmăriri prin păduri de brad, viziuni, torturi, câini lătrând, gloanțe zburând, oameni căzând, dispariții, dictaturi, zdrobituri, și-n nopțile alea mă pun și-mi imaginez, sârguincios ca un scriitor, un om lângă care aș putea trăi un pic altfel, fără temerile astea duse mereu-mereu în spate, da’ la sfârșitul nopților ăstora adorm și-a doua zi parcă-mi schimb pielea ca șarpele și-o iau de la capăt de parcă abia aș fi început să te descopăr, de parcă suntem încă la început și eu sunt încă liberă, și mai pot, încă, alege dacă rămân sau nu pe lângă tine.

Mi se pare că perioada asta a noastră va trece odată cu pandemia, c-ai venit des și te-ai întors pân-acuma doar fiindcă n-aveai unde să mergi și să vezi oameni, și de-ndată ce-o s-avem iar terase și restaurante o să ai iar viața deschisă de dinainte și-o să găsești, iar, una, două, cinci, șapte, și-ncerc să mă pregătesc pentru bucata asta nouă, îmi fac liste de baruri în care să m-apuc iar să umblu, liste de oameni pe care să-i caut ca să beau cu ei și să-mi împart cu ei ciudățeniile și fricile, îmi desenez multiple planuri de rezervă, ca orice femeie independentă care știe că va fi iar singură, și nu doar singură-singură, că aia nu-i mare treabă, ci ducând dorul cuiva anume, sufocată de amintiri, mirosuri și obiecte, nebunie curată, da’ mă pregătesc, cuminte, pentru ce-o să fie, și probabil că n-o să știe nimeni că-ți duc dorul, cum zice poporul meu, deși o să fie groaznic, aoleo, cum o să fie, și-aoleo, de câte ori o să mai trebuiască să fie.

Aveam și lucruri mai deștepte de zis, da’ alea-s ușor de zis și-n lumea reală, și scap mai repede de ele, iar alea de care nu scap rămân la dospit și ies singure mai încolo. Astelalte îs mai rele și mai fricoase, o iau la sănătoasa prin degete și trebuie date afară din timp, ca să nu-mi sfâșie pielea și să mă lase neom. Nuuu mai am poezie, în schimb, atâta puțină cât am avut vreodată s-a pierdut în negură demult și aparent definitiv.

N-am mai scris de mult, nici n-aveai ce să citești, de fapt.
Mi-a dat înapoi diacriticele, îi sunt etern recunoscătoare.
Nu mai știu să scriu fiindcă mi se întâmplă lucruri departe, și-mi vin idei departe, și-n general le pierd pe drumul dinspre spital spre casă. Majoritatea mi se întâmplă în spital și rămîn acolo, fiindcă nu-și au locul în lumea de-afară, unele îmi apar înainte de culcare și se spală odată cu visele, iar altele se pierd pentru că nu merită să fie păstrate sau nu trebuie, pur și simplu, să fie păstrate.
Viața noastră e din ce în ce mai lipsită de drame, și mă mir că nu te deranjează.
Eu aș ieși, da’ nu ca să stau singură în frig pe o terasă oarecare, în viața mea nu mai sunt nici oameni, nici terase care să merite să stau în frig, iar puținii oameni pe care-i mai am se deplasează singuri încoace sau întreabă, din când în când, ce mai fac, uneori mi se pare că mi-e dor, dar fiindcă nu mai pot desena clar lucrurile de care mi-e dor mă gândesc că nu mi-e dor, de fapt, doar mă simt datoare să-mi fie dor, c-așa-s io cu uitarea, tre să dureze o eternitate până să-mi dau voie să recunosc că uit lucruri și oameni pe care-i iubeam odată ca un câine, așa că, pe scurt, nu mai știu dacă mi-e dor sau nu de cineva de-atunci, cred că mi-e dor doar de senzații, care oricum nu mai pot fi trăite în vremurile astea, și le-amân cuminte, cu groază că mă obișnuiesc fără oameni și n-o să mă mai pot întoarce după ei nici când s-o putea. O grijă pentru alte vremuri.
Mă tot uit la pozele ei, am și visat-o într-o noapte, tre să depășesc cumva senzația asta din mațe și nu știu cum s-ar mai putea, atâta timp cât n-am unde s-o mai văd. Ar fi varianta să întreb, da’ mi-e frică să calc în rahatul ăsta.
Până una-alta, am două seri aproape libere în fiecare săptămână, și p-aia de sâmbătă se pare c-o petrec cu tine, cumva, nu știu bine de ce tot timpul, dar insist să nu mă-ntreb, ca-ntotdeauna, uneori nu-mi iese și mai fac greșeala să mă-ntreb, mai ales înainte să vii, da’ îmi trece, uit, aia e, îngrop câte puțin de fiecare dată și lucrurile se-așează singure în matcă, prea ușor uneori, am început să dorm lângă tine, în reprize, desigur, că tot îți simt mișcările, oftaturile, ridicarea din pat, zgomotele din bucătărie, dar nu mă mai trezesc de-a binelea și plutesc într-o liniște d-aia prostuță și pufoasă, de om care e în deplină siguranță, pe dinafară și pe dinăuntru, chiar și atunci când te trezești cu mine la 05:30 fiindcă tre să plec la Oltenița și avem timp să bem cafea și să vorbim, deși singură n-am niciodată timp. Nici nu mai știu de la ce mă luasem.
Am și alte gânduri, da’ cumva astea erau mai isterice. Că n-ai plecat de mult. Peste trei zile uit și le scriu și p-alelalte.
Îs bine, în sensul că nu mă doare altceva în afară de oboseală și nu mi-e dor de altceva în afară de mese pline de oameni, eventual de terasă, eventual de mare.

Mda. Deci…Da.

Pernele rămân nemișcate după tine. Azi-noapte ai adormit în braţele mele în timp ce mă uitam la „Bărbierul din Siberia”, prima parte, aia pe care n-am văzut-o, de fapt, când eram mică și proaspăt îndrăgostită de Rusia. Așa ai și zis azi-dimineaţă, „Adică eu am dormit în braţele tale și tu te-ai uitat la film până la unu’ jumate?”, și știai și ora, și-mi recunoșteai braţele ca existând, și nu știu, deși mă simt datoare să știu, cum am ajuns aici, de unde până unde vii când te chem și stai a doua zi până la prânz, prin ce mecanism de neînţeles îmi faci abţibild cu Rammstein pentru laptop și de ce, la sfârșit, abia aștept să te-ntorci. Nu sunt îndrăgostită de tine, și asta e ciudat, la sfârșit, fiindc-am fost odată perfect îndrăgostită și-mi amintesc bine cum era, și nu seamănă foarte mult cu ce-i acuma, aveam mult mai puţine pretenţii și infinit mai puţine lucruri de luat în mână și de zâmbit asupra lor, dar ești foarte aici, acum, și foarte nu aici a doua zi, și nu mă pot obișnui decât cu a doua variantă, în care casa trăiește fără tine, cu urmele tale pe piele, și eu în camerele ei, râzând, ca vrăjitoarea care îngrijește prinţesa,

ţin totul curat și viu până la întoarcerea ta viitoare.

Ţi-am luat pijamale și periuţă de dinţi, da’ nu știi încă, și poate nici n-o să afli, că astea nu-s lucruri pe care să le pui în cârca cuiva, sunt doar lucruri pe care să le ai în caz că ţi se cer. Sper să le ceri, cândva.

Nu mai am diacritice, nu mai stiu daca v-am mai zis, si mi-e greu sa le obtin. Parca-mi lipseste ceva, dar nu foarte mult.
Ai rezolvat problema cu cablul TV, pana la urma, si-am descoperit ca am 5633 de canale in care pot sa ma pierd, ca un zombie fericit, o saptamana. Sunt cuminte si ma tin pe Comedy Central, ca pot sa si mananc, sa si scriu rezultate pe el, iar de invatat nu m-am apucat inca.
Ai putea fi, daca mi-as da voie sa scriu, o poveste fantastica, mai minunata decat toate celelalte. Fiindca esti vechi, in constanta transformare, deja intr-o trecere de anotimpuri, in mijlocul unor schimbari de lumi, departe de prapastii si, iata-ne azi aici, departe, de cateva luni bune, de tensiuni groase cat lama toporului.
Ai putea fi, daca mi-as da voie sa scriu, sirul lung de fotografii agatate pe sarma cu clesti de rufe, in care se zbat prinse dimineti lungi in care te gasesc fumand in bucatarie la rasaritul soarelui, sub lumina palida a becului cu boxa bluetooth pe care-am descoperit-o din greseala, in care umpli ibricul de cafea de doua ori fiindca nu vrei sa te duci la munca, in care mormai suparat sub plapuma c-ai dormit pana la zece duminica si asta ti se intampla foarte, foarte rar, miezuri de zi in care ramai pana tarziu fiindca vorbim mult si ne uitam la videoclipuri mai mult sau mai putin dubioase si ne punem intrebari care mai de care mai importante sau mai inutile, despre morcovul negru sau despre scaunele de birou din amestec de piele cu PVC, seri nu foarte tarzii, dar ingrozitor de moi, in care adormi lipit de mine in timpul documentarelor de pe Viasat History si nu sforai deloc, desi ti-e teama ca, si celelalte seri, foarte, foarte tarzii si foarte, foarte zgomotoase, in care adormim ametiti, indoiti si inmuiati ca painea in apa cu zahar, din care ne trezim zambind fara rost, in diminetile lungi in care te gasesc fumand in bucatarie, la rasaritul soarelui. Am trecut printr-o vara impreuna, atat de impreuna cat putem noi sa fim, si povestea pare minunata, am citit si eu povesti dintr-astea pe alte bucati de internet, scrise de altfel de oameni, sau de acelasi fel de oameni, si pare absolut frumoasa, de zici ca asta e, am gasit tot ce-mi trebuie in viata asta, toate visele de demult la purtator, implinite bine-mersi, in ritmul lor natural, neinclinate de brize sau de valuri, dar nu e niciodata deloc sigur si nimic n-o sa fie vreodata chiar sigur, dupa cum am mai zis-o si-o mai zic, ma-ntreb si-acum, si ma voi mai intreba si de-acum inainte, oricate zile sau oricati ani o sa tina de data asta, cat o sa tina de data asta?, o sa se-ntoarca si maine?, si saptamana viitoare?, si la iarna?, si la anu’, cand unu’ din noi, daca nu chiar amandoi, o sa aiba masina, timp si porniri repetate de-a fugi vinerea in lume?, tine acum, sigur, tine mai mult decat a tinut inainte si tine altfel decat tinea la-nceput, da’ zidul nici macar nu mai e zid despre care sa zici ca mama, poate, la o adica, prin multe insistente, ar putea fi macar crapat, dar nu chiar surpat, de-acuma e un fel de tesatura de matase moale prin care nu mai pot vedea limpede indiferent de lumina, de culori sau de odihna ochilor, intre noi limpezimea, dac-a existat vreodata, s-a pierdut de-atata timp ca nu mai stiu cum era cand era, daca m-am uitat vreodata la tine si te-am vazut limpede in viitorul meu, desenat in contur cu creta pe asfalt, langa mine, in patul meu, in masina mea, in viata mea, daca e sa te vad maine te vad mereu in ceata, ca-ntr-o sauna ticsita cu aburi in care recunosti doar siluete, si doar azi sau ieri te pot vedea limpede, zambind dimineata in bucatarie, la rasaritul soarelui, facand doua ibrice de cafea pentru ca nu vrei sa pleci la munca sau imbratisandu-ma lung in usa, de parca n-ai vrea sa pleci de-aici. Si, desi nu e foarte subtila diferenta dintre nu vrei sa pleci la munca si nu vrei sa pleci de-aici, eu tot n-o vad, nici nu cred c-am vazut-o vreodatat, si ma bucur doar pentru ca nu vrei sa pleci.

Casa mea se strange in jurul tau ca un dragon imblanzit; cu mine a fost speriata si-un pic rece, da’ i-am desfacut balamalele si traim acum impreuna, una intr-alta, ca un castel cu dragon sau un dragon c-un castel, nu mai stim bine care-n care. Suntem bine aicisa, putine lucruri din afara ne mai fac cu adevarat rau zilele astea. Ceea ce va dorim si domniilor voastre.

Da’ poate la anu’ mergem la bulgari cu mașina, și ascultăm Radio Paradise pe plaja fără lumini, și mâncăm cartofi cu brânză și îngheţată cu iaurt și fructe de pădure, și nu ne mai gândim la prostii. Poate la anu’ o să fie mai bine, cu sau fără tine, cu sau fără mine. Nimic nu e definitiv și totul e posibil, deci poate la anu’ e mai bine. Poate la anu’ suntem tot așa, poate ne adunăm iar de pe cărări pierdute în păduri, poate nu mă mai uit așa la tine, poate n-o să mai fii atât de frumos și de bun și poate-o să meriţi să fii trist. Poate rămân și la anu’.

Lucrurile nu merg după plan. Ca să fiu sincer, nici nu mai știu care era planul. Du-te de ia bere, vorb-aia, nici nu știu ce mai rămâne din noi fără ea.

Oamenii soarelui sunt foarte bronzaţi și foarte liniștiţi, li se scurge viaţa lin, nu sunt niciodată singuri și nu le e niciodată frică. Îmi lipsește iarna greu și amar ca plumbul, cu gaură în piept și lovituri în stomac, fiindcă iarna e normal să fii singur și urât, nu te vede nimeni sub palton și nu ridică nimeni ochii spre cer, iarna e perfect normal să-ţi băltească viaţa în întuneric și să-ţi fie frică de toate relele pământului.

Îs foarte singură, foarte urâtă și foarte închisă, I smile and I wave and I speak, da’ pe dinăuntru urlă un ger de speriat.

Cred c-o să plec iar un pic. Simt chestia în tine, ca un ogar ascultător crescut la picioarele stăpânului, te-ai tot uitat la telefon azi-noapte și-ai încercat să suni pe cineva când ai plecat la bere, ești bronzat și însorit de zici c-ai crescut pe malul Mediteranei și aștepţi pe cineva într-un fel, emani un fel anume de energie de fiecare dată când aștepţi pe cineva, și-mi vine să plâng cu sughiţuri, de la cântec, de la mare, de la pânda mea eternă, de la trei ani de „tu, tu nu ar trebui să fii niciodată trist” și de la toate lucrurile scuipate în lături pentru asta, nu știu eu acuma dac-o să fiu bine, probabil că-n timpul pauzei ăsteia o să-l caut pe ălălalt, pe care nu l-a deranjat niciodată că-s grasă, doar că-s agăţătoare, care spunea că mă duce la bulgari cu cortul și la spanioli cu iahtul, deși io știam bine că erau vorbe-n vânt, aduse de moment și de obișnuință, da’ măcar le-a zis, se pare că mă mulţumesc și cu firimituri de promisiuni de vise, că altceva nu mai am și altceva nu se mai vede la orizont, aia e. Am mult de muncă și mă ascund după asta, și singurul lucru care mă ţine din a cădea și-a plânge cu sughiţuri cu genunchii la piept e fantoma unui Till care-mi întinde o mână și mă ridică de pe trotuar, sau fantomele unor soldaţi blonzi care-și așează braţele pe umerii mei și mă trag în rândul lor. Nu mărșăluiesc nicăieri, se-ntorc de la război goi și veseli, cum visez eu să fiu cândva, cu prietenii suspendate în sticlă și cu mintea limpezită, și mă duc cu ei înainte, pe un drum prăfuit de ţară, nemţi și ruși, fumând ţigări de ziar și bând pe rând dintr-o sticlă de tărie. Cât mi-o mai fi rămas de murit, oi muri în liniște, la etajul 9 pe Dorobanţi, în casa unui bătrân inginer peisagist pasionat de astronomie, în care-am dormit prima noapte lângă tine.

Gata, am scris. E o idee de mai bine. Tot înainte, ca rușii.

Am

Sigur că-nţeleg, dacă nu înţelegeam nu eram azi aici, aşa-i?

M-am mutat într-o casă care mă aştepta, muncesc într-un spital care mă aştepta, sunt unde trebuia să fiu. Trăiesc cu senzaţia asta mântuitoare în fiecare zi, că aici trebuia să ajung şi că n-aş fi putut face lucrurile altfel. Am fost şi mai bine, pe vremea când oamenii ieşeau din noapte şi-mi petreceam timpul aşteptând să se întoarcă în ea, am fost şi mai bine, pe vremea când mă îndrăgosteam lejer şi ieftin, în secret, de oameni frumoşi peste poate de care nu mă puteam atinge, dar ăsta e un altfel de bine, în care viaţa mi s-a împărţit de la jumate în ceva ce-mi aparţine profund, numai mie, şi ceva ce aparţine altora, aproape întru totul, şi mi-e bine aşa. Aşa trebuia s-ajung.

Miroseai ca înainte, şi nu miroşi mereu ca înainte, dar nu mi-am amintit bucăţi întregi, doar parfumul vag, la fel de vag ca parfumul tău, al aşteptării ăleia nesfârşite de care m-am legat în vremea primului parfum.

L-am amestecat pe Andrei Makine cu Ivo Andric şi cu Ismail Kadare şi cu Petru Popescu, ca să nu mai ştiu care-i care. Casa asta ruptă din “Prins” se amestecă ea însăşi cu ei, cu mine, ca un carusel desfăcut pe care-l montează ţiganu’ înainte de târg, casa asta, un pic DDT, cu un Iuri Şevciuk care bea cafea neagră şi proastă, noaptea la trei, sub lumina cea mai galbenă dintre toate luminile, se aşterne în calea mea ca un covor turcesc descântat, şi nimica nu mă doare în casa asta, bă, chiar nimica, nici o fantomă, nici o durere surdă a plecării, nici un miros de moarte sau de uitare, nimica nu pătează soarele care răsare pe-un balcon şi apune pe celălalt, aproape ca-n Rusia, casa asta m-a aşteptat ca un ciobănesc crescut la stână – a crescut fără mine, sub alţi oameni, ca să mă găsească întreagă şi veselă ca la început.

Eu zic c-am îmbătrânit, da’ m-aş îndrăgosti acuma de-un bărbat frumos cum m-am îndrăgostit odată de băiatul ăla cu spatele negru al cărui nume s-a ofilit lent, doar sub greutatea timpului. M-aş îndrăgosti acuma cum m-am îndrăgostit atunci de Nichita, şi mai târziu de Leva, şi târziu de tot de Till, şi printre rânduri de tine, doar pentru că în zâmbetul tău zace toată liniştea din lume.

Eu zic c-am îmbătrânit, dar tata îmi repară prizele prin casă şi mama îmi lasă ciorbă în frigider, şi oricum nu genul ăla de îmbătrânire pot eu să trăiesc.

Eu zic c-am îmbătrânit, dar am aproape douăzeci de ani, bani de manga şi de viniluri, suport de sticle de vin, apartament pe Dorobanţi şi o libertate cu care nu m-am mai întâlnit până acum.

Haoleo, câtamai melancolia de vară, să faci din ea o iurtă de patru oameni și să-ţi rămână și de-un cal. Se pare că dacă stau în casă și mă-ntind în pat îmi ia doar juma’ de oră să simt că nimica din afara minţii mele nu e, de fapt, real.

Îmi dau târcoale, desigur, soarele, terasele deschise și casa aia de lângă Armenească, îmi imaginez motocicleta nouă, deși n-am cunoscut-o pe cea veche, suveniruri din Cuba și clavicula aia strâmbă pe care n-am apucat s-o pipăi calumea. E cea mai apropiată încarnare a visului, ceee să fac altceva decât s-aștept să se strângă-n mine, să mă duc iar în faţa lui, tot mică și proastă și urâtă, și să mă mir iar de amărâta aia de atenţie aruncată-n ochi din când în când, pe nepusă masă? Sunt vise, să vă intre bine în cap, după care tre s-alergi până obosești cu-adevărat, până-ţi cade carnea de pe os și nu mai ai palme în care să-ţi pui capul, sunt pânze albe în care ajungi uscat și ţeapăn ca un copac și-n care te-ncurci și răsîncurci ca-n sârmă ghimpată, atâta de frumoase par din depărtare și-atât de răcoroase pe pieile crăpate uitate-n deșert.

Sunt oameni după care te duci mereu, aia e, n-a zis nimenea că adevărul e văratic.