El a fost mereu o mirare în viața noastră încurcată de rezidenți, în care era greu spre imposibil să știi cine spune adevărul și cine te-nvață prostii, care din ei vorbește prin sinceritate și care prin frustrări și care va fi cel care te va salva din mlaștină; unii dintre noi nu l-au înțeles pînă la capăt, nici nu trebuia, de fapt, nici eu nu știu, nici azi, cît din ce zice el înțeleg și cît simt orbește, ca o cîrtiță pe cîmp, unde sunt miezuri de adevăr și unde deșertăciuni. Abia ieri mi-am dat seama că s-ar putea să fi fost singurul care ne-a zis demult, de la început, că vom greși, și vom greși mai mult la început și mai puțin spre sfîrșit, și că n-avem altceva de făcut decît să învățăm din greșeli. Ne-a spus același lucru și ieri, deși mie mi s-a părut că din toată sala numa’ mie mi-era groază de greșeli, deși nu mă înhămasem încă la nimic, da’ asta e o problemă veche de cînd m-am trezit aproape singură într-un spital plin de întrebări cărora trebuia să le aflu răspuns.

Senzația asta, de greutatea lumii întregi pe umerii mei, care nu m-a părăsit de la primul război mondial încoace, fictivă și totuși vie, formată de mintea omului și trăind ca o clădire, în asfalt și țevi de fier, care mă paralizează la începutul fiecărui lucru nou pe care încerc să-l fac la muncă și care se diluează în timp pînă la dureri surde de amurg, amurgul doare mereu foarte, foarte mult, indiferent de anotimp și de loc, o fi vălul etern al morții care dă tîrcoalele chiar și reușitelor noastre cele mai bune, cancere cresc mereu-mereu, în tot felul de oameni, și mă trezesc mereu în săli în care încercăm să le prindem în laț și reușim, de fapt, atît de rar și pentru atît de puțin timp, spunîndu-ne mereu unii altora că timpurile alea scurte pot fi jumătăți de viață, în care oamenii să-și ia la revedere sau să-și împlinească visele mărunte amînate în viața cea întreagă de dinainte de noi, și-acuma vreau să-ncerc să le găsesc pe unele foarte devreme, ca să pară țara asta mai sănătoasă măcar în statistici, dacă pe stradă nu poate, și mă-ntreb și de data asta de ce-mi așez pe umeri greutatea lumii întregi și de ce nu știu să simt c-o-mpart cu alții tot timpul, de fapt.

Undeva jos, pe strada pietruită, un grup de nouă oameni cu aparate de fotografiat se chinuie foarte mult să fotografieze o ușă veche de lemn care n-are sens decît pe acel colț de stradă, și doar încadrată perfect în acel colț de stradă, pentru că dincolo viețuiesc grafitti și-o terasă cu scaune de berărie modernă generică care nu mai au legătură cu secolul XVI. În miniatura asta de oraș ardelenesc, că restul e comunism amestecat cu capitalism tîrziu romînesc generic, la fel de amestecat ca Bucureștiul, de fapt, a cărui sinagogă e tot închisă, care probabil n-are moschee printre cele zece nuanțe de catolicism reformat sau nereformat, protestant pe ici pe colo, femeile sunt tinere și foarte frumoase, toate, și străzile luminate galben-pai, poate tocmai pentru femeile tinere și frumoase, și nu există cafenea cu adevărat simplă. Este un oraș foarte frumos acesta, da’ în mijlocul lui și-n mintea mea îs oameni care iubesc și lasă, ca-n cîntecul ăla de la București, și-am impresia că ăștia-s oameni care-și trăiesc viețile prefăcîndu-se că-și uită iubirile astea neîmplinite, că altfel n-ar putea să fie cîrciumile acestor oameni așa curate și cîntecele lor așa pașnice, nu? Io nu știu să plîng iubiri neîmplinite altfel decît la București, și cînd nu-s ale mele le găsesc pe-ale altora, și le plîng și p-alea, pentru că mereu există cîte ceva ce merită plîns în lumea asta.

Avea lumina din ochi un pic scăzută, și nu știu de ce-am știut așa devreme că-i scăzută în niște ochi pe care nu i-am mai văzut trei ani-pandemie, și mi-a recitat foarte frumos o poezie de Blaga pe care zicea c-o învățase în copilărie, înainte de Tatăl nostru, extraordinară poezie, dacă ai sensibilități d-astea lumești pentru pietre, apă și jivine, și i-o spusese și tatălui lui, pe vremea cînd era într-un pat de terapie, și și-o spusese și lui însuși, știu sigur acuma, pe vremea cînd și el a fost într-un pat de terapie, și n-o să știu niciodată, nu-i așa, de ce mi-a zis-o mie, de ce așa repede după ce m-am așezat, de parcă m-ar fi așteptat, într-un fel, de ce sub soare lîngă apă și la marginea pădurii, dar în pauza unui curs, de ce granița asta dintre spirite și știință e așa străvezie în oameni, chiar și în oamenii a căror știință devine viață, de ce am înțeles așa de limpede ce simte el atunci, deși din mine n-a ieșit nici o lumină care să se unească cu a lui în clipele alea, nu știu multe lucruri despre adunătura aia de sentimente dezlînate în vorbe, decît că avea sens auriu și greu și c-am luat în mine o bucată din ea, care s-a topit în miez, într-un glob de sticlă, într-o fotografie pe sîrmă necentrată și nefiltrată, a unor oameni care nu știu nimic separat și foarte puține împreună.

„Suflete, prund de păcate,
eşti nimic şi eşti de toate.
Roata stelelor e-n tine
şi o lume de jivine.
Eşti nimic şi eşti de toate:
aer, păsări călătoare,
fum şi vatră, vremi trecute
si pământuri viitoare.
Drumul tău nu e-n afară,
căile-s în tine însuţi.
Iară cerul tău se naşte
ca o lacrimă din plânsu-ţi.„

~ de downtownjesus pe 19 martie 2023.