•14 iulie 2018 • Lasă un comentariu

Îs la o nuntă în Galaţi. Mi-e foame şi somn şi lene, şi nu-i nimenea să se minuneze că port rochie. Acilea nu ştie nimeni că nu port rochii. Cumva, asta m-ajută, fiindcă pot s-o port oricât de urât.

Mă mănâncă palma să-i scriu ceva, Ramona are un fotograf scund şi gras şi mă tot gândesc la el şi la Mircea făcând poze în altă parte, unor alţi nesocotiţi care şed în biserică şi-ascultă prostii şi, Doamne fereşte, le mai şi cred. Din nefericire, restaurantul lui Dumnezeu îi la mama dracu’ în praznic şi nu mă pot întoarce de capu’ meu pe jos. Asta dacă nu vine boss cu maşina, caz în care nu mă pot întoarce fără boss.

Am mintea-ntr-o ceaţă lăptoasă, zici că-s nedormită de cinci zile şi visez lucrurile astea care se-ntâmplă de fapt, aşa păţesc mereu când plec şi uit de-ndată ce plec de ce dracu’ plec, mi-e dor de-ai mei întâi uşurel, până la unşpe din ce în ce mai rău, până când toţi băieţii ăştia ieftini or să mi se pară proşti şi urâţi şi-o să mă iau la ceartă cu câte unu’, de obicei ăla mai tare-n gură, ăla mirat de tăcerea mea, ăla care crede că tăcerea e marele meu plan de-a atrage atenţia, o să-mi iasă sau nu, o să-l fac să tacă sau nu, nu prea contează niciodată, deja am obosit, îmi bag, nu mă mai duc la nici o nuntă.

Măcar e răcoare. Şi insecte. Şi ţânţari, rahat, nu m-am gândit la ţânţari şi n-am Autan.

Stă în spatele minţii mele ca un păianjen. De la el mi-o fi şi ceaţa.

Reclame

•14 iulie 2018 • Lasă un comentariu

Am avut o gardă urâtă şi-o tură anapoda. Am dormit o oră şi-am fost ignorată limpede, curat, tocmai ca şi cum existenţa mea n-ar însemna nimic.

Acolo însemn ceva, mereu. Râd de mine, îmi cuminţesc demonii, îmi ameţesc fricile, îmi curăţă comorile, îmi bucură zilele.

Bărbaţii vieţii mele, mulţi, noi, zgomotoşi.

Îţi sprijineai braţul de spătarul scaunului meu de parcă ne ştiam de-o veşnicie, şi ne ştim, cumva da, de-o veşnicie, în barul ăsta vin dintotdeauna bărbaţi ştiuţi de-o veşnicie, da’ tu ai un amestec dulceag de nevinovăţie şi păcat care mi s-a urcat zilele trecute în gât, pur şi simplu, am trăit o zi-ntreagă cu emoţie d-aia aspră cuibărită în coşu’ pieptului, de lucru mare care urmează s-apară de undeva, dracu’ ştie de unde, şi te-am văzut printre bambuşi ştiind dinainte c-ai să fii

‘Ai de capu’ meu, o luăm de la capăt

‘Ai de capu’ meu, o luăm de la capăt

Şi zici că n-am mai făcut asta niciodată.

Nu ne-aşteptăm la nimic, nu ştim nimic despre nimic, da’ azi folosirea excesivă a lui „gen”, de care vom scăpa cândva, nu m-a mai deranjat neam, şi mi-e somn tare şi

De vreo trei zile adorm cu gândul de-a dormi lângă tine,

În parte fiindcă deja îi prea mult timp de când dorm singură

Şi-n parte fiindcă eşti cald, deşi nu te-am atins niciodată.

•7 iulie 2018 • Lasă un comentariu

Şi n-am minţit, chiar am relaţii cu câte patru bărbaţi deodată.

Pe unu-l aştept, altu-a plecat, cu unu’ împuşc şi cu-altu’ râd. Cu-al cincilea tratez. Al şaselea e trecut.

Mata n-ai putea pricepe cât de egal-importanţi-diferiţi îs toţi bărbaţii ăştia în viaţa mea. Şi cum îi pot iubi paşnic pe toţi. Cumva, la fel, şi cumva, altfel.

•7 iulie 2018 • Lasă un comentariu

Fără să fie cerut, băiatul a venit. Întâi în vis, apoi în bar.

M-am jucat cu bricheta lui, anapoda, pe alocuri ca simbol, pe alocuri ca strigăt de ajutor, pe alocuri ca joc.

Suntem toţi un joc, să-mi bat minţile. Şi-n republica noastră abia instalată avem câte unu’ din toate, şi fix d-aia am putea funcţiona raţional.

Noaptea aia, când femeile voastre n-au mai însemnat nimic.

Când mi-a fost frică, cu-adevărat frică, şi m-am enervat că mi-a fost frică, că nu-s io muiere proastă şi nici el cine ştie ce bărbat, da’ ceva din nebunia privirii lui spunând „Io, dacă mă enervez, omor cinci oameni în cinci minute.” mi-o ajuns în oase, şi-am văzut sfârşitul, cam ăsta e, câte-un tâmpit răzleţ care învinovăţeşte pe altcineva, mereu altcineva, pentru alegerile lui greşite, de-aicea are să ni se tragă tuturor, fix de-aicea

De la incapacitatea de-a ne asuma alegerile.

Fie ele oricât de dificile.

(Dacă femei din anii ’50 au adăpostit partizani în Făgăraş şi-au trăit douăj’ de ani de Gherla, şi dacă filozofi din anii ’40 au ţinut Canalul şi-au fluierat „La Chilia-n port”, şi dacă un colonel de Securitate a-nţeles c-a greşit şi-a prăduit CEC-ul în cincizeci şi ceva, dacă soldaţi au văzut Stalingradul arzând şi s-au întors, tăcuţi şi-aproape morţi, să trăiască aproape morţi, puteai şi tu, trăi-ţi-ar, să nu bagi pe venă în Berceni

Şi să nu te faci kineto-terapeut.

Răsplată ieftină pe care-ncerci s-o dai omenirii de neiertat, în capul tău,

Deşi nu faci decât s-ajuţi străini să se mişte iar, să-şi îmbrăţişeze nepoţi, să-şi cureţe tufe de trandafiri din grădină, să-şi pună murături toamna

Să aibă viaţa aia curată şi molcomă pe care-o visezi tu.

Abia visezi.

Bărbaţii vieţii tale, apărând. Stând cu tine până urci în taxi, ca să fie siguri că nu ţi-e frică. Ca să ştii că n-are de ce să-ţi fie frică, niciodată, niciodată în locul ăla.

Bărbaţii vieţii mele se schimbă des, ca tablourile. Bărbaţii vieţii mele…

Bărbatul ăla are să se-ntoarcă. Vreau bărbatul ăla, anapoda, fără scuze. Suntem toţi un joc, şi-i vremea să mă joc iar.

•2 iulie 2018 • Lasă un comentariu

Vai di capu’ meu, aşa un om frumos eşti mata, şi-aşa puţini alţi oameni ştiu asta, şi-ntr-o zi unul dintre ei va intui, va mirosi, va sesiza, şi-ntr-o zi aşa un om mişto ai să suceşti, şi-ntr-o zi aşa de veselă şi de luminoasă ţi se va părea toată treaba asta

Şi n-are să fie bărbatul ăsta de peste bulevard

Într-o zi.

Treaba e să rezişti pân-atunci.

•2 iulie 2018 • Lasă un comentariu

Papirosn.

De vreo lună şi ceva beau rom şi mă bucur de-un descântec. Să nu ştii asta niciodată.

•2 iulie 2018 • Lasă un comentariu

Şi-n viaţa ta, băi, nu mai există nici oră, nici durere

Nici iubire

Nici curăţenie

Da’ ce e curăţenia, dacă nu toate cuminţeniile Pământului, şi curbele brutale ale taximetristului, şi mirosul lui de filtru ars, şi senzaţia asta tembelă de „Voi, vooooi, voi, nici unul n-aţi înţeles ce sărbătoresc io azi, de fapt, şi nu ştiţi nici unu’ că io chiar aş fi fost jumate’ din ce sunt azi fără locul ăla, şi că-n viaţa mea terasa aia îngustă şi camera aia răcoroasă şi baia relativ murdară mi-au înecat cele mai mari traume şi mi-au scos la iveală cele mai frumoase variante”

Fiindcă, la sfârşitul poveştii, io doar cu voi am fost cine sunt, de fapt, şi-am râs cu toată inima, şi-am plâns un pic la fiecare film, şi-n fiecare din voi,

Tu, cu vechimea ta păcătoasă,

Tu, cu povestea oarbă şi dureroasă din mijloc,

Tu, cu pericolul şi fanteziile mele ascunse,

Tu, cu visele-ntrerupte mereu abrupt,

Tu, cu florile vii şi graţia prea amabilă,

Tu, zeiţă babiloniană cu ochi verzi şi linii de vrăjitoare,

Tu, curiozitate aproape morbidă şi camaraderie aproape tembelă,

Tu, frumuseţe anapoda şi ştiinţă sănătoasă,

Tu, fată pierdută în lume,

Tu, fată neagră, prea absentă,

Tu, băiat tânăr şi-n putere,

Tu, partizan veşnic pierdut în munţi,

Tu, ăla care vine mereu pe la două noaptea,

Voi, băieţii dinamovişti jucători de Dixit,

Tu, prietenul armelor şi-al suferinţelor mele,

Tu,

Tu,

Tu,

Voi.

Voi mi-aţi fost dulce şi-amar, nu viaţă şi moarte (că de dragoste n-o murit nimeni, niciodată), voi mi-aţi fost nimfe, satiri şi semizei, voi m-aţi adus bine-sănătoasă pân-aci, deşi nu ne datoram nimic, şi-asta am sărbătorit io, de fapt, azi, fără voi

Simplul fapt că ne-a găsit ziua asta cumva, oricum, împreună.

 
%d blogeri au apreciat asta: