•20 iulie 2019 • Lasă un comentariu

Am să-nchid barul ăsta în seara asta, pentru toate cele care-au fost și nu mai sunt, pentru toate cele care-ar fi trebuit să fie și n-au fost, pentru toate cele care vor fi și nu știm că trebuie să fie.

Reclame

•19 iulie 2019 • Lasă un comentariu

Problema a mare e că Noir Désir, în cele din urmă, nu-și mai are loc aici.

•14 iulie 2019 • Lasă un comentariu

Facebook-ul, să știţi și voi, vă fraierește la ora asta. Oamenii par treji și veseli și activi, da’ de fapt ori li-i frică s-adoarmă, ori dorm duși cu netu’ uitat deschis. Vinilul Kodaline se-nvârte pentru-a doua oară, și vinul tatii se termină, și nimic nu e chiar ceea ce pare. La ora asta unii oameni chiar dorm, și unii oameni chiar visează. La ora asta poţi fi orice, oriunde; important e să fii la fel și mâine dimineaţă.

Septemvrie, luni – mai durează.

•14 iulie 2019 • Lasă un comentariu

Împrăștierea psihică de duminică după-amiază, de plecat din Râmnic și de luat de la capăt, parcă mereu luat de la capăt, parcă viaţa-i fragmentată în 5633 de luni pe care le tot iei de la capăt, sperând să te ducă undeva, variante par multe, da’ nici una nu foarte sigură, mările și câmpurile și dealurile se-amestecă întruna și nu se-aleg niciodată, tre să iau examenul ăsta și să m-apuc să fac cele 5633 de acte care să m-aducă în legalitate, tre să-mi fac Revolut și să strâng bani de școală și de mașină, și dac-aș reuși să mă ţin numa’ de gândurile astea trei-patru aș fi nedefinit de productivă, da’ mereu mă zbor, mă-nvârt și mă răsucesc între atâtea altele și parcă-s întinsă ca uleiu-n ciorbă, având cumva rost, că de, da’ nu atâta pe cât ar fi bine să am.

Stereophonics.

•13 iulie 2019 • Lasă un comentariu

Dacă mi-aș aminti de ce mi-a spus că trebuie să se împartă ar fi mai ușor, fiindcă aia e singură bucată fără explicaţie din scurtele noastre interacţiuni, da’ știu că băuserăm amândoi, separat, și că stătuse în picioare un timp și vorbise altceva cu ceilalţi, și că s-a așezat fără vreo expresie aparte, și că nici io nu mai știu, dac-am știut vreodată, ce simt oamenii când aleg un scaun liber dintre două aflate față-n faţă, și de fapt numa’ chestia asta, explicaţia asta al cărei context nu mi-l amintesc, nu-l pot creea și n-am de unde-l recupera, mă face, de fapt, să plănuiesc un drum ascuns și tăcut-zâmbitor spre Constanţa copilăriei mele, cu „Europolis” în geantă, la mijloc de august, cât încă, poate, n-a apucat să mă uite de tot.

Emoţia aia metalică și arsura aia de pe braţ.

Deși îs doar două săptămâni de-atunci, și n-are cum să fie așa cum visez io noaptea, că io mă știu pe mine și pe mine oamenii mă plac pentru minte, uneori pentru spirit, mai niciodată pentru înfăţișare, și din mintea și din spiritul meu puţine lucruri au ajuns la el, iar înfăţișarea, să fim serioși, mnu.

Că trag cu urechea la conversaţii și reţin detalii tembele, că tac mult și aud de toate, că beau Primator Double de fiecare dată când dau de el și că muncesc, poate, prea mult pentru alţii. Poate, asta nu-i chiar așa de clară.

Mă-ntreb cum mă vede, și-s de-acuma zece ani de când nu mi-am mai pus întrebarea asta cu nuanţa asta.

Și m-a ars braţul lui cum mă ardea genunchiul lu’ Prejbeanu în autocarul care ne ducea la Sighet, asta nu mai știu dacă v-am zis. Dacă mă-ntrebai abia luna trecută râdeam amar, convinsă c-așa ceva nu mai pot simţi la treizeci de ani.

Mă bucur de senzaţii, sincer. Mă joc singură. Nu verific nimic și nu supăr pe nimeni, fiindc-a plecat deja. N-am nimic de apărat, îs zgâriată și lovită, în moduri cât de cât sănătoase pentru vârsta mea. Uneori îmi amintesc mirosul de mașină curată și cămășile alea pastelate și calme scoase fix din „Loveless”. Mă bucur de senzaţii, sincer, de mine cu pata pusă, de mine tresărind la numele lui ieșit din întâmplare-n lume, de mine încercând să nu vorbesc despre el cu oameni, ca să se-nfunde și să mi se liniștească apele.

Care nu-s bune aicea, fiindcă tocmai apele îmi amintesc de el.

Aoleo, mai era și treaba aia cu „dacă-mi spuneai veneam și eu să beau”, da’ poate așa zic oamenii care locuiesc în Constanţa tuturor oamenilor despre care află că-s în Vamă. Io pot să-mi explic foarte multe lucruri, îi cam al doilea lucru mare învăţat în zece ani.

Nici măcar nu-l cunosc prea bine, istoria zice că m-aș plictisi de el în maxim șase luni. Da’ io zic că omu’ e dator să-ncerce, deci fii acasă pe 9-10 august, că pe urmă chiar m-apuc de învăţat.

•6 iulie 2019 • Lasă un comentariu

Am scris povestea afară ca să nu mai fie înăuntru, o s-o mestecăm de câte douăzeci de ori și-o s-o înghiţim cu vin mult, și-o să ne vedem de treabă bucuroși că-n noi n-a murit chiar tot, ba chiar, iată, mai nimic. Și-aceasta să fie victoria cea mare a acestei veri în care nu s-a întâmplat, încă, nimic.

•5 iulie 2019 • Lasă un comentariu

Și-acuma, sincer, nu mai știu dac-am zis asta și despre altu’, da’ are ochi fix verdele-alea de Marea Neagră. Mă minunează.

 
%d blogeri au apreciat asta: