•17 martie 2019 • Lasă un comentariu

Uneori ești ca o haină groasă și putredă pe care nu reușesc s-o scutur de pe umeri. Uneori aș vrea să-ţi tratezi indispoziţiile cu mine, alteori nu mă simt deloc în stare să ţi le vindec, de cele mai multe ori ești doar îngrozitor de îndepărtat și tocmai de la această depărtare îţi trimiţi coaja veche și grea care mă-nnegrește.

Afară au înviat motoarele. Mi-amintesc de zâmbetul ăla al tău.

Ei, de-acuma e iar târziu. Săptămâna viitoare Brașov, săptămâna ailaltă acasă. Într-una din zilele astea o să mă chemi, n-o să pot veni, o să-mi pară rău că fac uneori câte ceva, o să-mi treacă repede, o să ne găsim mai încolo, mă obișnuiesc cu puţin și vreau mai mult, o să am de la altcineva, te duc cât de departe pot. E destul de simplu.

Reclame

•17 martie 2019 • Lasă un comentariu

Primăvara se strecoară mereu prin spatele meu, nu știu niciodată când vine și mă trezesc mereu, în fiecare an, într-o duminică pe la trei, că deja s-a-nflorit, parfumat și-ncălzit, și iarna mea s-a ascuns de tot, și vara se-apropie târâș, ca un șarpe subţire de câmpie, și ceva se schimbă mereu, în fiecare primăvară, de nu reușesc niciodată să mi-o amintesc pe cealaltă, ca și cum ele, primăverile, n-au nici o rânduială sau socoteală, apar și dispar pe nesimţite și nu lasă în urmă mai nimic, și nu m-am îndrăgostit niciodată primăvara și n-am uitat niciodată primăvara, da’ tot mă tulbură câte ceva din lumina lor, tot timpul, poate începuturile de jumătăţi de măsură. Primăvara e bună pentru scântei, pentru aţâţat focuri, ca să arzi de tot la vară sau ca să strângi lemne pentru la iarnă. A venit o primăvară.

•16 martie 2019 • Lasă un comentariu

Ștergând podeaua din baie mi-am dat seama că vă făceam să râdeţi mai mereu și că încă mai pot, dacă-mi scot mintea din canal și reușesc s-o las să zboare. Încă râzi mai mult la vorbele mele decât la ale ei, mă mulţumesc cu această mică mândrie.

Nici râsul nu mai e ce-a fost, știi? Râdeam groaznic de mult, până ne dureau fălcile, și nu mereu pentru că eram beţi. Erau râsete de crâșmă bună, nu îngâmfată sau obosită, erau râsete de crâșmă mică și deșteaptă, în care bulele, hei, bulele se lărgeau și se-ntâlneau și se umpleau de veselie. Ne vindecam unii pe alţii fără să ne dăm sfaturi și fără să găsim neapărat soluţii, ne vindecam doar stând unii cu alţii; pe-atunci, barul chiar era dulce.

Un colţ din inimă mi-a explodat un pic când mi-ai scris că ești cu ei acolo. Mi s-a-ntins corpul și-am vrut s-alerg pân-acolo pe străzi, cu speranța zgomotoasă c-o să prind iar dulceaţa de-un picior. Am stat pe jumate-mbrăcată pe canapea, potrivindu-vă pe voi între ei, eraţi fix fix fix ca o oază în deșert, și mi-era sufletul fix fix fix un american rătăcit în excursie, și când mi-ai spus că plecaţi, la unșpe, într-o vineri seara, totul s-a așezat la loc și pentru prima dată de când eram tânără, în liceu, mi-am amintit limpede că trebuie să și cauţi oamenii de care ţi-e dor, nu doar să-i aștepţi în baruri; unii chiar nu se-ntorc dacă nu-i chemi.

Când o să fiu mare și bătrână, mama răniţilor, o să ţin o crâșmă mică și deșteaptă, plină de bule curate de săpun, spălată de veselie și împăcare și nostalgie, în care oamenii se vor și aștepta, și căuta, în care sufletul meu se va-ntinde pe pereţi și se va, în sfârșit, odihni. Asta da, asta chiar voi face, pentru dorul ăsta nu-i vindecare.

•10 martie 2019 • Lasă un comentariu

Miroase. Miroase a veri trecute.

•9 martie 2019 • Lasă un comentariu

Aș fi putut scrie „Dulcele bar”, așa e. Acu un an, cel târziu. Când toată lumea încă se întorcea acolo și toată lumea încă avea nevoie de el. De noi. De toţi. Când găseam ce căutam de la intrare și nu trebuia să bem până la unu ca să ne distrăm până la patru.

Ciudat lucru, viaţa asta a unui bar. Că-mi mai vine să mă duc, știi? Mi-e dor acu de el ca de-un om drag, mi-e dor de peretele din baie pe care m-am semnat, de crăpăturile și petele de pe podea pe care le știu pe dinafară, de cărţile de pe rafturi și de teancurile de viniluri în care n-am putut umbla niciodată, de ordinea sticlelor de pe tejghea și-a celor din frigider, de tablourile de pe pereţi și de băiatul ăla pictat pe perete pe care nu, tot nu-l știu, nici până-n ziua de azi, și am faţă de pereţii ăia aceeași afecţiune prostuţă pe care o am pentru zidurile de cetate sau de casă boierească, între crăpăturile cărora stau înghesuite bucăţi de oameni, amestecaţi, diferiţi, rupţi, oameni dragi și blânzi, dispăruţi, pe care-i tot aștepţi la poartă pentru că acolo și-au lăsat ultima piele caldă și-acolo le mai poţi simţi ultima răsuflare. Îi greu, îi greu tare să te desparţi de-un bar, nici nu știu cu ce seamănă melancolia asta enormă, e-nor-mă, fiindcă-i suma tuturor melancoliilor individuale, suma tuturor despărţirilor și tuturor pierderilor separate, și dintr-un bar pleci oricum întotdeauna singur, și tu singur trebuie să te-mpaci cu melancolia și poate, poate, dacă-ţi mai rămâne veselie și încredere, tu singur intri în alt bar și te-așezi la altă tejghea și-o iei de la capăt, sub alte crăpături.

Mna, cam asta e. D-asta mi-am petrecut 8 martie văzând sezonul 6 din ER, când apare glorios Luka Kovacs, și dormind de la 21:00 la 09:00. Nu-mi pare rău, mi-am făcut bine. Încep să termin cu adunatul. Poate-o luăm de la capăt; schimbi locul, schimbi norocul.

•8 martie 2019 • Lasă un comentariu

Ilinca o venit fix când o trebuit, fix, fix, fix. Când mi s-a terminat răbdarea și energia, când mi s-a făcut frică, când m-am făcut mică și mare în direcţii diferite, Ilinca a venit ca gura de aer proaspăt în plămânii înecatului și de vreo trei zile sau trei săptămâni, nu mai știu cât a trecut, îmi tot stă senzaţia asta în fundul minţii, de „Doamne, ce bine c-a venit Ilinca, că mie nu-mi dădea prin cap s-o chem”.

Ilinca a scris o carte, sunt convinsă că frumos, fiindcă Ilinca nu numa’ că știe cuvinte, da’ poa’ să le facă descântece și parfumuri, și să scrie cumva bântuitor, dac-o exista cuvântul ăsta. Cărţile bune te bântuie.

Și Ilinca n-o plecat, de fapt, doar a lipsit, ca omul cu treburi în altă parte și viaţă separată, la care te gândești mereu, da’ pe care nu-ţi vine să-l scoţi din ale lui până-ntr-o zi, când ori îl visezi, ori te trezești în gât cu siguranţa c-ai să te sufoci dacă nu-l vezi, și abia atunci îl chemi, sau se-ntoarce singur. Ăștia-s oamenii vii, deși îndepărtaţi.

Pfoai, ce bine că vine Ilinca.

•7 martie 2019 • Lasă un comentariu

Anotimpurile bărbaţilor, ATI-ul de la Matei Balș și dorul de neguri. Despre asta trebuie să vă povestesc odată, pe rând.

Mâine-i vineri și nu mă duc nicăierea, și-ncă nu mi-i frică de gândul ăsta.

Cum ai rezistat în toate vinerile astea, mă-ntreba el sincer implicat, și mie mi-au venit în cap bocancii și-am și zis, „cu bocancii în picioare”, fiindcă nu-mi dădeam seama, cum nu-mi dau nici acuma, dac-a fost vorba de rezistat sau dacă, foarte pur și foarte simplu, atâta a fost de trăit. Nu mi-o amintesc ca pe o rezistenţă; au avut mai mereu sens, toate vinerile din locul ăla au avut sens, au intrat frumos în puzzle și nu mi-a trebuit niciodată clește ca să le-ndes în spaţiile libere, au fost dintotdeauna doruri cumplite și oameni cu care le-au împărţit, și lacrimile sau frustrarea sau scrâșnirea dinţilor au fost doar rezultatul acestor întâlniri glorioase. Între doruri cumplite și oameni care le poartă.

 
%d blogeri au apreciat asta: