•15 ianuarie 2019 • Lasă un comentariu

Amu, na, ce să-ţi zic? Taci și tu, și-ntreabă-mă din când în când ce vreau să zic când scriu, și ia-mă-n braţe când nu m-aștept, și zi-mi să fiu fericită. Lasă-mă să cred că, deasupra impulsurilor mele tâmpite și nesănătoase, prietenia noastră trăiește liber ca un stindard și nici un strop din nebunia mea n-o poate întina.

Zâmbește în continuare și-ntinde-mi ţigara. Lasă-ne așa.

Deși mi s-a părut că m-ai privit de parc-aș fi fost periculoasă, sau ţigara ar fi fost periculoasă, sau umbrela ar fi fost periculoasă, și dacă-i așa nu faci decât să-mi deschizi un joc și știm amândoi cât îs de nerăbdătoare să-ncep un joc nou și poate că-s doar muiere proastă și-mbufnată și privirea ta a venit din alt colţ, caz în care, cum ziceam, lasă-ne-așa.

Ceea ce e frumos în frânturile astea e că le-aţi trăit toţi, sau vreţi să le trăiţi toţi, sau vă e dor să le trăiţi, unii. Cazuri în care: ce faceţi cu vieţile voastre scurte?, n-aveţi timp!, hai afară la joacă.

Reclame

•12 ianuarie 2019 • Lasă un comentariu

Pooot

Am voie să spun

Că repetiţia e o copie ieftină, nu mama învăţăturii, mai ales când e vorba de mine însămi.

Că mă simt folosită și ieftină ca o hârtie igienică

C-aș vrea să fiu mai proastă și să nu vă-nţeleg așa de bine

Să nu vă iert așa de ușor și

Să nu-mi fie așa drag Foișorul de Foc

Să nu fi văzut așa de multe și să nu fi priceput așa de multe

Să nu-mi fie inima așa grea și iarna așa gri

Și Ragnarok, da, începe cu o iarnă fără sfârșit, și se termină cu un lup maiestuos care sfâșie tot,

Și eu,

Eu tot nu știu adevărul

Dar știu, sigur-sigur, c-am fost cel mai lejer artefact din viaţa voastră; că m-am strecurat la timp, când deveneam greu de explicat, și că nu v-am plâns aproape niciodată în faţă, să nu vă-ncărcaţi vreodată cu mine inutil;

Că m-am târât mereu, prin iarbă sau zăpadă, în culcuș, și mi-am plâns mereu inutilitatea departe de voi, și-am reușit, în cea mai mare parte a timpului, să nu vă-ncurc prea mult drumurile

N-am fost o pacoste, ca toate celelalte, și plâng cuminte, departe, în întuneric și tăcere, în beţie rece și goală, încercând din răsputeri să nu vă deranjez

Și cred, chiar cred, că asta e cea mai mare realizare a vieţii mele, că iubirile nu mi-au deranjat oameni, și anxietăţile nu mi-au trezit din somn prea mulţi prieteni, și insomniile mi-au ars mocnit, în băţ de chibrit și lumânare ieftină, că lacrimile mi s-au uscat în bărbie și nici o ureche nu mi-a auzit urletele și vulcanul trăiește bine-mersi, și

Tăcerea arde mocnit, cu miros de brad și scrâșnet de-ntuneric, și nimic nu s-a stricat în vieţile voastre, și totul e în mine

În mine.

Ragnarok, iarnă nesfârșită, lup înlănţuit.

Descântec de ruptură.

•12 ianuarie 2019 • Lasă un comentariu

Pooot

Am voie să spun

Adevărul e că

E infinit mai ușor s-o iei de mână decât să-i vorbești despre războaiele iugoslave.

Și-n viaţa asta, nimeni nu știe sigur după cine trebuie să ti duci. După mână sau după războaiele iugoslave.

•12 ianuarie 2019 • Lasă un comentariu

Asta e varianta mea a mai bună. Varianta mea singuratică, iugoslavă, descompusă, împărţită între Manu Chao și Madrugada, varianta lui Troţki, a rebelilor evrei, a partizanilor din Făgăraș, a nemţilor prinși în flăcările Stalingradului, a lui Loki, a negurilor nordice, a albastrului din Sud, a tăcerilor, a ochilor tulburi de tătar, a îndrăznelii Fridei, a Ninei Cassian și a pânzei de păianjen, asta e varianta mea a mai bună, și bătrâneţea mea stă dreaptă și aspră în faţa puștoaicelor de treizeci și de ani, fiindcă citesc cărţi și morţi și cântece de eroi, și zăpada îmi ia suflul.

Ragnarok începe cu iarna ce nu se termină, și se termină cu lupul care sfâșie tot.

•12 ianuarie 2019 • Lasă un comentariu

Ei, asta-i problema mea, de când, ziceam azi în 253, bărbaţii.

Pricep bărbaţii.

Și cel mai bun lucru pe care l-am învăţat de la tine, dincolo de arsură, neînșelat și strigăt, a fost Madrugada.

Madrugada e una din cele patru trupe ale vieţii mele. Mă duc să-i văd la anu’, mă tot gândesc ce au sa cânte și ce nu, mă tot emoţionez și macin și sap, mă tot întorc de pe o parte pe alta, și dragonul e acolo, râzând, uneori îi mângâi ochiul roșu și-alteori îi arde coada a stindard, dragonul mă-nghite și-mi scuipă oasele, da’ astea îs oasele mele cele mai curate

Și mi-e drag dragonul.

•5 ianuarie 2019 • Lasă un comentariu

Bărbaţii vieţii mele.

Bărbaţii vieţii mele așteaptă să termin discuţiile serioase ca să râdă cu mine. Bărbaţii vieţii mele se strâmbă, și râd cu toţi dinţii, și-mi oferă mereu o ţigară, în caz că. Bărbaţii vieţii mele se joacă cu mine pe genunchi, de parc-aș fi copil, și-mi povestesc morţile lor zâmbind, de parc-aș fi bătrân. Bărbaţii vieţii mele se ceartă cu mine din miez de noapte până-n trei, pentru „niciodată” și pentru „totdeauna”, și mă ţin în braţe la sfârșit, pe la patru, pentru toate cele care-au fost.

Bărbaţii vieţii mele știu de ce mă-ntorc mereu să-i văd, și știu că vreau să-i știu întregi.

Bărbaţii vieţii mele îmi știu dinăuntrul ca pe-un buzunar sau ca pe-o scândură, și bărbatul vieţii mele va trebuie să-i priceapă pe ei toţi, și mi-e că tocmai d-aia întârzie.

•5 ianuarie 2019 • Lasă un comentariu

E ciudat să-mi amintesc

Cum eram odată…

Rar, rar de tot, mă mai simt Luna Amară, și n-are legătură cu concertele sau albumele noi. La concerte, după atâta timp de măcinat, le-aud în sfârșit îmbinările de instrumente și de voci, le-aud strigătele și darurile, le-aud muzica.

Uneori, rar de tot, îi aud pe ei. Uneori cântecele lor sunt câte-o lume de-a mea, și uneori chiar sunt Luna Amară, fibră cu fibră, dacă muzica ar avea fibre.

Și tocmai, tocmai pentru că sunt profundă, știu că-i mai bine pentru tine să mă prefac că nu observ și să vorbesc despre viaţă și moarte cu Matei și să mă-mbrăţișez cu Horia și să mă râd cu niște beţivi oarecare, pentru că-i mai bine pentru tine să știi drept, de la început, că drumul pe care-ţi vine să-l iei în piept nu duce nicăieri. Onoarea nu greșește niciodată.

 
%d blogeri au apreciat asta: