•14 Decembrie 2017 • Lasă un comentariu

(De spus pe neștiute.)

Lume-n jar, jar peste lume,

Pământule, nu mă spune.

Boabe rele, boabele,

Jarule, tu soarbe-le.

Boabe bune-aruncă-mi-le,

Printre ele bob de aur,

Faur,

Om de aur,

Taur,

Iute ca un graur.

Orz pe vatră în noaptea Anului Nou sau Cântec de femeie tânără.

(Mi-am găsit cartea. Cartea asta-i a mea, cu dropiile, cu corbii, cu viscolul, cu trăsurile ei. Iarna bărbaților, zise el. Parcă puteam să rezist unui asemenea titlu. Cântece de câmpie și-un bărbat pe care-l cheamă Corbu, care-avea un cal așa de lung și-așa de lat, că putea să doarmă noaptea pe el, cu picioarele prinse-n scări și cu iarba cântând în ceruri.)

Anunțuri

•14 Decembrie 2017 • Lasă un comentariu

Poate minunat e simplul fapt că mă-ndrăgostesc de oameni din ce în ce mai buni pentru mine. Din ce în ce mai potriviți, din ce în ce mai apropiați de tine. Te văd din ce în ce mai rar, dar te conturez din ce în ce mai apăsat. Se-apropie anul 29, poate vii pân-atunci. Ar fi o poveste frumoasă.

Să stai pe o canapea cu genunchii la gură, să-ți despartă coapsele de piept și să-ți șoptească „Ocupă-mi spațiul”. Să te lase omul să-i ocupi viața fără frică. Atâta frică-n lumea asta, bine că ne-ngheață pe rând.

•13 Decembrie 2017 • Lasă un comentariu

Nu mai am nici net, nici laptop. O poveste amară, pe care nu vreau s-o spun încă.

Mă uit la televizor.

Mi-e rușine. Și amar. Și ură.

Uneori tre’ să-i bați. Cred că-i vremea să-i batem.

Vine-o vreme în viața oricărei țări când, fără războaie și fără geopolitici, poporu’ tre’ să ia în mână niște măciuci, niște furci și niște pietre și să-și facă dreptate.

Vine-o vreme când vezi la știri c-o directoare a-ncurcat pedalele bolidului și-a dărâmăt poarta școlii, și că-i în Buzău, și zici râzând că nu-i școala ta, da’ e. Gardu’, poarta, dungile roșii de pe pereți. Școala ta.

Vine-o vreme când nu mai înțelegi nimic.

•13 Decembrie 2017 • Lasă un comentariu

M-am mai liniștit. Azi mi-a venit să plâng numa’ o dată și mi-a trecut până-n seară. Mi-e că uit să croșetez, parcă-ncep iar să nu mai am timp.

Am uitat să fac curat în bar, de vreo săptămână și. Am uitat și să-mi calculez turele ca să mă duc în el. Au barman nou, nici pe tine nu te mai simt, darămite un barman nou?

Pe dinăuntru nu-s moartă. Doar pentru alții.

Senzația de după furtună, când îți strângi pereții aproape și ești convins că n-o să mai încapă nimeni niciodată lângă tine.

•11 Decembrie 2017 • Lasă un comentariu

Între timp, explodând, m-am apucat de croșetat colți pentru țol, de amenajat casa de la Râmnic, de vopsit chestii prin casă, de văzut telenovele cu Dan Bordeianu la televizor, de făcut brad, de spart nuci pe ștergarul de la mamaia și de băut vin roșu de la tata în timp ce croșetez colții pentru țol. Mi-e mintea ca un ou proaspăt, o-nvelesc în ziar și-o pun în cutii, doar-doar nu s-o sparge iar.

•11 Decembrie 2017 • Lasă un comentariu

Mă-ntorc. Mă deșir. Mă-mpletesc.

În vreo trei luni am trăit toate variantele. Muiere foarte mișto, muiere foarte proastă, muiere insistentă și îngustă la minte, muiere anxioasă, depresie pură, deznădejde nesimțită, înnodat adevărul cu ochii-n pământ, vărsat, zăcut, întuneric, zid, pământ înghețat. Mi-a murit Regele. Un prieten mi-a furat laptopul. Din crâșma mea, din viața mea, din singurul loc sigur pe care-l știam. A plecat unu’, se-ntoarce miercuri, nu mă place destul de mult cât să rămână. N-am mai înțeles nimic din nimic, din reacțiile exagerate ale oamenilor frustrați, din fricile oamenilor bătrâni și singuri, din minciunile și trădările oamenilor părăsiți prea devreme. Am iertat din oboseală, am tăcut din tristețe, am înghițit din frică.

Am râs cu tine în eVarză ăl nou, mi-ai promis un laptop, te-ntorci miercuri și ți-am priceput limpede singurătatea. Tu ești bătrân și singur ca mine, și ne potrivim cumva macabru, da’ am deja spart porțelanul și nu mai știu să-ți arăt zimții.

Te-aș lua, pfoai, cu tine știu că pot, te-aș lua dintr-o cârciumă curată de pe-o stradă cu case, din dreapta Magherului, ai fi beat da’ n-ai părea, doar ai zâmbi mai dulce decât ziua pe lumină, te-aș lua acasă și-aș îngheța așternuturile de dragul tău, ți-aș înveli rănile de vagabond în cârpe curate și te-aș lăsa să dormi până la prânz în flori de lotus și-n mosc alb, ai avea chei, cafea și cărți, și, prostule, nu știu unde mai găsești așa ceva în ziua de azi. Chei, cafea și cărți, și libertatea nesimțită de-a le folosi pe toate după bunul tău simț.

•9 Decembrie 2017 • Lasă un comentariu

Am visat iar calul. Și motocicleta. Desigur, legate-s între ele. Mi-am găsit o carte nouă, din întâmplare. „Iarna bărbaților”. Mi-am aminti visele și-am făcut o listă. Fără ordine. Cred c-am să fiu bine.

 
%d blogeri au apreciat asta: