•7 Iunie 2017 • Lasă un comentariu

Am fost la Cluj.

Dor o să-mi fie de casele lor. De spitalele lor. De cimitirul cel mare, verde și amestecat. De turmele de oi de pe dealuri.

De oameni. De stat până târziu și de râs amețit, de împrietenit greu și de vorbit lent, de zâmbete blânde. De ardelenii morocănoși și de ardelenii zâmbitori. De băiatu’ ăla care zicea numa’ adevăruri. De băiatu’ care-și scăpa mereu telefonu’, și-ăla care iubea doar câini, și-ăla care scrie poezii despre baruri și pești, și-ăla care cântă-ntr-o trupă și-are o balerină.

Și de Ale. Micuța și frumoasa Ale.

Acel moment glorios din viață în care ai prieteni la Cluj și te duci cu ei la un festival.

Despre celebrități nu vorbim, că nu-i frumos. Celebritățile îs niște oameni tare frumoși, cum nici nu știu dac-am văzut vreodată. Parcă nu.

Am fost și la conferință, da’ altădată. Asta chiar nu-i important.

Dealurile verzi îs importante. Dealurile verzi, ceaiul negru, cănile roșii, piatra albă, tricourile gri, pernele albastre, fetele frumoase și bărbații deștepți, cam atâta îi important în viață.

Iert orice inteligenței și umorului, mai ales dacă-s adunate cu frumusețile mele. Dacă ești deștept și mă faci să râd, zău, poți să ai câte gropi psihologice și câte defecte de cusut vrei. Să fii stricat la suflet din orișicâte motive, de la strămoși înainte, să ai toate defectele care le-ngrozesc, în general, pe femei, chiar toate, nu m-ar deranja neam. Tot aș veni după tine-n lume și m-aș minuna de tine ca de-o pasăre rară, doar așa, fiindcă ești deștept și mă faci să râd.

Cățelul era isteric și ți se urca noaptea-n pat și-n cap, ca să-ți arate, vai, Doamne, cât de mult te place. Pisica Satanei a făcut alergie la ceva, nu știm bine la ce, probabil la nisip.

La Liz îi acasă. Un soi de vrajă paralelă se-adună, de parcă viața mea s-ar privi alene-ntr-o oglindă.

E foarte frumos la Cluj. Dacă n-aș fi așa legată de slavismele mele m-aș muta acolo.

•7 Iunie 2017 • Lasă un comentariu

M-am întristat, până la urmă. Nu rău. Cât să ies din casă când deja ajunsesem la ea.

Că nu m-ai vrut, deşi eu făceam toate eforturile. Că vroiam să mă-ntorc, chiar şi când se făcuse deja unu noaptea. Că nu m-am învăţat minte. Că era cât pe-aci să vin, ilegal, pe filieră, cu ei, şi să mă strecor la tine-n pat în timp ce dormi liniştit şi-mprăştiat, crezând că nu te-ar deranja deloc treaba asta. Sperând.

Ieşind din baie mi-o venit mintea la cap şi-am hotărât că nu meriţi aşa nesimţire. Şi n-am venit. Şi-mi vine să plâng acuma, de cât mă arzi şi de cât de puţin te supăr. Sper.

Întotdeauna prima noapte de după dorm prost, agitată, speriată, temătoare, mi-e frig toată noaptea şi mă trezesc târziu, cu tine-n cap, aproape bolnăvicios, de parcă n-aş fi dormit niciodată fără tine.

Şi-am dormit, da, fără tine, cam toată viaţa mea.

Am visat, într-una din nopţile astea, că-mi scriai, de departe, “ Mi-e ruşine să-ţi spun, da’ asta-i piesa care s-auzea când am vorbit prima dată despre tine.” Ciudat lucru ăsta, piesa care s-auzea când am vorbit prima dată despre tine. Când am vorbit eu, prima dată, despre tine?

Oamenii zic că eşti ce-mi trebuie. Şi eu ştiu, peste toate, că eşti. Da’ eu nu sunt ce-ţi trebuie ţie decât acuma, şi nu ştiu cât are să mai ţină şmecheria. Să-nchid ochii şi să te trag în piept, mai mult nu-i de făcut.

 

•31 Mai 2017 • Lasă un comentariu

Oamenii ăștia au case înalte, cu acoperișuri roșiatice urcate cuminți pe dealuri blânzi. Aicea parcă totu-i cum îmi trebuie mie: cuminte și blând. Biserici albe au câte-un deal dedesubt, fiecare, de pe el se scurg în vale cruci mărunte și șterse, se topesc în verdele de jos ca oile pe câmpii și nu se-ngrozește nimenea de pământ. Noi, la câmpie, prea suntem prăpăstioși; tăt îi o tragedie și când nu e, e rău că nu e, c-ar trebui să fie, c-altfel însemnează că nu ne pasă. N-are cum să-ți pese de tot, și mai bine te uiți la cer și te lași moleșit de-ntinderea și de mărinimia lui. E frumos la oamenii ăștia, îmi tot vine să vin la ei. Și-apoi, o casă-naltă, cu obloane și livadă, ce să-ți trebuiască mai mult în amarul ăsta scurt de viață?

•22 Mai 2017 • 1 comentariu

Viaţa, măi copii, e complicată. Ea chiar nu e cum credeţi voi acuma că e, o uşoară alunecare la vale, pe-un uşor povârniş cuminte, sub un cer uşor albăstriu, fără pete dureroase. Viaţa chiar nu-i aşa.

De exemplu, eu vreau să stau cu tine la Stuf în vara asta, fără ca asta să-nsemne nimic din toate lucrurile pe care nu le vrei, de care ţi-e urât, în care nu crezi. Da’ io tot te vreau pe-o canapea din faţa Stufului vara asta, pe jumătate gol, privind blând-leneş Marea noastră Neagră.

Ştiu că la bulgari îi mai frumos, da’ de fapt nu-i.

Am găsit şi-un grec minunat. Panos Karnezis. Cine poate, să-l facă al lui, iară cine nu, păcat.

De fiecare dată când mă-ntorc de-acasă, şi-acasă al meu îi chiar acasă, mă socotesc de bani şi de viitor şi caut sate largi de câmpie în care să pot creşte un cal, şi păduri scunde în care să mă pot ascunde cu el, şi case mici în care să nu mă simt singură, fiindcă deşi vreau să stau cu tine la Stuf în vara asta, io tot pentru singurătatea bătrână mă pregătesc, cu cai, câini şi motani negri, sobe arzătoare şi livezi înguste de meri înfloriţi, şi-ntre ele toate nu ştiu încă cine-ncape.

Deocamdată, nimeni.

De câteva luni încoace, de când mai am numa’ doi ani de joacă, mă tot socotesc. Între dealurile nesfârşite dintre Râmnicu Sărat şi Mizil şi-ntre câmpurile nesfârşite dintre Mizil şi Ploieşti îmi tot desenez ceva viitor molcom, şi deocamdată nu ştiu cum o s-arate. Ceva timp mai e, să nu ne panicăm.

De data asta mă duc la Liz ca acasă. Pân-acuma parc-am tot fost în vizită, sau ca la băi, la tratament, sau ca-n Vamă, în fugă de rele, şi parcă abia acuma mă duc ca acasă. M-aşteaptă Liz. Pisicile. Pisica Satanei, c-un ochi aşa şi-unu’ aşa, albă ca un înger. Şi Ale. Şi Gerald, şi Tobi. Poate şi Doru, vai de noi şi de zilele noastre, cum îi Doru…mai ceva ca Mihnea. Şi străzile Clujului, pe care de-acuma ştiu că pot merge singură.  Şi orice-ai fi tu, acasă. În cealaltă acasă.

Oamenii de la muncă îs singurul reper corect. Ei sunt oamenii corecţi, din toate punctele de vedere. Ei au relaţii vechi, sărbători în familie, idei sănătoase despre viaţă; în ei, din când în când, nu văd nimic, şi-n ei, din când în când, văd aprobarea. Ei mă obosesc cel mai mult.

Ascult ceva indie rock. Fumez ceva tutun. Beau vinul tatei. Nici tata nu ştie cine sunt. Nici nu trebuie. Sunt pentru fiecare ce-mi vine să fiu. Din când în când, mi se face dor de Velcescu. Din când în când, mi se face dor de golani. Din când în când, îmi vine să-ncerc să le latru lor, la vară, într-un local îngrozitor de potrivit pentru nunţi potrivite, că viaţa nu-i asta. Că nu-i o căsătorie potrivită, o naştere prin cezariană normală, o grădiniţă bună, un Renault oarecare c-un elefănţel de pluş şi-un scaun de copil gol în spate. Că viaţa eşti tu, mai presus de orice altcineva.

Da’ nu cred c-aş avea cui lătra, la vară.

La vară mă duc la Liz, la DBE, la Stuf. Poate la Sighişoara. Poate în altă parte. Habar n-am unde mă duc la vară. Poate în Palma de Mallorca. Vezi tu, e foarte frumos să nu ştii. Foarte, foarte frumos.

•14 Mai 2017 • Lasă un comentariu

Hai c-a fost minunat, până la urmă.

Am venit cu călcâiele aproape în sânge, fiindc-am vrut să port pantofi. Abia plecasem d-acasă când mi-am dat seama că-s urâtă şi grasă, suficient de inutilă cât să nu mai ajung la concert Luna Amară. Paşii strâmbi şi dureroşi m-au dus la tine, şi-am găsit prieteni pe lângă tine, şi nu mi-a mai fost ruşine să-ţi zic să mă iei acasă.

Iar m-ai căutat prin somn, iar ai oftat mulţumit când m-ai găsit.

Am primit geci călduroase pe umeri, White Russian fără bani, plasturi pentru răni şi zâmbete moi, aproape împărăteşti. Radu şi-a amintit de mine, până la urmă, şi din ochii lui nobili, de vechi conte polonez, au ţâşnit toate lucrurile pe care le vreau să le cred despre mine. I-am zis că voi face acelaşi lucru peste cinci ani, zece, sau cinşpe, fără urmă de-ndoială, şi m-am căţărat pe pereţii şanţului până la suprafaţă. Am un cântec, “La Chilia-n port”. Şi nu contează care e al tău, vital e să-l cânţi mereu, tuturor.

Ne-a prins dimineaţa cu-ai noştri. Când am intrat cunoşteam deja pe toată lumea. Am adunat de pe drumuri nişte băieţi care sufereau după Stuf. Am uitat de tot că Stuful se mută la mare. Păcat de el, era băiat de-o frumuseţe rară. Îţi semăna la suprafaţă, n-am ştiut atunci de ce mi-o plăcut atât de mult.

Tu mă vrei aşa. Cred că-i vremea să nu-mi mai fac griji.

•7 Mai 2017 • Lasă un comentariu

Se revocă, bineînţeles, ordinul. Traumele cele mari încă-mi întunecă gândirea, şi-nc-o mai iau razna pe câmpii ignorând explicaţia simplă şi foarte la-ndemână, alegând în schimb dramele, părăsirile şi nepăsările.Puteam să nu m-arunc iar în prăpastie, da’ tot mi-e frică. Am fost femeie nebună, cu femeile nebune chiar n-ai ce discuta, ele trebuie lăsate să plângă şi să se-adune singure ca să se-nveţe minte şi să nu mai creadă prostii fără dovezi. M-am învăţat, mulţumesc, de-acuma chiar nu mai fac. Iertare.

•7 Mai 2017 • Lasă un comentariu

Nu vreau să mai regret că sunt ce sunt. Ştiu că nu ştii fiindcă pe lângă tine nu mi-a fost aşa, da’ mi-am petrecut deja prea mulţi ani din viaţă regretând ce sunt. Prea mulţi pentru oricine, chiar şi-un an e prea mult ca să urăşti amarnic tot ceea ce eşti.

Asta-i a doua noapte. Îmi zici să vin. Poate n-am fost nici eu prea clară la început, da’ cred că “În cât timp s-ajung?” însemnează destul de clar că vreau şi că vin. Începi să vorbeşti cu mine de parcă eu am tras de tine să mă primeşti, îmi arunci nişte “Cum crezi” şi nişte “Eu mă duc acasă” pe care iniţial nu le-nţeleg, care la recitire sună a “D-aia nu mai pot io, dacă vii tu sau nu, fă cum vrei şi nu mă mai bate la cap”, şi tu nu vorbeşti aşa de obicei. Nici n-am cum să-ţi urlu cu toată claritatea minţii mele cât de nu-aşa eşti tu în toate celelalte nopţi. Cer nişte lămuriri care-mi par rezonabile, cerere amestecată cu-ngrijorare curată, nu pricep de unde iese bucata asta de tine care foloseşte aşa cuvinte cu-aşa nuanţe de nepăsare apăsată, îţi ceri scuze că nu eşti mereu lângă telefon de parcă de asta m-aş fi plâns io pân-acuma şi dispari.

Dispari, şi dispariţia doare cel mai tare.

Că dispari fiindcă te-am obosit deja prea mult, fiindcă nu merit să-nţeleg mai nimic din ce faci tu, fiindcă n-am fost cuminte şi n-am venit la tine la uşă când ai cerut, fiindcă nu ştii să reacţionezi la întrebări, la supărări sau la nelămuriri, sau la…senzaţii, cum nu ştii să reacţionezi la laude şi la sentimente, oricare din explicaţii e egal de dureroasă.

Da’ na, cu femeia nebună nu prea e de discutat, tre s-o laşi să-i vină mintea la cap şi-abia apoi să vezi ce mai e de făcut cu ea.

Rămân aci, în noapte, tăcând. Eu vroiam să vin, eu am aşteptat toată seara să mă chemi, eu mă îmbrăcasem şi-aveam numa’ opt lei pentru taxi, ultimii mei bani până la salariu, şi mă hotărâsem să vin pe jos la miezul nopţii, şi m-ai luat cu “cum crezi” şi cu “cum consideri” şi deodată n-a mai fost nimic vesel sau curat în afacerea asta a noastră, vesel şi curat ar fi fost să ne-nţelegem frumos, ca oamenii, “ vrei să vii? da. în cât timp s-ajung? ei, cam în 40 de minute, maxim o oră”, frumos ar fi fost să suni şi să-ntrebi de ce rahat mă port ca o femeie nebună şi sensibilă şi mă leg tot timpul de nuanţe subtile de cuvinte, da’ ai dispărut, şi-am rămas aci, în noapte, tăcând, răscolind iar în sacul din spate toate nopţile plânse fiindcă n-am înţeles, fiindcă m-am urât, fiindcă n-aveam în braţele cui s-adorm, fiindcă n-am meritat niciodată mai mult decât scurtele eforturi ale zilelor mici, să-mi aduci o bere din frigider, să mergi pe lângă bicicletă când ne-ntoarcem de la bar, să-mi dai mereu tricouri curate şi să-mi împrumuţi foiţe când rămân fără, dar nu să suni, chiar dacă nu ştii să reacţionezi, măcar ca să nu mă ştii plângându-mi rărunchii în vârful patului, crezându-mă, a 5633-a oară, cel mai urât om de pe pământ.

Dar asta fac, na. Stau la masă şi scriu printre lacrimi,  lacrimi întregi, urâte şi zgomotoase, c-am învăţat şi asta în ultimii doi ani, să plâng omeneşte şi întreg, bolnăvicios, încordat şi frământat, îmi scriu urâţenia monstruoasă printre lacrimi, Rome şi fum de ţigări, am două beri şi numa’ aşa am să pot dormi în noaptea asta, şi lumina zilei însorite de mâine n-o să aibă altceva de adus decât stratul gros de plumb al durerii îngreunate de după.

Chiar dacă le cunosc bine, zidul, durerea şi urâţenia, începusem, încet-încet, să cred că nu ele mi se potrivesc, de fapt. Ajunsesem să trăiesc minunea fără să mă mai întreb dac-o merit, şi iată că minunea s-a ofuscat şi m-a trimis înapoi în temniţă.

Aia e, frăţică. Aia e, prea multe nu-s de făcut.

 

 
%d blogeri au apreciat asta: