•15 Octombrie 2017 • Lasă un comentariu

Un asfințit magnific, roșiatic și tulbure, ca viața mea de dinainte. Nu-mi amintesc viața mea de dinainte.

Te cunosc după privire și după zâmbet, și nu mă mai arde cunoașterea asta de două zile. Te cunosc într-un fel al nostru, zău, într-un fel fără socoteală, fără desen, aproape fără cuvânt, te cunosc și m-așez, încercănată, în locul care ni se cuvine. Partea ta din tine care-i a ei mi-e foarte discret cunoscută, nu prea înțeleasă și nedureroasă, i-o las fără să mă uit înapoi.

Nici împăcare nu cred că e, cred că-i doar o așezare naturală, a unei frunze pe pământ, a unui fluture pe-o floare, a unui val pe mal. Ne-am așezat, în cele din urmă.

Chelner, altu’!

Anunțuri

•13 Octombrie 2017 • Lasă un comentariu

Citesc, mă bucur, beau vin roșu, aud voci în fundal. Pe-a ta o recunosc, ale lor seamănă, din când în când, cu altcineva. Mă simt sănătoasă și-mi amintesc cât de tare mă plictisește sănătatea. Pardon, normalul.

Șed niște unii la bar, niște alții pe terasă, nu cunosc pe nimeni și nu simt nimic pentru nimeni. Lucru aproape nou, aici, dacă judecăm un pic.

Nu stau mult. Beau vinul și plec. Liniștită. Nearzând.

•12 Octombrie 2017 • Lasă un comentariu

Creeed, încă nu sunt sigură, că trăiesc o viață amestecată, tăiată-n două nu drept, pe mijloc, ci curbat, strâmb, anapoda (iubesc puține cuvinte, „anapoda” e unul din ele), în care-mi aud pașii pe coridoare de spital și mă uit la mozaicul amărât de pe jos și port pe umeri apăsarea, și-n care mă trezesc zicând vorbe frumoase ce-mbracă idei mărețe, ce bucură oameni deștepți și frumoși, oameni ce-mi scriu a doua zi să mă-ntrebe cum am ajuns acasă, pe unde sunt și cum mă simt, și-i ciudat că oamenii trec granița asta dintre viețile mele infinit mai ușor decât mine însămi, stăpânul suprem al barierei.

Trăiesc o bucată de viață magnifică. Mă desfac și reclădesc iar, a nu mai știu câta oară, mi-s dragi oamenii aproape visceral și-am ajuns să le vorbesc cu stomacul, nu cu mintea, am ajuns să mă deschid (nu să mă vărs) în fața oricărei priviri iscoditoare și nu mă mai doare neam că unele aleg să nu rămână.

Trăiesc o bucată de viață magnifică (mă-ndrăgostesc de emoții).

•9 Octombrie 2017 • Lasă un comentariu

Uneori merg pe treceri de pieton, perfect legal, și-mi imaginez că mă zboară o mașină de pe ele. Că-mi găsesc telefonul încă mergând, că sună pe careva din apeluri recente. Nu știu pe cine-am sunat ultima dată. Că-mi găsesc carnețelele și se gândesc că-s radiolog și ăia de la Pantelimon sună la Fundeni, și la Radiologie răspunde o asistentă care nu știe cum mă cheamă, noi n-avem Florina, avem o Florentina, și cineva din jur pricepe că-s io și se sperie și-i spune ei că treceam pe trecere și m-a zburat o mașină, și-ascultam Placebo sau Rome sau Luna Amară când treceam, și de ani întregi nu mă mai gândesc la ea ca la o plecare, da’ tocmai acum ar trebui să pricep că poate pleca oricând, într-un nord pașnic și sigur, în care să fie cine vrea ea să fie, fără dureri și oftat, și mi-e groază, azi, acum, de plecarea asta.

Ha. Cum îți fuge mintea, și cum își găsește ea singurică plecări de plâns. Ha.

•7 Octombrie 2017 • Lasă un comentariu

Merg dreaptă pe coridoarele secției, zâmbind la oameni și la întâmplări. La Fornetti e un domn tânăr, un pic mai șef peste fete, și știe că vreau o cafea mare cu lapte și-ncepe să mi-o facă de când vede că m-așez la coadă. Când stau la coadă trec colegi pe lângă mine, și-ncep să zâmbească mai toți când mă văd; unii chiar îmi pun mâini pe umăr și mă-ntreabă ce mai fac, și zâmbesc tare, tare de tot înăuntru. Am un băiat de la urologie cu care mă salut mai prietenos după o ecografie dintr-o gardă, și-un domn de la pediatrie, pe care-l plac de când lumea și pământu’, a-nceput să știe de unde sunt. L-am făcut pe Tudor să zâmbească într-o zi, când l-am trimis să-l caute pe Radu pe tot culoarul, și de fiecare dată când îi găsesc motocicleta lângă intrare, pentru un minut sau două, sunt iar în facultate și mă hlizesc cu fetele sub soare fiindc-am trecut pe lângă el pe scări. Am avut o tură cu Radu, aproape numa’ noi, și-am îmbrățișat, până la urmă, apropierea pe lângă care mă-nvârtesc de-aproape doi ani. M-am dus să-i zic drept ce două prostii făcusem în ziua aia, l-am prins ieșind din cabinet și mi-a zis „Flo! Ia zi, ce-ai făcut?”, zâmbind de parcă ne știm de cinci mii de ani și-i deja convins că de fapt n-am făcut nimica rău. „Flo”-ul a fost, de fapt, cel mai mișto lucru din ziua aia.

„Mișto” începe să înlocuiască „frumos”, fiindcă „mișto” definește un frumos care mă răscolește și pe care-l vreau. Multe și mulți sunt mișto zilele astea.

Mă strângea în brațe când a zis ceva înspre „Îți bate inima mișto rău de tot”, și-am știut limpede tot. Unele inimi chiar bat mișto.

Oameni mă vor, în feluri multe, și eu vreau oameni, în feluri multe, și mă potrivesc în aproape toți. Trăiesc aproape cu ochi-nchiși, doar cu degete, cu inimi și cu nervi, trăiesc sub un voal de mătase stacojie și mă mișc sub el lin ca algele de la malul mării, muzicile mele moi alunecă pe piele ca uleiurile parfumate, și nu sunt veselă, nici uitucă, nici neștiutoare, doar se potrivesc toate-n mine cum se potrivește vinul roșu într-un ulcior de pământ, zici că-s lichidă, roșiatică, translucidă, aspră cu-o urmă minunată de dulceag târziu, înțeleg toate câte mi s-au povestit și-aștept neted poveștile ce vor să vină, mă simt chiar așa: ca un vin roșu bun ce și-a găsit ulciorul.

Noroc și sănătate, la tătă lumea.

•5 Octombrie 2017 • Lasă un comentariu

Încep să merg prin București ca prin filme. Ca-n liceu. Cu soundtrack, cu miasme, cu materie. Mă scurg prin București ca prin azot lichid, las în urmă fumuri negre și dâre de cenușă, îmi ard în călcâie fâșii de piele veche și de piele nouă, miros a lemn ars în miez de iarnă.

Încep să înmuguresc.

•4 Octombrie 2017 • Lasă un comentariu

Prin geamuri murdare de troleu Bucureștiul e arțăgos și obosit ca un muncitor de fabrică de confecții.

Va-ncăpea și viața mea în șirurile astea nesfârșite de faruri roșii?

Zoia era subțire și palidă, dusă pe la școli, frumos vorbitoare și nu chiar nepăsătoare. L-o fi iubit, săraca. S-o fi scrântit la bătrânețe de la câte-o pătimit. Fiica faraonului. Mercedes alb-fildeș într-o țară de Dacii 1300 cârpite prin toate colțurile. Gustul acru al rușinii îngrămădite în cerul gurii.

Ha, zâmbim toți blând. Petrule, te-așteptăm înapoi.

 
%d blogeri au apreciat asta: