•5 noiembrie 2018 • Lasă un comentariu

Ah, am uitat să vă spun:

Vine iarna.

Reclame

•4 noiembrie 2018 • Lasă un comentariu

Să-i vezi plecând.

Minunat lucru e ăsta, să-i vezi plecând, cu toate ale lor amestecate-n aburul din urmă, cu toate-ntrebările, poveştile şi parfumurile agăţate-n degete şi-n haine, să-i vezi plecând e un lucru minunat, plecând în plin, viu şi arzător, omeneşte. Cu adevărat minunat.

•4 noiembrie 2018 • Lasă un comentariu

Liz şi Vlad îs acilişa. În economia oraşului ăstuia murdar şi nesimţit, căruia nu-i pasă câtuşi de puţin ce spun alţii despre el, sunt chiar la câteva străzi distanţă. Dinspre ei vine iz de cuminţenie, de prietenie mare şi de linişte adâncă, şi-n iarna asta chiar n-are ce rău să se-ntâmple. Pur şi simplu, n-are.

•4 noiembrie 2018 • Lasă un comentariu

M-am dus, na. Observ fără mirare că mi-a dispărut anxietatea faţă de locuri aglomerate, întunecate, cu lumini epileptice la pachet. Măcar când îs cu oameni cunoscuţi. Nu mă distrez la adevărata mea valoare, da’ nici nu-mi mai e rău. E un semn mi-nu-nat.

Mi-e un pic rău când mă gândesc că n-am loc acolo. Că peste un an şi-un pic oamenii ăştia dragi, lângă care-am muncit ani buni şi lungi, or să dispară în praful lumii de afară. Sau na, eu o să dispar în praful lumii de afară. Că din toate serile şi zilele astea grozave o să rămână chiar nimic mai mult decât un parfum vag aromat, al vremurilor trecute.

N-aş rămâne, de fapt şi de drept, dar nu din cauza lor. Poate chiar aş rămâne, datorită lor.

Da’ unde nu e loc, nu e loc, şi cam aia e.

•20 octombrie 2018 • Lasă un comentariu

Aş vrea să spun că-i ciudat, ar fi mai uşor să spun că-i ciudat, da’ nu e. Am ştiut de la-nceput, nu că mă laud, da’ chiar am ştiut, din serile alea lungi de vară în care vorbeam lucruri imposibil de amintit acuma, că prietenia asta a noastră, mai mult decât ciudată, e vie. Faptul că putem avea azi, în nopţi ca astea, aşa o discuţie, mă-nmoaie ca pe-o caramea.

Tu şi cu mine, chiar suntem bine.

Barul e, uneori, un balaur mofluz şi îngâmfat, ca o pisică. Tre’ să-l iubeşti aşa cum e.

•19 octombrie 2018 • Lasă un comentariu

Nu ştiu ce fac. Mi-e cunoscută starea asta, da’ mereu are câte-o nuanţă aparte, şi niciodată nu ştiu unde mă duce.

E starea aia de mâncărimi pe sub piele. De răsucit oase adormite pe dedesubt, de troznete de scântei în degete. De ska-punk spaniol. De scuturat pânze de păianjen care abia încep să se ţeasă, de luat de la capăt lucruri care nu merg prost, doar de dragul noutăţii. Un soi de curăţenie de toamnă, de-ntâmpinat iarna curat şi proaspăt, cum se cade.

E perioada în care fac prostii, sub foarte diverse forme, şi rămân singură. Iarna e musai să rămân singură în mine, iarna, sub plapuma groasă de zăpadă, amintiri şi vedenii, nu mai e loc lângă mine de oameni întregi, cu nevoi, e loc numa’ de frânturi scânteietoare de-o oră, maxim o seară. Toamna mi-s prea grele frunzele şi-ncep să mă golesc.

De data asta, încerc să mă împotrivesc. Deocamdată nu-mi iese cine ştie cât. Da’ încerc.

•12 octombrie 2018 • Lasă un comentariu

Tatăl tău, Maia, nu e mai presus de taţii noştri. Tatăl tău, Maia, nu e TATĂL, cum mama ta nu e MAMA. Ai tăi, Maia, chiar şi evrei, nu sunt deasupra celorlalte mame şi celorlaţi taţi dispăruţi într-un oarecare război, o oarecare dictatură, o oarecare tragedie. Nu ţi-o minimalizăm, Maia, da’ nici nu ţi-o punem deasupra. Nu ţi-o vom pune niciodată deasupra, Maia, chiar dacă e a ta.

 
%d blogeri au apreciat asta: