•23 martie 2020 • Lasă un comentariu

Mi-am recuperat diacriticele. Bine-aţi revenit.

De asemenea, vom renunţa la spaţiile astea goale serioase dintre paragrafe, că n-avem nevoie de-atâta ordine în astfel de zile.
Aşadar.

Mă trezesc duminică dimineaţa cu update-ul unui comic book minunat. Mă modernizez, mă ţin la curent, vorbesc mult în engleză, singură prin casă, noaptea târziu. Dorm destul de bine, mă mir mereu. Am avut nişte perechi de zile grele, nu ştiu de ce vin în perechi, singura soluţie a fost să umblu pe străzi. Ştiu că nu trebuia şi mă simt vinovată faţă de lume, da’ zău c-am fost cât de cuminte s-a putut. M-a trimis viaţa după un certificat medical la o clinică de lângă Biserica Armenească, şi-am ajuns mai devreme cu douăzeci de minute, şi era afară o primăvară absolut îngrozitoare, ştiţi şi voi, cea mai îngrozitoare din nouăzeci şi pân-acuma, şi-am umblat pe străzile pe lângă Armenească, am văzut casele, bisericile, curţile, câinii, copacii şi soarele, am văzut trecutul, aş vrea să spun “aspru”, da’ mai nici o casă de pe nici o stradă nu era aspră în după-amiaza aia, aşa că m-am întors la certificat şi-am luat-o în partea ailaltă, pe Traian în jos, sau în sus, nu ştiu bine cum vine, şi m-am întors cu tramvaiul gol acasă, după trei ore de mers, într-o linişte verde şi caldă, de domeniu englezesc bogat.

Noi n-avem nişte poveşti de dragoste prea bune, mă gândesc acuma. Ale noastre nu se termină niciodată bine. Serios, caut. Caut fix acuma. Io chiar am citit multe bălării româneşti de secol XX, şi nu-mi apare nimica-n minte. Rămân vreunii la moşie, bogaţi şi liniştiţi, iubiţi de servitori şi de ţărani, trăind în tihnă pe pământ afânat şi bine lucrat?

Văzui “John Eyre” azi şi ieri, şi “Mândrie şi prejudecată” acu vreo două săptămâni. Linişte verde şi caldă. Am io un vis bazat pe aşa ceva, da’ e cu un doctor rus. Nu tragic ca Jivago, că nu-i arde nimănui de-aşa ceva în perioada asta, deşi despre Pasternak trebuie să scriu odată, apropo de imigranţii filozofic glorificaţi de la Paris şi tâmpiţii care nu s-au putut despărţi de-ai lor nici măcar atunci când nu era de trăit printre ei.

E acuma la TVR ceva transmisiune de la un festival de muzică lăutărească, nu ştiu cine-s oamenii ăştia da’ au un trompetist cu un păr, şi c-o barbă, şi cu un costum, şi cu un cercel în ureche, de mi-am pierdut oleacă şirul gândurilor.

Acuma a plecat, ce ziceam?

Zilele astea toate-s altfel. Îmi măsor cu atenţie reacţiile, ca să ştiu bine ce fel de om sunt în situaţii de felul ăsta. A fost foarte bine un timp. Începusem să stau singură de vreo două săptămâni înainte să declarăm primul caz, în bar nu mai aveam de mult ce căuta, gărzi la Fundeni n-am mai prins, băieţii tot amânau ieşirile, el începuse să dispară iar şi simţeam bine de ce, n-am mai ajuns la Curtea de Argeş, a chiar şi zâmbit când i-am spus că ştiam de ce, şi mă găseam des fiindu-mi lene să ies afară şi să vorbesc cu oameni, crezând că restul lumii funcţionează normal şi-i prea ocupată ca să aibă de-a face cu viaţa mea sucită, de dormit când şi cât vreau, fără să trebuiască să ştiu ce zi a fost ieri şi ce legi s-au mai dat noaptea ca hoţii. Trecerea la pandemie a fost fix ca-n meme, n-a trebuit să fac cine ştie ce modificări în afară de masca pe faţă şi de scotocit prin dulap după dezinfectantul de mâini. A fost rău în ziua în care-am văzut camioanele italiene pline de sicrie mergând spre crematoriu, că multe butoane de panică au fost apăsate în fix acelaşi timp, camioanele militare, nuanţele alea cutremurătoare de verde etern legate de moartea goală, fără sfinţi, fără socoteală, fără milă, sicriele care mi se păreau că se lovesc unul de altul, cu zgomotele alea surde de lemn plin izbit de lemn plin, crematoriul, de care mă leagă piesa aia descreierată de teatru a autorului ăluia cvasi-necunoscut, din cartea aia pe care n-o mai găsesc pe nicăieri, cu fantoma din crematoriul de la Auschwitz, şi-ntre camioane oamenii ăia care ziceau că şi-au văzut rudele plecând la spital pe picioare şi iată, vor primi acum cenuşa lor şi nimic mai mult, mie părându-mi-se dintotdeauna de când citesc despre soldaţi că durerea asta îi cam al doilea cel mai rău lucru pe care-l poţi păţi când iubeşti un om, să moară departe fără să poţi vreodată să-ţi iei vreun soi de rămas-bun, a fost rău în ziua aia şi pentru că undeva între camioanele militare şi numărătoarea de morţi l-am văzut pentru prima dată în criza asta pe profu’ de infecţioase, care-a zis limpede ca lama de coasă proaspăt ascuţită că tre să ne obişnuim cu ideea că vom ajunge să stăm în corturi militare, pat lângă pat, cu o singură toaletă în capăt, a fost rău în ziua aia, pentru că războiul a trecut dincolo de retorică şi a apărut “militar” lângă lucruri altfel relativ paşnice, camioane, corturi, ordonanţă, şi mi-a fost frică tare în ziua aia, cu toată încrederea mea pe alocuri tembelă în colegii mei şi-n poporul meu, la care ţiu ca un câine. Mi-a fost frică tare în ziua aia, şi-am adormit abia după două episoade de telenovelă turcească.

Continui să scriu cu lăutari pe fundal, aş vrea să ţineţi cont de acest aspect.

Comic book-ul e o reinterpretare a răpirii Persefonei. Grafica-i cumva old school, nu mă pricep, da’ mă face să mă gândesc la anii ’70, şi nu ştiu dacă mi-ar fi plăcut neapărat dacă n-ar fi fost culorile şi povestea. Hades e bătrân, două mii şi ceva de ani, cu cicatrici bleu deschis pe tot corpul de când s-au bătut cu titanii. Nici Zeus, nici Poseidon n-au cicatrici, şi tot zic să recitesc legendele ca să văz ce-nseamnă asta.

Acuma avem o orchestră din Chişinău, costume populare pe toate drumurile şi dirijor cu frac alb, ce-o mai fi şi obsesia asta a lor cu albu’ nu pricep.

Hades e albastru, mai des bleumarin decât bleu. Lumea de dincolo e un New York plin de umbre, în care soarele nu apare niciodată. Are o vilă extraordinară, pe bază de negru şi albastru, multe maşini, da’ până acum a condus doar un Mercedes clasic şi general valabil, negru, şi şapte câini cu tot cu Cerber, care se numără ca unu’. Ᾰilalţi îs luaţi de pe drumuri şi au dimensiuni şi personalităţi desigur diferite. Hades e singur de foarte mult timp.

Acuma ascultăm ordonanţa militară, pe fundal albastru, cu scris alb.

Nu pot să nu mă gândesc la mesajele Regelui de la radio, din vremea în care mureau pe capete, fără să ştim sigur că ştiau pentru ce mor. Parcă văz familii strângându-se în sufragerie, bunicul cu ţigară de foi între degete, mama ştergându-şi mâinile într-o cârpă murdară de bucătărie, copiii speriaţi de asprimea adulţilor, şi printre toţi vocea lui Mihai, probabil la fel de blândă ca la nouăzeci de ani. Trebuie să fi rămas undeva la marginea internetului copii ale înregistrărilor, ar trebui să le ascult. Mă-ntreb ce-ar fi zis dacă ne-ar fi prins aşa, acum.

Hades e singur de foarte mult timp şi s-a convins că nimic mai bun n-o să i se întâmple niciodată. Înţelegem că n-a avut musai de ales Lumea de dincolo, că i s-a pus în braţe un pui de Cerber şi-a coborât dedesubt cumva prin excludere, că n-avea cine altcineva, şi i s-a spus de-a lungul vieţii că miroase a moarte şi că nimeni n-o să vrea să rămână lângă el, vreodată. Persefona are nouăşpe ani şi e roz. De fiecare dată când îl vede sau atinge pe Hades înfloreşte, îi înfloreşte părul sau rochia, stâlpul de care se sprijină, apa în care înoată, răsadurile pe care le plantează, înfloreşte împrăştiat şi fără rost şi ştie femeia asta care desenează să te facă şi pe tine să-nfloreşti de dragul ei. Persefona crede că rolul ei în lume e destul de îngrozitor de neimportant, ori că ce face ea poate face oricine, ori că şi dacă n-ar mai face ce face n-ar observa nimeni că n-a mai făcut-o, şi vorbesc despre asta pe la trei dimineaţa, după ce li s-au amintit amândurora propriile blesteme. Hades e un domn, în felul ăla vechi, curat şi blând, de domeniu englezesc bogat, e înalt şi albastru şi aproape deloc trist, doar împăcat cu starea de lucruri, şi nu-mi aminteşte de nimeni, pentru că n-am cunoscut pe nimeni care să fie chiar aşa.

Ştiu pe cineva suficient de apropiat cât să-mi dea speranţă. Cavaleri mai există, nu disperaţi, da’ bănuiesc că trebuie să fim şi noi demne de ei.

Dac-aş fi cunoscut, cred că el ar fi fost El.

În izolare mi se face dor de cărţile vechi. Cărţile vechi sunt cărţi pe care le-am citit demult care miros a demult. Miros ori a boieri de ţară, ca Duiliu Zamfirescu, ori a Bucureşti murdar şi voios, ca Mihail Sebastian, ori a degradare rânjind nebuneşte, ca Camil Petrescu, ori a descântec şi-a simţiri, ca Mircea Eliade. M-am apucat azi să citesc “Anna” şi m-a durut prima pagină, de parcă ar fi fost un soi de viaţă a mea veche scrisă pe-o hârtie galbenă şi uscată în care nu poţi avea încredere. Am descoperit acu o lună-două un volum de povestiri de-a lui Eliade de care n-am auzit până acum, prima se-ntâmpla în Constanţa şi-ntr-o staţiune nenumită de lângă şi m-au topit minunile lui ca atunci când am trecut prima dată prin Treisprezece trandafiri. Mnu ştiu sincer dacă-s oameni cu care să ne lăudăm sau nu. Mă fac să simt lucruri ameţitoare, şi la mine ăsta-i standardul ăl mai înalt. N-am pretenţii de recunoaştere.

Citesc dezorganizat şi raţionalizat “Era un pod pe Drina…”. Sunt dureros de conştientă de numărul ei de pagini şi-o citesc ca pe un descântec, când mi-i rău tare şi nu ştiu încotro s-o iau. Am vrut să vă spun că e vorba de legătura sentimentală pe care-o are un traducător cu limba din care traduce şi cu cartea în care e scrisă, dar căutai pe interneturi şi aflai că Gellu Naum a tradus, de fapt, o ediţie franţuzească. Nişte oameni în nişte articole zic că se pierde prin asta componenta balcanică, da’ io, ca om simplu, vă zic drept că nu se pierde nimica. Că am o variantă în engleză care-mi transmitea doar date istorice, şi că prin Gellu Naum văd Vişegradul, Serbia, Bosnia, Iugoslavia descompusă, istoria cruntă şi necinstită, blândeţea şi libertatea de pe kapia, nopţile cu lună plină, cer deasupra şi ape dedesubt şi piatră albă între, şi nu pierde Gellu Naum nimica din balcanism, ba chiar îl aduce aci, în ceaşca noastră de cafea şi-n moscheile noastre din Dobrogea, şi ne face să ne-amintim c-am trăit bine-mersi aicea unii lângă alţii, fără prea multe tulburări şi fără prea multe râvne.

Orişicum, mare lucru îi traducătorul în lumea asta, înclin să zic că aproape jumate din valorea cărţii la care nu poţi ajunge altfel. Cineva poa’ să facă praf şi pulbere “Seducătoarea din Florenţa”, şi altcineva poa’ să facă operă de artă pe altarul nemuririi.
Aş cunoaşte un traducător, da’ nu ştiu pe unde umblă.

În aproape aceeaşi ordine de idei, dacă m-aş duce la psiholog m-aş duce la un psiholog bărbat. Nu-mi dau seama dacă-s mai rari decât ele, eu n-am nici o cunoştinţă care merge la un domn. E o treabă aici sau doar o întâmplare?

Mâîne povestim despre cum m-am îndrăgostit de turci, cum m-am gândit la toţi bărbaţii vieţii mele în ultimele două săptămâni şi ce-am început să visez, dacă tot n-am mai avut realitate care să mă ţină-n loc.

•7 martie 2020 • Lasă un comentariu

Mă uit la „The L Word” ăsta nou. E normal, simplu, destul de calm, înţelegem pe toată lumea și nu mai avem nici pe departe atâtea mirări și întrebări ca în ăla vechi. Trebuie să mă forţez să-mi amintesc că se produce în America lui Trump, dar e mult mai luminos și mai cald, nu mai moare nimeni și nu se mai împrăștie nimeni pe asfalt, poate că lumea a crescut, de fapt, fără noi, în alte părţi. Poate-am crescut și noi, da’ nu reluăm seriale ca să vedem limpede în ce direcţie.

Shane are copii. Nu-i are per se, se hotărăște să crească unul cu cineva, nu ne e clar, nu știu dacă e vreodată clar, dacă vrea să crească un copil sau vrea să fie alături de fata aia care vrea să crească un copil. It makes you wonder.

La copil m-am gândit abia acuma, în timp ce vă scriam vouă. Vă scriu cum vorbesc. Mi-e dor de voi.

Am început să nu mai beau nici acasă, deși stau singură în 80% din viaţă. N-am nici o obsesie muzicală nouă. Sunt trează tot timpul, lucidă mai tot timpul, cu foarte puţine lucruri rămase neexplicate. O grămadă amorfă zace acolo-n spate, nu mă leg de ea că n-am de ce, că nu folosește nimănui să m-apuc s-o sortez, zace-acolo-n capăt ca un om îngropat sub paltoane gri într-o închisoare de piatră, îl simt respirând rar și adânc și aspru și știu că trăiește, dar nu mi-e de folos acuma. Acolo zac undele, carele și cinele, până s-o găsi cineva să-ntrebe de ele.

De la canapea și de la cămașă mi s-a tras. Știu cât de tembel sună, doară nu ne cunoaștem de ieri, de azi, câţiva sigur știu. De la canapea, de la pătură, de la cămașă, de la picioarele goale întinse pe masa de cafea.

De-acuma nu-mi mai e neapărat frică să fiu singură. Aș prefera să nu fiu, da’ n-o să accept mai puţin. De-acuma știu și asta. Că se poate să uit, de la atâta singurătate, ce-am visat atâţia ani, și să mă trezesc într-un timp oarecare pe-o canapea cu un om care nu e ce-am visat în anii ăștia și să mi se urce viaţa-n gât și să-mi vină să plec, da’ știu și că jalea care-o să urle atunci n-o să mă lase să rămân, și de-asta păstrez în cap planul de rezervă, tre să ai mereu un loc al tău în care să fugi în caz că te trezești vreodată altcineva, da’ problema e că nu vreau să trăiesc cu plan de rezervă toată viaţa.

Problema e că vreau și io, ca tot omu’, canapeaua, pătura, cămașa și picioarele goale întinse pe canapea. Un om lângă care să stau liniștită, fără ameninţarea constantă a plecării, a lui sau a mea sau a altora, un om lângă care să stau fără să-mi număr orele și fără să-ncerc să-i prevăd nevoile ca să nu mă dea afară înainte să fiu suficient de adunată ca să plec singură. Un om care să, știţi voi, ăștia mai norocoși, fie acolo nu pentru că așa trebuie, ci pentru că așa-i vine și nu pricepe că există, fizic, varianta mai simplă de-a nu fi. Uneori e greu să fii acolo, nu zic că nu e. Unii oameni… nu că vor ei, săracii, doar li se-ntâmplă niște rahaturi mai greu de digerat decât micile nepotriviri înlănţuite într-o zi de mercur retrograd, și vrem și noi oameni care să vină, sau să stea, sau să aducă, sau să explice, să fie ironici, să cumpere o acadea sau să conducă până la marginea orașului fiindcă aaasta te drege tot timpul.

Foarte la-nceput, când încă locuia în blocul vechi de boieri scăpătaţi, în cel mult trei dimineţi, sunt extrem de sigură că n-au fost mai mult de trei, a stat lângă mine pe canapea cât am băut cafea și/sau aspirină, și-am povestit despre familiile noastre și despre ce ne blochează, și pe vremea aia, mai că nu mi-o amintesc acuma de la câte-am văzut de-atunci, mă mai și ţinea în braţe, și-acu c-am scos de la naftalină, parcă-parcă are fata dreptate și parcă-parcă zâmbea mai des pe vremea aia, sigur mai larg, și mi-era bine pe canapeaua aia și nu știam atunci așa de bine când să plec și când să vin, și din cauza senzaţiei ăleia am stat atâta, prin atâtea, că numai cu el am avut-o, atunci, la început, și probabil mă tot gândesc, ca găina fără cap sau ca vaca venită de la pășune, că tot acolo trebuie s-o regăsesc și că, iată, ea nu pare să mai existe în altă parte.

Dar trebuie să existe în altă parte, și trebuie să ţină mai mult de-o dimineaţă de duminică.

Nu mai beau și-aproape că nu mai văd oameni. Parcă-s deja prea în urmă ca să-i mai strig. Nici nu știu bine dacă vreau să-i strig. Dacă nu mai merg în bar n-ai unde să mă găsești, am închis și ultima cale pe care se mai putea ivi careva. Nu careva oarecare, cineva acela. You might just be forever lost.

Așa că ascult LP, că-mi amintește de Shane, desigur, și pentru că-s convinsă că Kate Moennig seamănă multișor cu Shane fiindcă seamănă cu Shane și-n serialul ăla cu transplant de organe pe care nu l-a văzut nimeni în afară de noi, în care are scrubs gri și cam atâta diferenţe, ascult LP și mă socotesc să iau bilet la golden și să mă coc în soare ca să stau în faţă, așa urâtă și grasă cum sunt, cu dinţii strâmbi și părul uscat și parafă de radiolog și teancuri de cărţi calde lipite de pereţi și fantome de soldaţi în fiecare colţ de minte, să stau în faţă și s-o văd pe minunea asta în ochi, fiindcă e obsedantă și liniștitoare ca ceaiu’ de mușețel turnat în pahare de ceai turcești, și vindecă în oameni răul ăla dinăuntru, ăla pe care ni-l facem fiecare din resturile de lut uitate de ceilalţi în noi, pe care nu poţi să-l mături niciodată de tot de tot, doar așa, de suprafaţă, cât să nu te cocoșeze, și da, asta cred că face ea dac-o ascultă atâţia oameni de peste tot, fără să aibă nici versuri prea deștepte, nici prea proaste, numa’ cât să le priceapă tătă lumea care simte. Ascult LP și uit că s-ar putea să nu se schimbe nimic, niciodată.

Finalul lui Bojack Horseman, nu s-a-nţeles că n-am putut să mă-ntorc, e cât se putea de optimist în condiţiile din care-a ieșit. Și Diane a rămas grasă, și ne-arată că nu se schimbă decât lucrurile care trebuie schimbate fiindcă ne fac rău. Da’ io nu reușesc să-mi amintesc decât teama că nusevaschimbanimicniciodată, chiarnimic, chiarniciodată, știind bine cât de dincolo de iraţională e pentru mine, crezând, în același timp, că orice lucru se poate întâmpla oricând, undeva în lume, cândva mai încolo sau cândva mai curând, depinzând de ce lucru e ăsta de care vorbim. Da’ undeva, nu chiar aici, nu chiar acuma; poate asta-i veriga slabă.

Ascult LP și mă gândesc la Shane și la canapea și tot sper. Mă mir și eu, drept vă spun, că nu mi termină răbdare. Nici nu știu dacă e speranţă, cred că-i mai degrabă răbdare. Trebuie să ai răbdare să se termine, dacă pleci prea devreme și pierzi sfârșitul? Neah, tre să ai răbdare în viaţă. Tre să ai răbdare, ca să știi, ca să nu regreţi.

Are LP un cover după „In The Name of Love”, foarti bun îi. Io nici nu mor de dragul originalului, contează și cu ce compari, no.

•2 martie 2020 • Lasă un comentariu

Până la urmă, dacă te lași un pic pe spate și-nchizi ochii și gândești foarte simplu, aproape indiferent cât de rău o să-mi meargă, în aproape toate, am unde să mă duc. O să fie întotdeauna orășelul ăsta înghesuit și călduţ, înconjurat de dărâmături, și-n el o casă c-un pic de curte și-un căţel, în care aș putea, la o adică, să vin să sufăr, să bolesc sau chiar să mor. Nu-s chiar așa pierdută, până la urmă, și nici nu mi s-a întâmplat până acum ceva chiar tragic.

Mi-e oleacă mai bine. Am o săptămână groaznică de muncit în faţă, și niște microplanuri de plecat în lume. Ești iar șters în minte și-n noapte, și nu-ţi scriu, de fapt, ţie, ci bucăţii din mine care-ar vorbi cu o variantă a ta care nu există.

Îs mai bine, desigur, v-am zis c-o să fiu mai bine, nuuu e dom’le dracu’ așa negru.

•23 februarie 2020 • Lasă un comentariu

Atârnă ceva negru și gros deasupra. Gros, nu greu. Ca o stofă d-aia bună de pe vremuri, din care nu mai găsești azi. Stofă d-aia bună, de costum de moarte. Atârnă, neagră și groasă, deasupra.

Ieri am dormit toată ziua, în afară de două ore și-n afară de seară, când am plecat.

Ești un fel de baghetă magică. Viaţa mea e mai bună când îs în preajma ta, și lucrurile toate au rezolvări, și nu mi-e frică mai de nimic. Și văd întâmplându-se lucruri minunate, îmi văd apartamentul ăla mare și luminos, trei camere – două băi, atelierul tău într-o curte de la marginea orașului, călătoriile alea fără rost pe care le visez, radio paradise în fundal, apusuri peste dealuri, liniște și blândețe. De vreo lună-două, de când ai început să-mi răspunzi la mesaje în aceeași zi și să mă primești, uneori chiar chemi, la tine-acasă, unde bem vin și ne uităm la chestii pe net și ne trezim vorbind lucruri cât de cât importante, de când dorm în patul tău in medie o dată pe săptămână și de când am vaga senzaţie că ţi se face, uneori, un soi de dor, de mine, am început să văd un răftuleţ cu haine… de-ale tale, în dulapul din apartamentul mare, trei camere – două băi, și de-asta am plâns, de fapt, azi-noapte.

Nu în taxi sau pe drum, că nu suntem animale, doar de-ndată ce s-a-nchis ușa în spatele meu. Nici măcar în lift n-am putut, imaginează-ţi.

Am început să cred un pic. Că putem trăi așa la nesfârșit. Că aș putea fi lângă tine, la bine și la greu, și că tu ai putea ajunge, mai încolo, nu chiar acuma, dar încet-încet, poate, să poţi să fii și tu. Lângă mine. La greuţ.

Viaţa mea nu e deloc o tragedie, nu te-aș pune să treci cu mine prin boli, morţi și sărăcie lucie. Nu te-aș pune și pentru că ţiu la tine, da’ na, și pentru că nu poţi să fii acolo cu lucruri mici și-aproape lipsite de efort.

Era două noaptea și eram beţi, am fi ajuns și ne-am fi culcat și-am fi dormit. Am fi băut două cafele a doua zi, și le-aș fi tărăgănat până la unu-două, și te-aș fi ţinut dintr-ale tale. Poate d-asta. Poate urăști dimineţile în care mă găsești acolo. Nu pare neapărat, da’ poate-s oarbă. Poate stau prea mult.

Îmi… place. De-aia… am și rămas, atâta timp, în atâtea vineri, în atâtea ture, în atâta Silva brună și cafea fără lapte. Ai început să ai lapte, și asta m-a debusolat un pic. Sigur îl aveai pentru tine, nu știu ce m-a deraiat de pe linie.

Îmi place să stau cu tine. Îţi tot explic și tot nu-nţelegi, de parcă ar fi ceeel mai ciudat lucru din lume. Există oameni de care nu te saturi. Există, am văzut și la alţii. Există oameni cu care poţi să taci, s-asculţi muzică, să vorbești lucruri, s-asculţi emisiuni de radio vineri noaptea sau teatru radiofonic sâmbătă dimineaţă. Există oameni cu care poţi să te joci de-a vacanța. Oameni cu care poţi să te joci, punct. Există oameni, și tu ești un om d-ăsta pentru mine. Știu că nu vrei, dar ești.

Și nu cred că mai știu ce să fac cu asta. BoJack got into my head, really deep. Mă trezesc vorbind în engleză, și-mi măsor frazele românești în ritmul lui. Fraze scurte, cu punct. Decizii. Instanțe. Concluzii. Nu știu ce să fac cu tine. Cu mine de lângă tine.

Trebuie să-ncep să muncesc. S-a oprit timpul și-am rămas paralizată în el. Nu mă pot mișca. Nu pot cumpăra bilete, ca altădată. Nu pot să zbor la Cluj, nu pot să mă duc la Constanţa. Ar trebui, căutam marea de sub cerul ăsta, de fapt, atunci. Nu pot.

Nu cred că-s deprimată. Trebuie doar să muncesc. Și să termin Bojack Horseman. Și să-mi iau un tricou cu Bojack Horseman, cum avea Micutzu în bucata aia. Trebuie să văd „Mândrie și prejudecată” cu Colin Firth, sau orice alt film cu Colin Firth. Îmi place Colin Firth, mă liniștește. Trebuie să schimb bagheta. Să m-apuc de învăţat. Să ies cu băieţii. Să mă duc acasă.

Să mă duc acasă. Să stau în curte, să mângâi cățel, să mă uit la Comedy Central și la Epic Drama și la Viasat History. Să citesc Neil Gaiman în continuare. Să văd foc arzând în sobă. Și oameni simpli, care nu știu cât îs de stricată. Oameni pe care-am reușit să-i ţin departe de-ntuneric, pentru că ei mă scot mereu din el. Fără să știe. Cum ai făcut și tu, pân-acuma.

Mă duc un pic pân-afară. Nu-s chiar bine, desigur, dar e un rău de fundal, bazal, ăla dintotdeauna. Ăla deasupra căruia mă ridic mereu. Ăla al tuturor.

So, yeah. Moving on, nothing to see here.

•10 februarie 2020 • Lasă un comentariu

Mi-s dragi băieţii ăștia de mor. Mi-s dragi foarte mulţi oameni, foarte mult, foarte multe zile la rând. O fi fiindc-a venit iarna, da’ nu e numai asta. Mi-s bini, mi-i drag.

•20 ianuarie 2020 • Lasă un comentariu

Oamenii ăștia chiar au fost o binecuvântare. Când mi-o fost greu și-am fost singură, îngrozitor de singură, erau acolo, râzând, dansând și glumind, și toate de după ei au fost mai ușoare. Încerc să-i ţin așa cum trebuie, sincer și curat, poate rămân și dincolo.

•19 ianuarie 2020 • Lasă un comentariu

Pe de altă parte, voiam să vă spun că dimineaţa la șapte fără un pic ne mișcăm toţi în același ritm, indiferent de unde plecăm și unde vrem să ajungem. Lent și anapoda, aproape morţi, apăsăm cu aceeași lentoare pe butonul de deschidere al ușilor și ne întrebăm, în gol, de unde vin ceilalţi. Dintr-un pat străin, din patul lor cuminte, din străinătate, dintr-o casă caldă și înaltă de pe Iancului, dintr-o vilă răutăcioasă din Voluntari? Dintr-un pat aspru sau dintr-un pat cald, asta-i întrebarea cu adevărat disputată, și vă doresc ca răspunsul să fie blând.

 
%d blogeri au apreciat: