•14 noiembrie 2019 • Un comentariu

Scriu ciorne peste ciorne și nimica nu se prinde la suprafață, gros și greu ca mâzga bălţilor vechi.

În Sibiu stau într-o casă veche și nouă, foarte curată și foarte goală, la parter, imediat deasupra străzii. Centrul începe de la capăt, câţiva metri mai în stânga, și oamenii se vântură toată ziua pe sub ferestre, și-s mai gălăgioși decât te-ai aștepta de la Ardeal. Noapte mor aproape toţi, nici măcar beţivii nu urlă, nici măcar mașinile nu trec. Se-ntunecă devreme, e frig afară, nu-ţi vine să te duci nicăieri. Or să mă orbească oamenii mâine.

Nu m-a căutat nimeni. Proprietarul are un apartament lângă ăsta închiriat și ca s-ajungă la el tre să treacă prin holul ăstuia. Aseară am pus lanţu’ la ușa de la intrare, din paranoia mea de femeie singură și de copil crescut singur acasă, m-a sunat la 01:18 ca să-i deschid, m-am speriat, am stat trează un timp nesigur ca s-ascult zgomote, dinăuntru și din afară, nu s-a auzit nimic foarte mult timp și-am visat că-n apartamentul ăla în care-a intrat el stăteau zece est-germani tineri care formau o trupă de circ cu care erau în turneu. Erau amestecaţi între ei, întunecaţi și cumva periculoși, deși amabili, ar fi ieșit un film bun dacă mi-aș fi amintit altceva în afară de faptul că eram supărată că trebuia să-mpărţim baia.

Baia e foarte mare, foarte albă și foarte rece, tre să treci prin hol ca s-ajungi la ea, n-am papuci de casă și fac un soi de sprint pân-acolo și mă bag repede sub pătură când mă-ntorc, ca atunci când erai mic la ţară și se stinsese de mult focul în sobă.

Am început iar s-aștept, pe negândite, prezenţa lui slabă și vocea lui gravă, așa de clasic și-așa de elegant, felia subţire de nostalgie grea care mi se cuvine în fiecare zi, să nu care cumva s-o iau razna.

E de la stat prea mult cu mine însămi. O să mă-ntorc la muncă și n-o să mă mai doară nimic. Au venit vinilurile spaniolilor, mă duc să le iau luni. Mâine congresul e de la 8 la 5, pe urmă fetele, pe urmă noapte fără frică.

Nu e singurătatea o boală chiar grea, e mai mult ca varicela, mai bine o faci de mic și rămâi cu imunitate decât s-o faci târziu și să te dărâme din picioare. Crește pe tine ca iedera pe case vechi, și-ţi absoarbe umezeala, și-ţi ascunde crăpăturile, și-ţi curăţă lumina. Unii văd mister și povești, alţii urâţenie și vechituri.

Ar trebui să ies afară, da’ mi-e frig. O să ies, măcar că nu mai am bere-n casă.

•27 octombrie 2019 • Lasă un comentariu

Azi era cât p-aci să vină iarna.

Am atâtea gânduri, socoteli și vise în cap, că mă doare stomacu’ mai toată ziua și-aștept mereu-mereu începutul șirului lung al minunilor de juma’ de viaţă.

Asta o să ma scutească pe mine de criza de 30 de ani, viaţa mea abia acu începe.

Pot să fiu slabă, pot să-mi îndrept dinţii, pot să-mi iau, cândva foarte curând, mașina, pot să canapele și tablouri și hărţi vechi de mări neștiute, pot să fiu orice și oricine de-acum încolo, și-o s-aleg să fiu cine sunt în deplină cunoștinţă de cauză. Așa de frumos am îmbătrânit.

M-am cam săturat de ea, sincer, s-a făcut foarte mică de-a lungul timpului și nu-mi vine decât foarte rar să-i mai descos traumele. Fiecare cu-ale lui, Bobiţă, nu-i nimenea obligat să verse empatie-n toţi demonii de pe drum.

O să-l caut zilele astea, fiindc-a apărut iar din neant, cum știe el foarte bine, și-n două săptămâni a avut timp să-nflorească nesimţit ca un salcâm, și mâine, mai mult sau mai puţin conștient, mă duc în crâșma aia proastă în care-am fost cu el odată, în care-am băut rom prost și berea mea de toate zilele, cu o chelneriţă nervoasă care vroia să ne dea afară, și baia era mică și departe, și n-am găsit taxi până la Obor, și nu-mi amintesc dac-a venit la mine sau nu. Da’ am mers pe jos până la Obor, și-a spus două fraze în spaniolă, foarte frumos și foarte corect, și nu le mai ţin minte deloc acuma.

Acasă, la Râmnic, femeile fac copii și-i cresc la curte, în familii mari și-amestecate, și conduc mașini până la Buzău pentru cumpărături, și nu se-ngrijorează nimeni pentru ţară. D-aia tre să stai numa’ trei zile, într-a patra te ia cu rău.

California arde, vietnamezi mor în tiruri, marocani taie capete blonde naive, americani omoară teroriști, viața-i cruntă și urâtă, și Marius Chivu propovăduiește inteligenţa artificială. Mi-a venit să-i zic „Boss, nu fi prăpăstios, bea niște sticle de vin la Marijuana, dacă mai există, și nu ne mai bruia cu fatalismul matale”, pune-ţi niște lăutari, mișcă-ţi braţele, treci peste, lasă moartea să te surprindă. Nu-ţi mai da atâta importanţă, suntem toţi un unt și-o mămăligă.

O să trebuiască să le spun oamenilor ce boală au, și să fiu extrem de sigură că am dreptate. Pentru un om care s-a hrănit din întrebări, or să fie niște răspunsuri foarte dificile. Mi-i uneori frig, și foarte frică de întrebări, da’ s-a terminat cu ascunsul sub pătură.

•12 octombrie 2019 • Lasă un comentariu

E de-acuma clar că-mi plac bărbaţii și că mă-nţeleg cu ei infinit mai ușor decât cu femeile. Ei, e de-acuma clar și că, uneori, mai ales în iubiri și-n prietenii, traseul scurt de la A la B nu poate cuprinde nuanţele sau adevărurile detaliate ale existenţei noastre. Și d-asta suferă ei așa, știu, și d-asta noi așa, știu. Până la urmă, rahat, nu-i bună sau rea nici una dintre variante, ele existând,cu sau fără părerea noastră, în fiecare om, da’ parcă până azi n-am văzut-o așa de limpede-zdrobitoare-dezarmantă.

E clar mai ușor pentru tine să crezi c-am minţit, că-s veșnic îndrăgostită de tine și că de-asta am stat și-am băut și-am vorbit cu tine despre aproape toate, și de-asta mă simt acuma folosită, când am un rahat de examen de dat și-am nevoie de ceva prietenie și susţinere, că e mai simplu, clar mai ieftin, dacă te iubesc și nu tre să investești nimic, poţi să te retragi frumos în scorbură ca să m-ajuţi pe mine să te uit, uălelei, glorie ţie, în loc să te chinui un pic și să stai și tu cu mine la greu, c-așa fac prietenii, mi se șoptește-n cască.

Da’, vezi tu, aveai de la mine mai multă glorie, infinit mai multă, dacă credeai ce-ţi spuneam, fiindcă mint extrem de rar și-atunci în folosul altora, dacă puteai să fii oleacă de prieten, cum ţi-am fost io și cum nu crede lumea că pot să fiu, dacă mă-ntrebai azi ce fac și dacă-mi puneai o mână pe umăr zâmbind, fiindcă mi-e frică de mor, și mă cred foarte proastă și foarte ieftină, în fiecare noapte, și-ncerc să mă obișnuiesc cu rușinea de-a pica examenul ăl mai important de pân-acuma, și dacă-l pic îl pic pentru că, să mor io, m-am gândit prea mult la voi toţi, și v-am absorbit durerile, melancoliile și fricile, tu-tu-ror, nu mai respir pentru mine decât c-un sfert de plămân cam de când a plecat Orbu, și nu-mi trebuie zilele astea, câteva zile, decât niște minţi calde și niște braţe blânzi, pe care tuuu nu ești în stare să le-aduci în nici una din prieteniile tale, și-aș vrea să te ameninţ c-o să rămâi singur la sfârșit, da’ nuuu-i deloc așa, du-te dracu’, cineva o să te ridice mereu și-o să ai mereu pe cine să lași în urmă, fiindcă în afară de incapacitatea ta de-a fi alături de oameni când au nevoie, nu când îţi convine ţie, ai o groază de lucruri mișto de oferit, da’ totuși, morţii mă-tii, fă un minimum de efort pentru oamenii care stau cu tine în întuneric și nesomn.

E-n regulă, mă descurc, dă-mă-n morţii mei, înjur ca un birjar de când m-am întors de la Sovata, și beau vodka cu sticla și nu mai sunt în stare nici măcar să rânjesc de la atâta frică, da’ mă prefac, înghit și tac, și oamenii de la muncă zâmbesc larg și-s prietenoși și mă laudă cumva foarte frumos, și-mi oblojesc rănile fără să știe limpede de unde le am – de la bărbaţii din cârciumă, în care torni timp, alcool și dor, fără să primești înapoi mai mult de-un ciob de poveste, din când în când.

•11 octombrie 2019 • Lasă un comentariu

Nu-s prea suferindă, că de, bătrâneţea, da’ am venit, totuși, și te-am așteptat vreo două ore, și când ai venit ai zis numa’ vreo trei fraze și te-ai dus să dormi. Da’ na, nu-i ca și cum mi-ai zis tu să te-aștept, morţii mă-tii, nu mai ai nevoie de mine și mă poţi lăsa oricând în drum, și se miră oamenii că plâng și-acum pe „Trece-un nouraș pe cer”.

•11 octombrie 2019 • Lasă un comentariu

Cineva miroase a ceva, un grup nedefinit de oameni miroase a ceva extrem de nedefinit și-mi pierd, foarte lent și foarte cuminte, minţile, încercând să-nţeleg cine ce.

•6 octombrie 2019 • Lasă un comentariu

Mulţumesc. Mulţumesc pentru răspunsuri, pentru laude nemeritate, pentru priviri pline de sens. Mulţumesc.

•5 octombrie 2019 • Lasă un comentariu

De băut am băut, altfel muream un pic. Câinele din curte își târâie lanţul la culcare.

Morala poveștii: Asumaţi-vă, în pula mea, pe voi înșivă. Io stau într-o crâșmă de patru sau cinci ani, și da, mi-am tras-o cu trei barmani care-au lucrat în ea, și împrietenit vreo șapte sau opt, și da, am avut și noi momentele noastre de murdărie și pervertire, da’ ne-am asumat, în pula mea, rahaturile. Nu le-am ascuns după degete, nu le-am dat înţelesuri geo-politice aparte, n-am făcut din ele poezie și, mai ales, nu ne-am ascuns de ele lovind în alţii. Și-acuma că scriu la 04:21, dintr-o Sovata un pic mai zgomotoasă ca ieri, mi se pare că noi suntem abia trei-patru amărâţi, care până la urmă ne-am recunoscut rahaturile în faţa plutonului de execuţie cu memorie scurtă, și la sfârșit am scăpat ieftin, doar cu noi înșine și-un pachet de ţigări, rânjind ieftin la cer, în timp ce ceilalţi și-au văzut liniștiţi de viaţă, deștepţi și apretaţi, mândri și albi, drepţi și aspri.

În spatele meu se-auzeau pași, și m-am întors cu speranță prostească, crezând că vreunu’ s-a gândit să vină cu mine, și-n spatele meu străinul ce cobora șoseaua mi-a zâmbit și mi-a zis „Nu-ţi face griji, ești singură, eu mă duc să-l iau pe rătăcitul ăla din faţă” și-am râs la el un pic, cu doi dinţi strâmbi dintotdeauna, cu toamnă cuminte și rece între degete. Un câine fără coadă m-a condus un timp la vale, adulmecând ceva minune în zare, da’ m-a părăsit în dreptul parcării și-am venit aproape clătinat de la atâta amar.

Asumaţi-vă, în pula mea, amarul.

Cu nimic n-ar fi schimbat, de fapt, existenţa mea acolo, azi, și-am fabricat mult sens existenţei mele azi-aici, da’ de când am pășit pe balcon și pân-acuma îmi vine să zic, războinic, că eram mai bine acolo decât aici, că mai bine te luam pe tine la rost decât să-nghit, deznădăjduită, Jager cu suc de mere verzi, obsesiv-compulsiv, doar-doar oi vedea altceva.

Minunat e că tot crâșma m-a-nvăţat că mâine n-o să fie nimic la fel de grav ca acuma, nici măcar jumate, și că zâmbetele mele, deja mânjite pe oglindă, se vor înfăţișa calde sub obraji de femeie grasă și-nţelegătoare, mama răniţilor, scrum, arsura nevoilor nerecunoscute, moarte în fragedă pruncie, arse în fundul curţii.

Tăcere grea și întuneric abrupt, flacăra ieftină a chibritului și sfârâitul ţigării, du-te-n pula mea cu pretenţiile tale asupra omenirii și nu mai trăi așa legată de oameni, în pula mea, chiar dacă-s vechi de când lumea.

Scuzaţi expresiile, ștergem la București.

 
%d blogeri au apreciat asta: