•24 mai 2019 • Lasă un comentariu

Sălbatică, miroase a frunze verzi sfâșiate și-a apă tare, curată, și-a fructe coapte căzute pe pământ umed, a casă înaltă, ascunsă-ntre sălcii, și-a câini cu botu’ umed strecurat pe sub gard, și-a fior de poezie de om singur și-a amăreală de Guiness la draft. Ce vară sălbatică, și-a-nfipt ghearele în ceafa mea azi-dimineaţă și m-a făcut să mă-mbrac în negru, să visez casa cu livadă și să mă trezesc cu miros de gutui proaspăt rupte pe limbă. Așa de tare miroseau în vis.

Cred că-mi stai agăţat de creier și-apari în momente d-astea de simţire cruntă pentru că-n ochii tăi oamenii se mișcau ca actori într-un spectacol de teatru și mi-era ușor să-ţi vând momentele astea de neînţeles pentru atâţia mulţi alţii doar pentru că erau scene dintr-o carte pe care nu pot s-o scriu fiindcă nu-s scriitor. Citesc povestirile lui Neil Gaiman ca un drogat și-ascult „Mutter” pe vinil zăcând ziua-n amiaza mare într-un pat nefăcut de vreo lună, în care se-mpletesc de-acuma două pături, un cearceaf, trei perne și-un tigru de pluș, a devenit o pădure patul ăla și nu mă mai pot desprinde din aleile lui, și m-am trezit azi în el visând cu toate organele, ca un drogat, cu Neil Gaiman și cu „Mutter” pe vinil, cu toate poveștile vii înţesate într-o cameră așa de mică și de împrăștiată, zicea Jane că femeile dezordonate sunt bune la pat și-am râs un pic de expresia asta, „bună la pat”, care-am hotărât că-nseamnă „bună când stă în pat”, poate doar când stă în pat, în patul ăsta care-ncepe să fie fort.

Te-aș căuta. O fi prea târziu?

Nu-i ciudat că insist atâta să nu fie niciodată prea târziu pentru ceilalţi, da’ pentru mine mereu e?

Reclame

•21 mai 2019 • Lasă un comentariu

Și ceea ce trebuia să știi în noaptea asta, sincer, era chiar treaba asta, de „nu știu multe lucruri despre tine, da’ aș vrea să fii izvoru’ meu de-nţelepciune”, și ceaţa aia tembelă de după, și „de ce ai stat așa de mult azi, când nu s-a-ntâmplat nimic, de fapt”, și să mă fi ţinut de mână înainte să mă fi urcat în taxi, fiin’că azi chiar aș fi stat dacă degetele tale calde m-ar fi ţinut pe loc

Dar nu, azi nu, poate altădată, cândva, vom fi o idee mai liberi și-un pic mai sinceri

Și-un pic de sânge va fi mânjit pe pereţii palatului, deși vom fi cu toţii cvasi-morţi

Amin

Frumos ar fi fost să m-agăţi de braţ și să-mi spui că mergi dincolo de Obor, da’ n-ai vrut, aia e, descântec ieftin de suburbii

Amin.

•20 mai 2019 • Lasă un comentariu

Înţeleg treburile care se-ntâmplă? Nu.

Înţeleg muierile care strică? Nu.

Înţeleg promisiunile de regăsire? Da.

Ne mutăm într-un alt loc? Posibil.

Schimbi locul, schimbi norocul.

•12 mai 2019 • Lasă un comentariu

Uită-te la tine, cum n-ai venit deși credeam că vii. Uită-te la mine, cum îmi împrăștii așteptările pe toate gardurile, și uită-te la taximetristul ăsta bătrân care n-o ia pe Zece Mese, ca toţi ăilalţi, da’ mă-nvârte din încheietură pe străduțe din jur, în unghiuri strâmte de Raikkonen.

Nenea ăla, sociolog și nici măcar atât, are o dreptate funerară, glorios de simplistă, dezarmantă și dezgustătoare ca un pumn de anason: nu contează ce-au făcut ei, contează ce-o să facem noi de-acum încolo. Ei îs la pensie, nu mai contează. Grrr.

•12 mai 2019 • Lasă un comentariu

Ne-am hotărât, azi, că ne place Porumboiu. Pentru tăcere și pentru cadrele înnebunitor de fixe. Ne place Porumboiu, credem că-n tăcerea și-n cadrele lui fixe zac rușinile, fricile și frustrările noastre cele mari, și absurdul nostru săpat în piatră. Ne place Porumboiu, o să le vedem pe toate.

•6 mai 2019 • Lasă un comentariu

Se pare c-am ajuns cu viaţa în câmpia insomniei, a anxietăţii și a atacurilor de panică. Le tratăm încă cu Rammstein, pare să funcţioneze. Mă duc în gardă nedormită de trei nopţi, poate am noroc de gardă ușoară.

•5 mai 2019 • Lasă un comentariu

Poate să vină cineva, totuși? N-am putere să chem.

 
%d blogeri au apreciat asta: