•14 iunie 2021 • Lasă un comentariu

Chiar nu mai știu să scriu, da’ e bine că-n tren miroase a cozonac.

•14 iunie 2021 • Lasă un comentariu

Am așa, în miez, un vierme mare și verde, e verde cu un scop, nu așa, degeaba, îs în tren, în gară la Buzău, și, dintr-o inerție veche din lumea apusă, m-aștept să cunosc pe unul din oamenii care se vor urca în trenu’ ăsta în următoarea jumătate de oră, și nu voi cunoaște pe nimeni, de fapt, fiindcă toți îs plecați sau au mașini, azi e ziua lu’ Prejbeanu și-a lu’ Che Guevara, mai știi?, Prejbeanu e încă de-o seamă cu mine, deși mie mi se pare că-i bătrîn de când lumea, sau eu îs bătrînă pe lîngă el, e viața mea simplă și eu mi-o complic mereu, acu că mă gîndesc, cresc un vierme mare și verde în piept, că dacă-ți amintești uneori de ea, dacă-ți zice într-o seară „hai” și tu te duci, dacă ți-e dor să te prindă ziua ta pe stîncile Greciei sau montînd biciclete într-un refugiu de autobuz și eu nu-ți pot oferi decît călătorii cu mașina, castele și rezervări pe booking.com?, dacă unde vreau eu să merg și cum vreau eu să merg nu e de ajuns pentru tine, dacă te plictisești, dacă pleci, dacă nu-s de ajuns, cum n-am fost nici înaintea ei și cum nu voi fi, probabil, niciodată, pot să-mi mai revin eu acuma?, să mai ies iar la băut pînă la trei noaptea și să mai împrăștii aceeași păsare pe care-o aveam înainte de tine și-aceeași iertare pe care-am dobîndit-o cu tine?

Am o groază de vise pentru tine, pentru mine, și-n secret cîteva pentru noi, și-acum îs în bucata aia de viață în care pot să le-mplinesc, și mi-e teamă că nu le pot împlini decît cu tine.

Din cînd în cînd încerc să omor viermele, și-odată cu el, desigur, zgîndăr și-o bucată din carnea mea, am stat într-una din nopțile trecute să trec prin toată pagina ei pîn-am ajuns la călătoria în Krapeț, ca să-mi amintesc teama aia mocnită de ceva-ul care te-nconjoară în valuri fără să știi, de fapt, nimic, atingerea aia ștearsă a unei schimbări mari și grele care se strecoară-n oase fără să știi de unde vine și, mai ales, fără s-o poți opri, pentru că-i schimbare de oameni și astea te dezarmează repede și se vindecă greu, adesea deloc, și m-am dus ca să mi-o amintesc cît mai bine și să m-asigur că nu mă pîndește și-acum, și parcă n-o simt chiar ca atunci, parcă mai degrabă mi-o fabric singură cînd nu ești, că doar te văd cînd ești și nimic din tine de-acum nu-mi amintește, de fapt, de tine de-atunci, da’ tot mi-e frică, no, acu că mergem tot acolo, și mergem altfel, și-aș vrea să m-asigur, cumva, că altfelul ăsta e bun.

C-ai venit fiindc-ai vrut să fie altfel, fiindc-a fost mereu altfel între noi, fiindcă altfelul ăsta îți face bine.

De ea mi-e frică altfel, fiindcă e aproape, tot acolo, și fiindcă știu ce-mi poate face mie, nu neapărat ție. Că la sfîrșit, vorba fetii, ce faci tu e treaba ta și spune lucruri despre tine, nu despre mine, dar ce mi-a făcut ea mie e treaba mea și, dacă mă hotărăsc s-o văd, trebuie să știu să mă apăr de ea. Și asta, eh, asta nu-s foarte convinsă c-am învățat să fac.

Da’ m-aș duce, desigur, măcar că-i Mișu acolo, c-aș avea cu cine bea Tatra și poate, cu puțină răbdare, aș găsi povești proaspete, sau povești vechi aerisite, de care parcă am nevoie după atîta singurătate. Cred că mă duc, chiar așa nepregătită cum mă găsesc.

Da’ să știți că sunt bine, oricum, în mare; am oameni cu care mi-e drag să muncesc, muncesc același lucru pe care-l iubesc, rîd sau zîmbesc suficient de des cît să nu-mi fie viața irosită, am umblat prin țară și-am văzut locuri frumoase și dragi, am dat niște examene și le-am luat, uneori mă duce cu mașina la spital și mă hlizesc prostește pe dinăuntru, uneori plecăm în lume după gărzile mele de vineri și ne oprim pentru cafea în benzinării, am văzut Dobrogea și ne-am minunat de cît e ea de frumoasă, de fapt, iar el pare confortabil și vesel cînd e cu mine, chiar și-atunci cînd are genunchiul stricat, și cum nu prea știe să mintă mă gîndesc c-ar trebui, totuși, să-mi strunesc viermele verde din miez și să ieșim și din treaba asta onorabil. Pare să fie unul dintre oamenii ăia pe care nu prea suport să-i văd răniți, deci tre să facem ce trebuie făcut ca să nu mai fie rănit.

E tare urît că trenul ăsta claxonează foarte isteric și foarte des, de mi se pare că urmează să lovim ceva din clipă-n clipă și s-apărem la știri deseară.

A fost frumos și la Tîrgu Mureș, tre să mergem și p-acolo cîndva curînd.

•15 februarie 2021 • Lasă un comentariu

Creează o narațiune, zic ăștia de la wordpress. Dacă puteam, scriam io de mult, boss, nu m-apucam acuma că mi-ați zis voi.

Pentru 10 minute, până la Unirii, am voie să trăiesc cu grija-n gât, că dacă pleci am pus-o, de data asta chiar am pus-o, din atâtea puncte de vedere că-mi vine să-mi vomit sufletul când mă gândesc. Că acuma amintirile-s de altă natură, că-mi place să dorm cu tine de mor, chiar și-atunci când nu mă ții în brațe chiar toată noaptea, că existența ta de-acum în viața mea de-acum e o sursă imensă de confort psihic, și nici nu pot să-ncep să-ți explic cât înseamnă confortul meu psihic în spitalul ăla, mi-e groaaază, absolut groază, de mlaștina în care aș cădea dac-ai pleca acuma, și nu știu cât de întreagă aș ieși de data asta la suprafață.

Da’ hai Doamne-ajută, de ce să ne speriem așa, ca tonții, dinainte de cutremur? Laaasă, bre, că merge-așa, shhhht. Merge, merge, merge brici.

•26 ianuarie 2021 • Lasă un comentariu

Îmi scrii noaptea, zâmbind, că m-am obișnuit cu cafeaua ta de dimineață, și-i adevărat că dorm prea mult când nu ești tu lângă mine, dar iată, tot le visez p-alea vechi, uneori, și mă cam ia apa, și nu prea mă mai pun contra, mă laaas în voia apei și mă mir din ce în ce mai puțin, că ne stătea bine, tu cântând la Laura Bass și eu pictând pisici pe numere, că lumina aia caldă de duminică se topise și rămăsese în casă, că am început să mergem în locuri fără să simt că te fraieresc să vii cu mine, c-a fost așa frumos și simplu Câmpulungul și c-am găsit berea aia minunată la „Pardon”, că viața mea a început să se scurgă foarte lin și foarte drept, fără ascuțișuri, și că undeva, cumva, cândva, m-am eliberat de groaza de-a trăi singură, atâta de singur cât poate fi un om cu un loc de muncă plin de oameni, dintr-un oraș murdar plin de oameni. Mi-ar fi urât acuma, dac-ai pleca, da’ n-am nici un dubiu că mi-ar rămâne suficiente motive de zâmbet și de veselie pentru viața de după tine.

•26 decembrie 2020 • Lasă un comentariu

Odată, demult, am ținut câteva săptămâni un blog pentru o prietenă care plecase în Franța, ca să fie mai ușor să-i povestesc care ce mai face, fiindcă la vremea aia eram mulți și ușor de pierdut, da’ s-a dovedit că doar eu am plecat și-au rămas în el vreo două postări despre oameni uitați un pic, topiți mai târziu în tipare și-n inerție, cu care nu știu ce să fac acuma.

Durerea asta surdă e, poate, suferința mea cea mai de preț, deși nu sufăr foarte des și nu pentru prea multe lucruri, tac mult și-ascund mult, să nu te sperii, să nu te sufoci, să te-ntorci, să fii vesel și liniștit, să visezi, să plănuiești, să crești, să-ți primești lucrurile de care ai nevoie ca să te-mpaci, să fii cât de bun vrei tu să fii și să nu mai simți, dac-ai simțit vreodată, singurătatea aia acră, metalică, ascuțită, care te ține treaz noaptea, c-un șarpe strâns în piept, și nu te lasă să respiri, să mergi sau să gândești, sau, mai rău, singurătatea aia pe care simți c-o meriți pentru că ești cum ești, de cele mai multe ori fără să știi dacă ești bun sau rău, doar altfel, cînd ar trebui să fii altfel ca să te potrivești, lângă un om sau într-un loc, și-acest „altfel” ți se răstoarnă-n gât și dă să te rupă din mijloc și nu reușește, da’ colcăie acolo-n miez, ca un centru de vulcan, ca un dragon care crește prea repede și-ncearcă să-și ardă o ieșire din peșteră, și nu știu cât din efortul ăsta e pentru tine și cât e pentru mine, de fapt, câtă bucurie din tine se lipește de mine, se macină și se strecoară-napoi sub pielea ta, da’ mi-e frică, și să te ferească Dumnezeu de frica asta, mi-e frică de fiecare dată când ieși în lumea de-afară că undeva, cumva, cineva, mai ales cineva, o să te țină acolo, și că de data asta n-ai să te-ntorci, și chiar dacă te-ntorci, simplul fapt că pleci e dureros, până la urmă, fiindcă fiecare plecare înseamnă că nu-s de-ajuns, și-nseamnă că nici nu voi fi vreodată de-ajuns, și mai înseamnă și că, iată, simt nevoia să-ți fiu de ajuns, și-n toată călătoria asta chinuitoare uit, mereu-mereu, că poate n-ar trebui să trăiesc așa, de azi pe mâine, binecuvântând zilele-n care te-ntorci și fiindu-mi groază de zilele pe care le petreci departe de mine, cu fete sau femei pe care nu le cunosc, da’ na, sigur îs mai mișto decât mine, și-n zilele alea beau și cânt ca la ușa cortului, cum ar veni, mă amestec ca Balcanii în ceaun și mustesc a dureri de toate națiile și de toate felurile, de soldați pierduți pe front, de femei care-i așteaptă acasă, de iubiri uscate-n cărți, temeri groaznice, urmăriri prin păduri de brad, viziuni, torturi, câini lătrând, gloanțe zburând, oameni căzând, dispariții, dictaturi, zdrobituri, și-n nopțile alea mă pun și-mi imaginez, sârguincios ca un scriitor, un om lângă care aș putea trăi un pic altfel, fără temerile astea duse mereu-mereu în spate, da’ la sfârșitul nopților ăstora adorm și-a doua zi parcă-mi schimb pielea ca șarpele și-o iau de la capăt de parcă abia aș fi început să te descopăr, de parcă suntem încă la început și eu sunt încă liberă, și mai pot, încă, alege dacă rămân sau nu pe lângă tine.

Mi se pare că perioada asta a noastră va trece odată cu pandemia, c-ai venit des și te-ai întors pân-acuma doar fiindcă n-aveai unde să mergi și să vezi oameni, și de-ndată ce-o s-avem iar terase și restaurante o să ai iar viața deschisă de dinainte și-o să găsești, iar, una, două, cinci, șapte, și-ncerc să mă pregătesc pentru bucata asta nouă, îmi fac liste de baruri în care să m-apuc iar să umblu, liste de oameni pe care să-i caut ca să beau cu ei și să-mi împart cu ei ciudățeniile și fricile, îmi desenez multiple planuri de rezervă, ca orice femeie independentă care știe că va fi iar singură, și nu doar singură-singură, că aia nu-i mare treabă, ci ducând dorul cuiva anume, sufocată de amintiri, mirosuri și obiecte, nebunie curată, da’ mă pregătesc, cuminte, pentru ce-o să fie, și probabil că n-o să știe nimeni că-ți duc dorul, cum zice poporul meu, deși o să fie groaznic, aoleo, cum o să fie, și-aoleo, de câte ori o să mai trebuiască să fie.

Aveam și lucruri mai deștepte de zis, da’ alea-s ușor de zis și-n lumea reală, și scap mai repede de ele, iar alea de care nu scap rămân la dospit și ies singure mai încolo. Astelalte îs mai rele și mai fricoase, o iau la sănătoasa prin degete și trebuie date afară din timp, ca să nu-mi sfâșie pielea și să mă lase neom. Nuuu mai am poezie, în schimb, atâta puțină cât am avut vreodată s-a pierdut în negură demult și aparent definitiv.

•13 decembrie 2020 • Lasă un comentariu

N-am mai scris de mult, nici n-aveai ce să citești, de fapt.
Mi-a dat înapoi diacriticele, îi sunt etern recunoscătoare.
Nu mai știu să scriu fiindcă mi se întâmplă lucruri departe, și-mi vin idei departe, și-n general le pierd pe drumul dinspre spital spre casă. Majoritatea mi se întâmplă în spital și rămîn acolo, fiindcă nu-și au locul în lumea de-afară, unele îmi apar înainte de culcare și se spală odată cu visele, iar altele se pierd pentru că nu merită să fie păstrate sau nu trebuie, pur și simplu, să fie păstrate.
Viața noastră e din ce în ce mai lipsită de drame, și mă mir că nu te deranjează.
Eu aș ieși, da’ nu ca să stau singură în frig pe o terasă oarecare, în viața mea nu mai sunt nici oameni, nici terase care să merite să stau în frig, iar puținii oameni pe care-i mai am se deplasează singuri încoace sau întreabă, din când în când, ce mai fac, uneori mi se pare că mi-e dor, dar fiindcă nu mai pot desena clar lucrurile de care mi-e dor mă gândesc că nu mi-e dor, de fapt, doar mă simt datoare să-mi fie dor, c-așa-s io cu uitarea, tre să dureze o eternitate până să-mi dau voie să recunosc că uit lucruri și oameni pe care-i iubeam odată ca un câine, așa că, pe scurt, nu mai știu dacă mi-e dor sau nu de cineva de-atunci, cred că mi-e dor doar de senzații, care oricum nu mai pot fi trăite în vremurile astea, și le-amân cuminte, cu groază că mă obișnuiesc fără oameni și n-o să mă mai pot întoarce după ei nici când s-o putea. O grijă pentru alte vremuri.
Mă tot uit la pozele ei, am și visat-o într-o noapte, tre să depășesc cumva senzația asta din mațe și nu știu cum s-ar mai putea, atâta timp cât n-am unde s-o mai văd. Ar fi varianta să întreb, da’ mi-e frică să calc în rahatul ăsta.
Până una-alta, am două seri aproape libere în fiecare săptămână, și p-aia de sâmbătă se pare c-o petrec cu tine, cumva, nu știu bine de ce tot timpul, dar insist să nu mă-ntreb, ca-ntotdeauna, uneori nu-mi iese și mai fac greșeala să mă-ntreb, mai ales înainte să vii, da’ îmi trece, uit, aia e, îngrop câte puțin de fiecare dată și lucrurile se-așează singure în matcă, prea ușor uneori, am început să dorm lângă tine, în reprize, desigur, că tot îți simt mișcările, oftaturile, ridicarea din pat, zgomotele din bucătărie, dar nu mă mai trezesc de-a binelea și plutesc într-o liniște d-aia prostuță și pufoasă, de om care e în deplină siguranță, pe dinafară și pe dinăuntru, chiar și atunci când te trezești cu mine la 05:30 fiindcă tre să plec la Oltenița și avem timp să bem cafea și să vorbim, deși singură n-am niciodată timp. Nici nu mai știu de la ce mă luasem.
Am și alte gânduri, da’ cumva astea erau mai isterice. Că n-ai plecat de mult. Peste trei zile uit și le scriu și p-alelalte.
Îs bine, în sensul că nu mă doare altceva în afară de oboseală și nu mi-e dor de altceva în afară de mese pline de oameni, eventual de terasă, eventual de mare.

•26 octombrie 2020 • Lasă un comentariu

Mda. Deci…Da.

Pernele rămân nemișcate după tine. Azi-noapte ai adormit în braţele mele în timp ce mă uitam la „Bărbierul din Siberia”, prima parte, aia pe care n-am văzut-o, de fapt, când eram mică și proaspăt îndrăgostită de Rusia. Așa ai și zis azi-dimineaţă, „Adică eu am dormit în braţele tale și tu te-ai uitat la film până la unu’ jumate?”, și știai și ora, și-mi recunoșteai braţele ca existând, și nu știu, deși mă simt datoare să știu, cum am ajuns aici, de unde până unde vii când te chem și stai a doua zi până la prânz, prin ce mecanism de neînţeles îmi faci abţibild cu Rammstein pentru laptop și de ce, la sfârșit, abia aștept să te-ntorci. Nu sunt îndrăgostită de tine, și asta e ciudat, la sfârșit, fiindc-am fost odată perfect îndrăgostită și-mi amintesc bine cum era, și nu seamănă foarte mult cu ce-i acuma, aveam mult mai puţine pretenţii și infinit mai puţine lucruri de luat în mână și de zâmbit asupra lor, dar ești foarte aici, acum, și foarte nu aici a doua zi, și nu mă pot obișnui decât cu a doua variantă, în care casa trăiește fără tine, cu urmele tale pe piele, și eu în camerele ei, râzând, ca vrăjitoarea care îngrijește prinţesa,

ţin totul curat și viu până la întoarcerea ta viitoare.

Ţi-am luat pijamale și periuţă de dinţi, da’ nu știi încă, și poate nici n-o să afli, că astea nu-s lucruri pe care să le pui în cârca cuiva, sunt doar lucruri pe care să le ai în caz că ţi se cer. Sper să le ceri, cândva.

•19 octombrie 2020 • Lasă un comentariu

Nu mai am diacritice, nu mai stiu daca v-am mai zis, si mi-e greu sa le obtin. Parca-mi lipseste ceva, dar nu foarte mult.
Ai rezolvat problema cu cablul TV, pana la urma, si-am descoperit ca am 5633 de canale in care pot sa ma pierd, ca un zombie fericit, o saptamana. Sunt cuminte si ma tin pe Comedy Central, ca pot sa si mananc, sa si scriu rezultate pe el, iar de invatat nu m-am apucat inca.
Ai putea fi, daca mi-as da voie sa scriu, o poveste fantastica, mai minunata decat toate celelalte. Fiindca esti vechi, in constanta transformare, deja intr-o trecere de anotimpuri, in mijlocul unor schimbari de lumi, departe de prapastii si, iata-ne azi aici, departe, de cateva luni bune, de tensiuni groase cat lama toporului.
Ai putea fi, daca mi-as da voie sa scriu, sirul lung de fotografii agatate pe sarma cu clesti de rufe, in care se zbat prinse dimineti lungi in care te gasesc fumand in bucatarie la rasaritul soarelui, sub lumina palida a becului cu boxa bluetooth pe care-am descoperit-o din greseala, in care umpli ibricul de cafea de doua ori fiindca nu vrei sa te duci la munca, in care mormai suparat sub plapuma c-ai dormit pana la zece duminica si asta ti se intampla foarte, foarte rar, miezuri de zi in care ramai pana tarziu fiindca vorbim mult si ne uitam la videoclipuri mai mult sau mai putin dubioase si ne punem intrebari care mai de care mai importante sau mai inutile, despre morcovul negru sau despre scaunele de birou din amestec de piele cu PVC, seri nu foarte tarzii, dar ingrozitor de moi, in care adormi lipit de mine in timpul documentarelor de pe Viasat History si nu sforai deloc, desi ti-e teama ca, si celelalte seri, foarte, foarte tarzii si foarte, foarte zgomotoase, in care adormim ametiti, indoiti si inmuiati ca painea in apa cu zahar, din care ne trezim zambind fara rost, in diminetile lungi in care te gasesc fumand in bucatarie, la rasaritul soarelui. Am trecut printr-o vara impreuna, atat de impreuna cat putem noi sa fim, si povestea pare minunata, am citit si eu povesti dintr-astea pe alte bucati de internet, scrise de altfel de oameni, sau de acelasi fel de oameni, si pare absolut frumoasa, de zici ca asta e, am gasit tot ce-mi trebuie in viata asta, toate visele de demult la purtator, implinite bine-mersi, in ritmul lor natural, neinclinate de brize sau de valuri, dar nu e niciodata deloc sigur si nimic n-o sa fie vreodata chiar sigur, dupa cum am mai zis-o si-o mai zic, ma-ntreb si-acum, si ma voi mai intreba si de-acum inainte, oricate zile sau oricati ani o sa tina de data asta, cat o sa tina de data asta?, o sa se-ntoarca si maine?, si saptamana viitoare?, si la iarna?, si la anu’, cand unu’ din noi, daca nu chiar amandoi, o sa aiba masina, timp si porniri repetate de-a fugi vinerea in lume?, tine acum, sigur, tine mai mult decat a tinut inainte si tine altfel decat tinea la-nceput, da’ zidul nici macar nu mai e zid despre care sa zici ca mama, poate, la o adica, prin multe insistente, ar putea fi macar crapat, dar nu chiar surpat, de-acuma e un fel de tesatura de matase moale prin care nu mai pot vedea limpede indiferent de lumina, de culori sau de odihna ochilor, intre noi limpezimea, dac-a existat vreodata, s-a pierdut de-atata timp ca nu mai stiu cum era cand era, daca m-am uitat vreodata la tine si te-am vazut limpede in viitorul meu, desenat in contur cu creta pe asfalt, langa mine, in patul meu, in masina mea, in viata mea, daca e sa te vad maine te vad mereu in ceata, ca-ntr-o sauna ticsita cu aburi in care recunosti doar siluete, si doar azi sau ieri te pot vedea limpede, zambind dimineata in bucatarie, la rasaritul soarelui, facand doua ibrice de cafea pentru ca nu vrei sa pleci la munca sau imbratisandu-ma lung in usa, de parca n-ai vrea sa pleci de-aici. Si, desi nu e foarte subtila diferenta dintre nu vrei sa pleci la munca si nu vrei sa pleci de-aici, eu tot n-o vad, nici nu cred c-am vazut-o vreodatat, si ma bucur doar pentru ca nu vrei sa pleci.

Casa mea se strange in jurul tau ca un dragon imblanzit; cu mine a fost speriata si-un pic rece, da’ i-am desfacut balamalele si traim acum impreuna, una intr-alta, ca un castel cu dragon sau un dragon c-un castel, nu mai stim bine care-n care. Suntem bine aicisa, putine lucruri din afara ne mai fac cu adevarat rau zilele astea. Ceea ce va dorim si domniilor voastre.

•22 august 2020 • Lasă un comentariu

Da’ poate la anu’ mergem la bulgari cu mașina, și ascultăm Radio Paradise pe plaja fără lumini, și mâncăm cartofi cu brânză și îngheţată cu iaurt și fructe de pădure, și nu ne mai gândim la prostii. Poate la anu’ o să fie mai bine, cu sau fără tine, cu sau fără mine. Nimic nu e definitiv și totul e posibil, deci poate la anu’ e mai bine. Poate la anu’ suntem tot așa, poate ne adunăm iar de pe cărări pierdute în păduri, poate nu mă mai uit așa la tine, poate n-o să mai fii atât de frumos și de bun și poate-o să meriţi să fii trist. Poate rămân și la anu’.

•22 august 2020 • Lasă un comentariu

Lucrurile nu merg după plan. Ca să fiu sincer, nici nu mai știu care era planul. Du-te de ia bere, vorb-aia, nici nu știu ce mai rămâne din noi fără ea.

Oamenii soarelui sunt foarte bronzaţi și foarte liniștiţi, li se scurge viaţa lin, nu sunt niciodată singuri și nu le e niciodată frică. Îmi lipsește iarna greu și amar ca plumbul, cu gaură în piept și lovituri în stomac, fiindcă iarna e normal să fii singur și urât, nu te vede nimeni sub palton și nu ridică nimeni ochii spre cer, iarna e perfect normal să-ţi băltească viaţa în întuneric și să-ţi fie frică de toate relele pământului.

Îs foarte singură, foarte urâtă și foarte închisă, I smile and I wave and I speak, da’ pe dinăuntru urlă un ger de speriat.

Cred c-o să plec iar un pic. Simt chestia în tine, ca un ogar ascultător crescut la picioarele stăpânului, te-ai tot uitat la telefon azi-noapte și-ai încercat să suni pe cineva când ai plecat la bere, ești bronzat și însorit de zici c-ai crescut pe malul Mediteranei și aștepţi pe cineva într-un fel, emani un fel anume de energie de fiecare dată când aștepţi pe cineva, și-mi vine să plâng cu sughiţuri, de la cântec, de la mare, de la pânda mea eternă, de la trei ani de „tu, tu nu ar trebui să fii niciodată trist” și de la toate lucrurile scuipate în lături pentru asta, nu știu eu acuma dac-o să fiu bine, probabil că-n timpul pauzei ăsteia o să-l caut pe ălălalt, pe care nu l-a deranjat niciodată că-s grasă, doar că-s agăţătoare, care spunea că mă duce la bulgari cu cortul și la spanioli cu iahtul, deși io știam bine că erau vorbe-n vânt, aduse de moment și de obișnuință, da’ măcar le-a zis, se pare că mă mulţumesc și cu firimituri de promisiuni de vise, că altceva nu mai am și altceva nu se mai vede la orizont, aia e. Am mult de muncă și mă ascund după asta, și singurul lucru care mă ţine din a cădea și-a plânge cu sughiţuri cu genunchii la piept e fantoma unui Till care-mi întinde o mână și mă ridică de pe trotuar, sau fantomele unor soldaţi blonzi care-și așează braţele pe umerii mei și mă trag în rândul lor. Nu mărșăluiesc nicăieri, se-ntorc de la război goi și veseli, cum visez eu să fiu cândva, cu prietenii suspendate în sticlă și cu mintea limpezită, și mă duc cu ei înainte, pe un drum prăfuit de ţară, nemţi și ruși, fumând ţigări de ziar și bând pe rând dintr-o sticlă de tărie. Cât mi-o mai fi rămas de murit, oi muri în liniște, la etajul 9 pe Dorobanţi, în casa unui bătrân inginer peisagist pasionat de astronomie, în care-am dormit prima noapte lângă tine.

Gata, am scris. E o idee de mai bine. Tot înainte, ca rușii.

Am

•26 iulie 2020 • Lasă un comentariu

Sigur că-nţeleg, dacă nu înţelegeam nu eram azi aici, aşa-i?

M-am mutat într-o casă care mă aştepta, muncesc într-un spital care mă aştepta, sunt unde trebuia să fiu. Trăiesc cu senzaţia asta mântuitoare în fiecare zi, că aici trebuia să ajung şi că n-aş fi putut face lucrurile altfel. Am fost şi mai bine, pe vremea când oamenii ieşeau din noapte şi-mi petreceam timpul aşteptând să se întoarcă în ea, am fost şi mai bine, pe vremea când mă îndrăgosteam lejer şi ieftin, în secret, de oameni frumoşi peste poate de care nu mă puteam atinge, dar ăsta e un altfel de bine, în care viaţa mi s-a împărţit de la jumate în ceva ce-mi aparţine profund, numai mie, şi ceva ce aparţine altora, aproape întru totul, şi mi-e bine aşa. Aşa trebuia s-ajung.

Miroseai ca înainte, şi nu miroşi mereu ca înainte, dar nu mi-am amintit bucăţi întregi, doar parfumul vag, la fel de vag ca parfumul tău, al aşteptării ăleia nesfârşite de care m-am legat în vremea primului parfum.

L-am amestecat pe Andrei Makine cu Ivo Andric şi cu Ismail Kadare şi cu Petru Popescu, ca să nu mai ştiu care-i care. Casa asta ruptă din “Prins” se amestecă ea însăşi cu ei, cu mine, ca un carusel desfăcut pe care-l montează ţiganu’ înainte de târg, casa asta, un pic DDT, cu un Iuri Şevciuk care bea cafea neagră şi proastă, noaptea la trei, sub lumina cea mai galbenă dintre toate luminile, se aşterne în calea mea ca un covor turcesc descântat, şi nimica nu mă doare în casa asta, bă, chiar nimica, nici o fantomă, nici o durere surdă a plecării, nici un miros de moarte sau de uitare, nimica nu pătează soarele care răsare pe-un balcon şi apune pe celălalt, aproape ca-n Rusia, casa asta m-a aşteptat ca un ciobănesc crescut la stână – a crescut fără mine, sub alţi oameni, ca să mă găsească întreagă şi veselă ca la început.

Eu zic c-am îmbătrânit, da’ m-aş îndrăgosti acuma de-un bărbat frumos cum m-am îndrăgostit odată de băiatul ăla cu spatele negru al cărui nume s-a ofilit lent, doar sub greutatea timpului. M-aş îndrăgosti acuma cum m-am îndrăgostit atunci de Nichita, şi mai târziu de Leva, şi târziu de tot de Till, şi printre rânduri de tine, doar pentru că în zâmbetul tău zace toată liniştea din lume.

Eu zic c-am îmbătrânit, dar tata îmi repară prizele prin casă şi mama îmi lasă ciorbă în frigider, şi oricum nu genul ăla de îmbătrânire pot eu să trăiesc.

Eu zic c-am îmbătrânit, dar am aproape douăzeci de ani, bani de manga şi de viniluri, suport de sticle de vin, apartament pe Dorobanţi şi o libertate cu care nu m-am mai întâlnit până acum.

•4 iunie 2020 • Lasă un comentariu

Haoleo, câtamai melancolia de vară, să faci din ea o iurtă de patru oameni și să-ţi rămână și de-un cal. Se pare că dacă stau în casă și mă-ntind în pat îmi ia doar juma’ de oră să simt că nimica din afara minţii mele nu e, de fapt, real.

Îmi dau târcoale, desigur, soarele, terasele deschise și casa aia de lângă Armenească, îmi imaginez motocicleta nouă, deși n-am cunoscut-o pe cea veche, suveniruri din Cuba și clavicula aia strâmbă pe care n-am apucat s-o pipăi calumea. E cea mai apropiată încarnare a visului, ceee să fac altceva decât s-aștept să se strângă-n mine, să mă duc iar în faţa lui, tot mică și proastă și urâtă, și să mă mir iar de amărâta aia de atenţie aruncată-n ochi din când în când, pe nepusă masă? Sunt vise, să vă intre bine în cap, după care tre s-alergi până obosești cu-adevărat, până-ţi cade carnea de pe os și nu mai ai palme în care să-ţi pui capul, sunt pânze albe în care ajungi uscat și ţeapăn ca un copac și-n care te-ncurci și răsîncurci ca-n sârmă ghimpată, atâta de frumoase par din depărtare și-atât de răcoroase pe pieile crăpate uitate-n deșert.

Sunt oameni după care te duci mereu, aia e, n-a zis nimenea că adevărul e văratic.

•3 iunie 2020 • Lasă un comentariu

Știu, mă, știu că nu mai mergem nicăieri împreună. Știu. Știu că-s încă grasă, și încă urâtă, și încă pe alocuri proastă, și știu bine că tre să merg singură în locurile mele. Amar tare să n-ai cu cine să le împarţi, să știi. Azi era cât p-aci să plâng din cauză de neîmpărţire.

Mă gândesc să mă duc la anu’ în Riga. Nu-i deloc greu, am văzut eu la Vlad, niște aplicaţii și niște bani și un pic de engleză și pot să mă duc pe jos la Unchiul Vanea în fiecare zi, pentru limonadă, ţuică cu hrean și muzică rusească. Pot să fac asta și singură. Am aparat de fotografiat instant și-o să am și bani, curând. Sigur că pot.

E doar… amar, știi? Nici nu știu dacă are neapărat legătură cu absenţa ta sau cu absenţele în general, da’ e amară bucuria asta pe jumătate seacă, fiindcă n-aduce zâmbet pe alt chip în afară de al tău. Ca nucile alea, putrezite pe jumătate. Amare.

Nu știu cum sunt cu scrisul, n-am știut niciodată cum sunt cu scrisul. Uneori îmi iese ceva, alteori ceva-ul mustește în cramă zile de-a rându’, fierbinţi, grele și amare, până împinge ceva la suprafaţă. A fost cel mai apropiat robinet, am dat drumu’ sângelui în cadă, s-a diluat, s-a scurs – ieftin și igienic. Chiar așa: scriu mai degrabă igienic.

Am nevoie de oameni care să se bucure de prezenţa mea. Cu toţii avem. Avem nevoie să vedem în ochii celorlalţi bucuria prezenţei noastre, ca să ne știm utili. Mai ales întregi. Avem sens aproape doar în ochii celorlalţi, de fapt, și de-aici ni se trag toate belele.

Spania crește în jurul meu ca arbuștii ăia semi-uscaţi din Andaluzia. Fierbinte și aspră, pe jumătate arsă, pe jumătate albastră, cu o istorie mai simplă și mai grea decât a Iugoslaviei, fiindcă Spania nu prea are absurd, de fapt, are răsuciri, învârteli și socoteli, dar foarte puţin absurd, are niște războaie parţial civile eterne, cu niște unii și niște alţii de pe niște pământuri care sunt, și nu sunt, ale lor, purtate de săraci și de amari și, din când în când, de niște generali geniali, Spania trăiește dintotdeauna într-un șir de războaie separate de cele ale Europei, din care iese mereu prea obosită și prea rănită ca să se implice în altfel de conflicte, Spania ne scurt-circuitează de când lumea și pământul, fiind și ne-fiind a noastră, stăpânindu-ne și nu prea, luptând separat și totuși temeinic, da’ mai mereu pentru ei și mai niciodată pentru alţii, și totuși, și totuși, născând acel glorios război civil, aproape mondial, încă de neînţeles, în care mii de străini au venit să-și riște vieţile mai mult sau mai puţin importante pentru o Spanie sau alta,

Spania are o istorie, mă iertaţi  fenomenală, și nu se știe cât timp o să-mi ia ca să mă satur de ea.

El Ministerio del Tiempo, pe alocuri posibil ieftin în exprimări, deși pentru mine e glorios de la un capăt la altul, are, sigur, un casting directorsau cum dracu’ se cheamă ăla de alege actori, absolut minunat. Pedro Almodovar cel tânăr va rămâne mereu băiatul ăla din „Los Hombres de Paco”, și nu mi-ar fi trăznit niciodată prin cap c-ar fi așa de bine Almodovar tânăr, iar domnul care-l joacă, razant, maxim un minut jumate, pe Camaron de la Isla, mămico mamă, ţi se înfige în suflet ca un pumnal. Da, atât de dramatic ca un pumnal. Ca și versurile lui Lorca, de altfel, pumnale mici și-un pic boante, lăsând mai degrabă mici vânătăi decât tăieturi sângerânde, cum se pare că și trăia, dragul de el, iubind, visând și murind pașnic, zâmbind, împăcat cu soarta, vorb-aia, da’ nu împăcat amar, ci vesel, veselia aia din flamenco, veselia aia din cântecele ţigănești, veselia aia din faţa morţii pe care atât de puţini o simt, Doamne, Dumnezeule, ce oameni erau odată și ce norocoși suntem noi, azi, că mai găsim printre noi așa spirite măreţe.

„El sueño va sobre el tiempo, flotando como un velero”, și văd corăbiile Armadei, La Grande y Felicísima Armada, dragii de ei, atâta spirit și-atâta onoare și-atâta pasiune topite în războaie, Doamne Dumnezeule, atât de inutile, și mă văd dormitând aproape două luni, pierdută fix așa, fix acolo, plutind într-o corabie cu pânze aspre de cânepă pe-o mare caldă și cuminte ca asta verde a noastră, visând fără rușine toate cele rămase nevisate pân-acuma, „El sueño va sobre el tiempo hundido hasta los cabellos”, și cam aia e, no, ridicarea, uitarea, iertarea – iertarea greșitului nostru suprem, noi înșine.

•31 mai 2020 • Lasă un comentariu

Singurătatea se-ntoarce, desigur, când începi să ieși în lume. Peste tot oameni împart lucruri și bucăţi de vieţi cu alţi oameni, și tu începi să rămâi undeva la margine, cu cioburi și frânturi aruncate cumva în vânt, din care unii prind câte ceva, majoritatea trecând mereu pe lângă. Mnu-s supărată, puţine lucruri mă mai supără cu adevărat azi, și-s lucruri d-alea mari și grele, de care nu mi-e rușine că mă supără, da’ se pare că am, totuși, nostalgia aia moale după ceva ce n-am trăit încă, manifestată limpede printr-o nevoie cvasi-continuă de-a murmura „Ederlezi”, început-sfârșit, de-a lungul orelor, zilelor, vieţii. Noaptea dorm bine, am început să și visez frumos pe alocuri, nu mă pot plânge cu adevărat. E și treaba aia că n-am unde să mă întorc, mi-am dat seama într-o zi că n-am plecat fiindc-au plecat unii, ci pentru că ăia care-au rămas au reacţionat la ele altfel decât m-am așteptat eu s-o facă, și asta m-a făcut să mă simt străină, din zi în zi mai rău, până când n-am mai cunoscut pe nimeni acolo și n-am mai putut vorbi cu nimeni de-acolo, și-am scriiiis despre ele și despre ei, vreo trei pagini și ceva, ca să-mi dau seama la sfârșit că nu m-a ajutat decât ca să știu că, în forma aia, n-am la ce să mă întorc. Aștept barul băieţilor deschis în loc, și-mi asum riscul prezenţei lor și-acolo, și pe cel al reacţiilor lor nepotrivite, și mi-e chiar un pic frică de un viitor atât de sarcastic, da’ na, aia e, ce să faci dacă n-ai ce să faci. Dacă-l vor deschide mă voi duce, nu există altă variantă.

Mi-e dor să vorbesc cu oameni. Mi-e dor de oamenii mei din Cluj, trec uneori pe lângă parcul din faţa blocului, acuma verde și proaspăt, și parcă-i văd pe bancă, veniţi cu bagaje ca să mă ducă să văd Rammstein în poate cea mai potrivită pentru mine ţară europeană, mi-e dor de oamenii mei de-aici, să nu știu să-i povestesc ce simt și ea să știe să descopere ce și pentru cine, da’ nu reușesc să am curajul s-o iau din viaţa ei de-acum, deși timpul se scurge ca tâmpitu’, mi-e dor de eterne contra-argumente și de înţelesuri din ochi și de cântece lălăite la beţie din suflet. Mi-e dor de ce mi-a fost locul ăla, în vremuri pe care aproape că nu mi le mai amintesc.

De-a lungul timpului, recunosc, m-am tot jucat întrebându-mă cum ar fi fost el cu ea dac-ar fi cunoscut-o. De dragu’ de-a-mi exersa mintea și de dragu’ de-a mă agăţa de ceva parapet, mă-ntreb uneori cum i s-ar fi părut ea lui, și dac-aș fi putut fi, azi, salvată.

M-am îngrășat, v-am mai zis, sunt la zi cu El Ministerio del Tiempo și-l aștept mai ceva ca pe John Oliver la-nceputuri, și-am să vă povestesc curând ce minuni am învăţat noi din el. O minune de serial. O mi-nu-ne. Mă bate gându’ să-mi caut un Blackberry Passport second-hand, acu că nu-l vrea nimeni, ca să-mi împlinesc obsesia, am comandat viniluri noi, nu m-am apucat de învăţat, da’ reușesc să muncesc.

Mă bântuie gândul că s-ar fi împlinit vremea să-l văd iar, dacă tot s-a gândit și el, un pic, în carantină, și dacă tot se deschid terasele, și dacă tot pare singur, și dacă tot muncesc undeva și sunt iar utilă poporului, da’ mi-e teamă să n-o iau de la capăt. Deși nu s-a terminat niciodată. Oi vedea.

Sunt bine, asta vroiam s-anunţ. În mare, sunt bine. Departe de mare. Refuz să mă gândesc la mare. Tradiţionalul 15 septembrie e liber, luaţi acuma cât mai este.

•2 mai 2020 • Lasă un comentariu

Îi tot privesc spatele îndepărtându-se, pe fundaluri diferite, în lumini diferite, mereu în aceeași direcţie cu a mea, mereu un pic înaintea mea, și dintotdeauna îndepărtarea lui în zare s-a însoţit cu amintirea dulceagă a planării plecării lui deasupra tuturor vieţilor mele, deși de mult nu mai doare și nu mai sângerează nimic, deși n-a plecat încă de tot, da’ acum, în toată tinereţea lui prietenoasă, când îl aud frământând idei d-astea nostalgice, de cum ar fi mișto să ne luăm împreună o casă sau o fâșie de pământ, iese-n faţă cu dinţi tociţi tocmai nostalgia asta a plecării, și-mi vine să-l întreb, din tot amarul nesiguranţei strânse în anii fără șir, de unde știi tu că vom fi așa peste cinci ani, că n-o să pleci tu de lângă ea, că n-o să fie el cu cineva care-o să-l ia, că n-o să vrei tu să faci altceva cu viaţa ta, și nu mă gândesc niciodată că eu o să fiu cea care nu va mai putea fi acolo, și mă simt un pic golită și un pic pierdută, ca și cum n-aș mai avea un loc în care trebuie să fiu peste cinci ani, ca și cum aș putea merge oriunde și-aș putea, încă, să mai fiu altfel. Mă mir și cam atâta, că alte senzaţii nu mai cunosc faţă de nemărginirea timpului.

Cânt în spaniolă, mă-ntorc acasă cu tramvaiul, mă opresc la Mega după Naiada și mai am trei black stones, e, de fapt, o după-amiază de duminică trăită la nesfârșit, urmele tăvălăgului istoriei săpate în carnea mea niciodată liberă, pătate de momente răsfirate de libertate, ruperi de morală și de logică, împărţeli mai mult sau mai puţin sănătoase provocate de acceptare profund naturală a sensului rotiţelor care învârt oamenii înspre ceva sau înspre altceva, liniștea, liniștea nostalgică a amurgului de toamnă văzut de pe prispa unei case.

 
%d blogeri au apreciat: