•27 Mai 2018 • Lasă un comentariu

Tre’ să pleci.

Pleacă.

Pleacă.

Pleacă.

Pleacă, pleacă, pleacă.

Pleacă, pleacă, pleacă, fugi cât te ţin picioarele, nu mai sta, nu te mai uita, nu mai asculta, nu mai urla în tăcere, nu te mai frământa, nu te mai scărpina, nu-i mai asculta vocea, nu-i mai adulmeca mirosul, nu-l mai aştepta, nu mai sta, fugi, urlă, plângi, usucă-te, slăbeşte, mori, da’ fă-le pe toate departe de el, fugi de omul ăsta îngrozitor care-a ştiut de la-nceput cum să te desfacă şi cum să te topească, fugi de omul ăsta ca vântu’ şi ca gându’, fugi, Doamne Dumnezeule, nimic nu merge cu el, nimic nu va merge niciodată, totul se va-ntoarce împotriva ta, numele lui te va bântui mereu, mirosul lui te va îmblânzi mereu, visele lui te vor înmui mereu, n-ai unde să fugi, n-ai să scapi, el va fi. El nu va fi. El e marginea prăpastiei?

Reclame

•27 Mai 2018 • Lasă un comentariu

Când te tunzi ca un soldat, şi-aproape nu te recunosc, şi când te recunosc am senzaţia că te ştiu din cărţi, şi mă doare, vai, scurt şi cuprinzător, din vârful degetelor de la picioare până-n mijlocul capului, nevoia tâmpită de-a mă lipi de tine cu fiecare nerv şi de-a trăi cu tine cuminte şi păcătos, durerea chioară a frumuseţii aspre, lichefierea speranţei, dă-te-n mă-ta, fata asta care te tunde e fantastică.

Toate fetele tale îs fantastice.

(Chiar şi eu.)

•25 Mai 2018 • Lasă un comentariu

Despre bărbaţii care nu-s bărbaţii vieţii mele.

Despre bărbaţii cu care poţi să râzi anapoda, să faci glume porcoase fără griji, să fii tu însăţi şi să le ceri o vizită la fabrica de bere şi la poligonul de tragere.

Să ai un „quelque chose”, zicea el, e o treabă cumva de-nţeles, adică cumva peste mediocru, da’ nu prea mult, da’ să ai un „autre chose” e chiar frumos, cumva peste „quelque chose”, sau separat de el, era mult mai bine decât mi-o fost în ultimele luni, insistam că rar ai câte ceva de-amândouă, el insista că nu-i chiar aşa extraordinar, mă oprisem din alergat şi respiram liniştit, m-am certat cu o fată de 19 ani din cauza ideilor ei neprietenoase faţă de adopţie şi m-am pus de acord cu un bărbat pe care nu crez că-l vreau, da’ ce ştiu io?, că-n vreo două serii mi-o trecut prin cap „Dacă era mai înalt, n-avea ce mă opri”, m-a şi întrebat un puşti dacă suntem împreună şi-am răspuns, fără nici un fel de emoţie

Îmi vine, după toate plecările astea, să tulbur vieţile calde ale oamenilor, chiar şi dragi, sau mai ales dragi. Am mai zis, parcă, da’ sunt în continuare mirată de pornirea asta păcătoasă, de mâncărimile de piele şi de limbă, de nevoia de-a tulbura cu pietre şi nămol orice existenţă aparent ferită de nesiguranţă şi de grijă, şi nici măcar n-o fac ca să-i trag lângă mine în tulburare şi să am cu cine înota prin ea, ci doar pentru că asta-mi pare starea naturală a omului sănătos şi alert şi-orice trai calm şi îngust trebuie scuturat periodic din rădăcini, c-altfel adormim şi somnul, nu-i aşa?, naşte monştri.

Nu ştiu încă dacă-mi place sau nu pornirea asta. Vine cu un soi de voluptate răutăcioasă a zdruncinării, simţii cu fătuca asta, a ajuns să se certe cu toţi bărbaţii de la masă pe ceva egalitate şi feminism d-ăla ieftin, inclusiv cu prietenul ei cvasi-interesant, crez că i-am stricat, de fapt, doar seara, că poate lui i-o plăcut cum s-o certa ea şi şi-au tras-o fulminant azi-noapte şi-au făcut copilul ăla mult-dorit de fată, daaar, orişicum, mi-o plăcut tulburarea apelor cam mult, şi parcă nu-mi vesteşte ceva prea bun.

Simt nevoia să marchez.

Cred c-aş putea să-mi cumpăr o sabie poloneză şi să mai trag o dată cu un pistol.

Cred c-aş putea să fug la vară în 2 Mai, căutând lipoveni şi-un arhitect tânăr, cred c-aş putea să caut un arhitect şi-n Cluj, cred c-aş putea vedea Balcicul, Sinaia şi Sovata, m-aş putea apuca de HEMA, în cele din urmă, acuma nu mă mai ţin decât propriile frâuri şi propriile frici, aş putea face multe şi-n fiecare zi mă trezesc numărând toate lucrurile pe care le-aş putea face, şi-odată la câteva zile chiar fac câte unu-două

şi tot mă mai prind zile ca asta, înfăşurate-n ceva nelinişte fără căpătâi, prevestitoare a şirului lung de mici tragedii care ne-aşteaptă pe toţi, stropite cu nişte mici pensule pline de culoare

Neliniştea dulce-acrişoară a tuturor lucrurilor ce vor să vină.

•23 Mai 2018 • Lasă un comentariu

Atrage, şi umărul ăsta al meu, nişte oameni ca toţi oamenii, mai tăcuţi şi mai veseli, care mai de care.

Oameni din Cluj întreabă de mine. Într-un fel, parcă mă-ntorc în tabără.

Dorm puţin şi muncesc mult, fac greşeli de neiertat şi-mi sunt iertate prea blând, mi-s toţi plecaţi şi toţi veniţi, în acelaşi timp, sunt vie, întrucâtva pierdută, discret nerăbdătoare.

Să merg lângă un bărbat prin Cişmigiu noaptea, povestind copilării, războaie şi apusuri de iubiri.

•20 Mai 2018 • Lasă un comentariu

Arăt bine, din când în când. Mi se trage de la „Canción de Bruma”, de la podul de pe Drina şi de la Lili Marlene.

Arăt bine, din când în când.

•20 Mai 2018 • Lasă un comentariu

Încet-încet devine „Trei Beţivi” şi numa’ un pumn strâns de nostalgici îi mai zic Fri. 3B, în semn de apreciere.

Nici acuma nu ştiu sigur cum arată, de fapt. Videoclipul ăla de prezentare îl arată mic şi plin şi cald, şi-aşa e, doar că recunosc cel puţin jumătate din oamenii prinşi în el, şi cu cel puţin o cincime duc de vreo trei ani legături groase, de spirit sau de beţie sau de-amândouă, şi toaletele sunt curate, da, şi preţurile au crescut aproape pe ascuns, şi au un barman nou care-amestecă muzici mult mai puţin socotit, da’ mult mai nimerit pentru mine, vinerea aproape că nu mai aud muzica, aşa-s de obişnuită cu ea, iar când se-ntâmplă s-o aud e atât de încărcată de poveşti vechi şi de emoţii prăfuite că nu reuşesc s-o mai simt, oamenii încă spun că muzica e altfel, nemaiîntâlnită în nici un alt bar din Bucureşti, da’ io-s aşa de obişnuită cu ei că uit mai tot timpul cât îs de altfel, şi-abia când mă trezesc spunând ceva despre ei, rar, o frază d-aia cu „Am un prieten care”, abia atunci îmi dau seama că, bă, chiar am prieteni care.

Ciudat, foarte ciudat, azi mă-ncearcă fix dorul ăla tembel de ceva ce n-ai avut niciodată. Azi mi-e dor şi mie de Fri Kultur.

Mirosea altfel şi-arăta altfel. Avea altfel de lumină, şi oamenii, oamenii, chiar dacă-i văd şi azi şi-s convinsă că nu-s cine ştie cât schimbaţi, oamenii erau altfel. Aveau un fel de lumină, azi prăfuită, o fi fost de la tinereţe, de la prietenie, de la veselia bulei de aer sau de la sindromul grădinii secrete, nuuu ştiu, dar oamenii erau infinit mai frumoşi pe vremea aia. Stau azi şi mă topeşte gândul ăsta tembel, că stăteam în Bucureşti când ei stăteau înghesuiţi pe canapeaua aia slabă de încheieturi şi spuneau lucruri minunate, în fumuri de ţigări şi-n beri luate pe caiet, şi c-aş fi putut veni, sta, infiltra toată nebunia asta şi c-acum n-aş mai

Nu ştiu ce n-aş mai, că tot aşa aş fi fost

Şi nici tu n-ai

Sau poate te-aş fi prins atunci într-o îngustă nişă în care-ai fi putut rămâne

Sau aş fi putut învăţa mersul pe bicicletă de-atunci

Sau nu, zău aşa

Ţi-aş fi cunoscut motocicleta răposată

Şi pe băieţii de la sabie

Şi pe fetele pe care le-aţi iubit

Aş fi citit mai mult Murakami

Sau filozofie şi poezii de Apollinaire

Şi-aş fi învăţat şi eu „Jesus Christ Superstar”, deşi nimeni nu se mai dezbracă acum la mijlocul lui

Aş fi fost, sau nu, altfel?

•19 Mai 2018 • Lasă un comentariu

Portugheză.

Şi vânt rece.

Şi cuvinte pline, despre moarte, şi despre viaţă, şi despre greşeli.

În sfârşit, s-a făcut vineri.

 
%d blogeri au apreciat asta: