•23 Aprilie 2017 • Lasă un comentariu

Vreau, azi, să te fi cunoscut şi-n vremea în care conduceai pe străzile Bucureştiului o Dacie albă. Un cu totul alt soi de basm.

•23 Aprilie 2017 • Lasă un comentariu

Uneori trebuie să minţi. Chiar trebuie.

Uneori trebuie să spui că te-ai gândit, deşi nu te-ai gândit, că-ţi pare rău, deşi nu-ţi pare rău, c-ai vrea, dar nu poţi, deşi poţi, dar nu vrei. Oamenii sunt fragili, într-o zi o să vrei şi tu să te mintă cineva.

Într-un miez de noapte oarecare, pentru un minut întreg şi doar atât, ai scos un om din carapacea ştiinţei proprii şi l-ai făcut să spună “Ai dreptate, e greşit.” Un minut întreg, doar atât. E aproape imposibil să locuieşti în alte piei în zilele astea.

Deşi în asta pândeşte libertatea cea întreagă. În a pricepe, limpede şi pe de-a-ntregul, că alţi oameni desenează cu totul altfel, şi că adevărul e al fiecăruia, deopotrivă.

O fi semn c-am îmbătrânit?

 

 

•18 Aprilie 2017 • Lasă un comentariu

Mi-e dor. Abia o zi.

Mi-e rușine, într-un fel. Că-s așa. Că nu găsesc nimic nepotrivit în tine, deși ar trebui să fie, dacă tot stai cu mine în felul ăsta.

Da’ toate-s bune și întregi, și din tine parcă mă trag și eu.

Când îți arde pieptul pe spatele meu, în dimineți prea fragede pentru anii noștri.

Cine ne-a-nvățat că suntem bătrâni a trăit prost, noi coasem pe-nserat machete de avioane și de corăbii și-ncă ne uităm la John Oliver la trei noaptea.

Deși ailaltă lume trăiește tare, tare prost. Păcat de ea, era frumoasă și-acu trebuie arsă.

•15 Aprilie 2017 • Lasă un comentariu

Să-ncep să scriu altfel, despre altceva, cu părți din mine de care-am fost convinsă că n-am nevoie.

Să-nvăț să merg pe bicicletă și să conduc mașini.

Să-nvăț să mă duc. În lume.

Să pun deasupra sistemelor, mici și mari, importanțele mele. Să-nchid ochi și urechi la orice nu-i al meu.

Să mă fac om mare, să-mi ajung vârsta din urmă, să mă văd undeva peste cinci ani. Va trebui să fiu undeva peste cinci ani.

•11 Aprilie 2017 • Lasă un comentariu

Râzi, mă.

•11 Aprilie 2017 • Lasă un comentariu

Fetele, orișicât de cool ar fi, foarte rar nu mă plictisesc.

Mai bine vorbești prostii îngrozitoare c-un islamist din moștenire, ateu prin devenire, acoperind cu fraze sadice ceva gol înfricoșător din străfunduri.

Bărbații-s simpli, zicea el.

Și femeile plictisitoare, zicea ea.

Ai pământ. Și eu am, da’ mai puțin. Mi-ar plăcea să ne-amestecăm, într-un fel oarecare, pământurile.

•2 Aprilie 2017 • Lasă un comentariu

Fericirea începe să nu mai fie un șir de lucruri mărunte. Fiindcă scânteile se găsesc din ce în ce mai rar, fericirea nu mai poate fi un lucru mărunt.

Un buchet de lalele roșii în brațele unei fete frumoase n-are cum să mai fie un lucru mărunt.

Căldura ta de veche sobă cuminte n-are cum să mai fie un lucru mărunt.

Parfumul molatec de flori de primăvară prin care plutește calm zumzet de voci de bărbați n-are cum să mai fie un lucru mărunt.

Mirosul stătut, prăfuit și rânced de bunic rău și nepăsător n-are cum să fie un lucru mărunt. Mirosul de bunic rău, nepăsător și aspru îți rămâne-n minte mult după ce el își pierde puterile. Mirosul de bunic închis, putrezit, violent te face să nu-i vizitezi azilul, chiar dacă-l dor genunchii, dinții și spatele. Mirosul de bunic stătut și scânteia dintr-o lamă de cuțit, mărturisită abia la douăzeci și de ani, te face să lași om să moară fără să-ntrebi dac-a murit.

Copiii nu uită. D-aia-s așa greu de crescut.

 
%d blogeri au apreciat asta: