•20 ianuarie 2020 • Lasă un comentariu

Oamenii ăștia chiar au fost o binecuvântare. Când mi-o fost greu și-am fost singură, îngrozitor de singură, erau acolo, râzând, dansând și glumind, și toate de după ei au fost mai ușoare. Încerc să-i ţin așa cum trebuie, sincer și curat, poate rămân și dincolo.

•19 ianuarie 2020 • Lasă un comentariu

Pe de altă parte, voiam să vă spun că dimineaţa la șapte fără un pic ne mișcăm toţi în același ritm, indiferent de unde plecăm și unde vrem să ajungem. Lent și anapoda, aproape morţi, apăsăm cu aceeași lentoare pe butonul de deschidere al ușilor și ne întrebăm, în gol, de unde vin ceilalţi. Dintr-un pat străin, din patul lor cuminte, din străinătate, dintr-o casă caldă și înaltă de pe Iancului, dintr-o vilă răutăcioasă din Voluntari? Dintr-un pat aspru sau dintr-un pat cald, asta-i întrebarea cu adevărat disputată, și vă doresc ca răspunsul să fie blând.

•19 ianuarie 2020 • Lasă un comentariu

Bucăţi din mine, da, vor fi mereu ale tale. Voi fi mereu un pic a ta, în zâmbet, în confort, în liniște, și voi vrea mereu să te ţin de mână și să râzi când lucrurile vor fi împotriva ta. Într-un fel, tembel și est-european, voi fi mereu aici. Într-un fel, durerea asta surdă nu va dispărea niciodată, deși e din ce în ce mai moartă și din ce în ce mai oarbă.

•18 ianuarie 2020 • Lasă un comentariu

Eu, tu și Olteniţa. Care se strânge în jurul meu râzând, ca o jucărie de lemn, cumva ștearsă și durabilă, de care te legi adânc și tembel și cu care te trezești pe raft treizeci de ani mai târziu, fără să-ţi fi dat seama că te-ai hotărât, undeva pe drum, să nu renunţi la ea.

Mi s-a prăbușit un pic mintea, vreo săptămână, da’ m-am folosit de mijloacele vechi și m-am ridicat la suprafaţă. Nu merita el să mă dau peste cap și să ţin socoteli, la vârsta mea nu merită nimeni să fii cine nu vrei să fii. Un „nu vreau” atât de puternic încât pare „nu pot”.

30 de ani nu-i pragul meu, foarte adevărat, e chiar un prag al societăţii, al mulţimii de oameni care face aceleași lucruri la aceleași vârste, da’ tot se strânge în jurul meu ca o doagă și tot sar peste ea râzând, fiindcă eu am, nu-i așa, abia 20 de ani, și vulcanul stă iar să erupă, și viaţa abia începe, iar, deși nu știu deloc bine unde s-o duc și ce să fac cu ea.

Am să mă duc să văd Olteniţa într-o zi de mijloc de săptămână, și Constanţa în iarnă caldă, dintr-o vilă de la margine. Beau mult, adevărat, și mă râd mult de una singură. Uneori îi fac și pe alţii să râdă. Râdeam mai mult când te-am cunoscut, și tu ascultai mai mult când te-am cunoscut, și deși beam mai puţin când te-am cunoscut, nu ţi-aș fi spus niciodată lucrurile alea când ne-am cunoscut, și poate că fără ele nu te-aș mai fi văzut după ce ne-am cunoscut.

Pe tine trebuie să te sar repede, n-are baba timp s-alunece și nici n-ai chef să m-aștepţi pe mine. Vei sta în ceaţă, o vreme nedefinită, fiindcă nu mă simt datoare să fac ceva din tine. Ăsta-i riscu’, uneori o poveste mișto devine o realitate grea și aspră dac-o trăiești și dincolo. You could have been a great fantasy, zic în engleză, limbă pe care n-o respectăm nici unul din noi.

Darko Rundek vorbește în întuneric, nici măcar nu-mi amintesc în ce limbă, zâmbește blond și absurd, blândeţe iertătoare suptă din suferinţa balcanică, tradiţionalul plângem-râdem-glumim, și vulcanul înseamnă doar că am îngrozitor de multe de oferit, că mă-ntreb și azi de unde veniţi, după ce suferiţi și pentru ce v-aţi cere iertare, parafrazând, dar în limita timpului disponibil, fiindcă nu mă mai dau așa ușor ca pe vremuri, pe toate drumurile, oricărui om care pare să aibă în privire o greutate-două-trei. Că nu mai e o datorie, e un fel de dar, mă mai dăruiesc din când în când uneia și altuia, și mă mai scufund din când în când în amarurile lor, pe termen lung, da’ fără piatră de moară la gât.

S-ar putea să mor și eu în vilă singură, înconjurată de câini. Și, sincer, s-ar prea putea să nu fiu nefericită dacă se va-ntâmpla așa. Iubesc câinii ca un câine și vreau casă de când eram copil, și iubesc ce muncesc cu pasiune care frizează amorul artei, și s-ar prea putea, ne iertaţi, ca noi să fim o idee mai fericiţi decât voi. Știţi voi cine sunteţi, vulturi. Nu definiţi viaţa altuia, animalelor, atâta lucru aveţi de învăţat în viaţa asta. Se prea poate să nu fi fost atât de tristă pe cât vă place vouă să credeţi, femeia care-a muncit ce-a iubit, și-a construit ce i s-a năzărit, și-a trăit cum a vrut, și se prea poate să-i fi murdărit sinceritatea cu comentariile voastre siropoase. Asta aţi fost, trei zile, zahăr colţuros și miere grea și lumină tulbure, scriind-scriind-scriind, ca furnicile fără minte într-un mușuroi unsuros, vedeniile voastre aspre despre viaţă, și temerile voastre ieftine faţă de moarte, și scuzele voastre reci în faţa simplităţii, da’ chiar vă rog să pricepeţi că e foarte posibil ca ea să nu fi fost tristă. Puţini i-au fost apropiaţi, înţeleg, și puţini vor ști adevărul, celorlalţi nu ne rămâne decât să ne deschidem mintea. Oamenii sunt fericiţi trăind așa cum le vine, chiar dacă le vin altele decât nouă. Chiar… sunt.

Treceţi peste, măcar, dacă de mai mult nu sunteţi în stare. Lăsaţi apropiaţii s-o plângă, cum se cuvine la tot mortu’, închideţi gura și priviţi cerul plumburiu. Nu tre să vorbiţi tot timpul. Nu tre s-aveţi o părere despre orice. În momentele cu adevărat grandioase, ori sunteţi, ori nu. Cu toată fiinţa, tremurând, aproape urlând pe dinăuntru. Limitaţi-vă vorbăria sau implicaţi-vă. Nici nu știu de ce dau atâtea sfaturi.

Mi-e foarte somn și foarte frică să dorm. Coșmaruri grele de două nopţi, prima de trei ore. Coșmaruri grele, serioase, cu oameni și emoţii dure de grafit. Mi-e foarte somn. Îs foarte obosită. Ajutor, subţire și albăstrui, Constanţa iarna și Dunărea plumburie.

•30 decembrie 2019 • Lasă un comentariu

Mă uitam pi facebook cumva în gol, și cumva căutând ceva, un răspuns, o socoteală, o răzvrăteală, și-am ajuns la fata asta, care are poze de după nuntă, trash-the-dress, m-a-nvăţat Ioniţă la Sibiu că asta-i o treabă care se face, laaa Măăăgura pe dealuri, și mi-am amintit

Limpede, din beznă, de dincolo de întuneric, de la marginea minţii și-a vieţii, cu vinilul „Hypnotize” în fundal,

de piatra aia rece și foarte drept tăiată, care trebuia să-nsemne ceva în mintea sculptorului, nici unul dintre noi nu va ști vreodată ce, pentru c-o foloseam ca bancă, scenă, șezătoare

Pe vremea când Orbu era înfiorător de înalt și exagerat de slab, și-avea doi prieteni mai puţini interesanţi, și-un băiat îngrozitor de blond avea o cicatrice urâtă pe tâmplă, nu mai știu care, și-i ziceam Rusu, nu știu bine nici până azi de ce, nici de unde venea, nici unde-a ajuns, la margine era pădurea groasă și aspră și-mi amintesc, dacă mă chinui și pun un pic de la mine, că trăgeai după tine un buștean în ziua în care trebuia să facem focul de tabără, și-mi amintesc că erai trist și-atunci, și c-ai rămas un pic trist până la sfârșit, în Piranha și la metrou la Unirii, și-mi amintesc că s-a îmbolnăvit Mădălina și c-a venit maică-sa s-o ia, și că Orbu m-a-ntrebat, Doamne-Dumnezeule, dacă are vreo șansă cu ea, și tocmai de treaba asta nu mi-am amintit io, cinșpe ani mai târziu, mergând alene pe străzile de pe lângă Grădina Icoanei, tocmai despre vechiturile astea nu mai știm azi nimic, și tocmai lucrurile care atunci ne stăteau în gât băltesc azi la marginea minţii și ies la suprafaţă numa’ duminică noaptea, după trei pahare de vin și patru ţigări, și nu se mai duc nicăieri.

De-atunci nopţile de vară miros a iarbă sălbatică, a răcoare și-a fum de ţigară, de-atunci nu mai întrebăm cu vorbe dac-avem șanse și de-atunci zâmbim fierbinte peste cântece vechi, fiindcă de-atunci ne-au rămas numa’ cântece și zâmbete și nici o dovadă palpabilă a faptului c-am fost toţi mici, slabi și emoţionaţi.

Doamne, Dumnezeule, bine că ne-amintim.

•28 decembrie 2019 • Lasă un comentariu

Darr mergem la DBE, frumos, organizat, tradiţional, să vedem și pe Igor ăsta și să fim hateri cu el, sau nu, om vedea. Important e că mergem la DBE, indiferent de cum o fi prima jumătate a anului, poate mergem cu mașina, poate mergem tot cu trenu’, schimbând la Aiud, poate zburăm la Cluj și facem invers, bine că merg culorile noi cu cele vechi și că avem unde să ne bucurăm la vară.

•28 decembrie 2019 • Lasă un comentariu

Mă mai doare, din când în când, stomacul, de parc-ar urma să se întâmple ceva. Nici n-are sens să mai spun că nu știu ce s-ar putea întâmpla.

Aștept să mă sune un om pentru un loc de muncă magnific, locul ăla despre care știi, în adânc și la suprafaţă, că dacă ajungi în el n-are să-ţi treacă niciodată prin cap c-ar fi bine să pleci, da’ a trecut Crăciunul și nu m-a sunat și-s anxioasă cu o bucată din minte. Sigur, telefonul ăsta e doar o pietricică în lac, prima pietricică aruncată în lac, după el ar urma un șir nesfârșit de griji și de munci și de răbdări și de anxietăţi, da’ aș vrea s-o aruncăm p-asta prima, să văz și io valuri și să știu că-s înhămată la o căruță. M-am obișnuit cu hamul, mi-i chiar drag de-acuma, mi-e ciudat fără el.

Mă mai doare stomacul și când îmi amintesc de el, că mi-i un pic frică, și-un pic nerăbdare, și-un pic tulburare, da’ tulburarea chiar îi slabă, ca atuncea când stai la marginea unui lac și-ncerci apa cu vârful degetelor și te-ntrebi cât o fi de adâncă. De tulburat m-au tulburat alţii înaintea lui, știe și el bine, și-acuma c-am liniștit apele mi-e nuștiucum să le tulbur iar, da’ fac cum m-a-nvăţat șefu’ la spital și mă-ntorc la lucrurile de bază – vreau să-l văz? îi scriu – vine? vorbesc – nu vine? ne mai întrebăm și altădată – vreau să plec? nu – mai stau? da – și vedem mai încolo ce-o ieși. Am treij’ de ani, sinceri, dacă nu m-am grăbit pân-acuma s-ajung undeva, de-aci înainte chiar n-are rost să-ncep.

Îmi mai amintesc așa de ăilalţi, fiecare cu-ale lui, povești frumoase și parfumate, de femeile lor și de casele lor și de luminile pe care le-aduceau în ochii mei, și tot m-aș întoarce la ei uneori, dacă le-ar lipsi ceva, dac-ar fi amărâţi, dacă le-ar fi greu să fie singuri, și m-aș duce din motive diferite pentru fiecare, izvorâte din poveștile, femeile și luminile lor, da’ acuma că le știu bine nu-mi mai e rușine cu ele și nici vinovată nu mă mai simt, și iată, nici măcar frică să le împărtășesc nu-mi mai e. Mna, m-am cam socotit cu toate, e momentul numa’ bun s-o pornesc pe drumu’ nou.

Așa că la mulţi ani, nouă, vouă, tuturor, s-aveţi prieteni buni și familie blândă și animăluţe vesele pe lângă voi, și să se-așeze câteva din piesele lipsă în puzzle-ul din anul viitor, da’ să rămâneţi cu destule și pentru anii ăilalţi, c-altfel rămâne viața fără farmec.

După cum vedeţi, io nu mai scriu, abia dacă vorbesc, deci să citim numa’ lucruri frumoase de la fiecare, tot anu’ celălalt.

 
%d blogeri au apreciat asta: