Sleepless

A.

ii scapa timpul printr-un buzunar rupt si nu mai are ace sa-l coasa. nici ata, nici degetar. ii sangereaza degetele demential, disperat, dezordonat. niste ace pe care, de fapt,  nu le-a putut controla niciodata. i se parea ca poate, ca n-are cum, stie prea bine modelul pe care trebuie sa-l coasa, stie cand sa schimbe acul, cand sa taie, cand sa innoade. stie sa coasa liniste in flori si iarba. le-a scapat pe podeaua neagra, negru de Dambovita, ele s-au raspandit in mii de stanci si-acum e strivita de peretele unui fiord. I se aduna lacrimile in urechi si sub limba si nu mai stie ce sa faca cu propria-i carne, o taraste de pe o alee pe alta, o lasa s-o ninga si s-o ploua si s-o calce masinile si si-o poarta cu zambet obligat, fortat de decoratiile din piept, blestematele de decoratii pe care ii vine uneori, din ce in ce mai des, sa le vanda pe o vodca ieftina, pe o tigara Carpati si pe o coala de hartie A4. una din ele trebuie s-o vindece. ii plac fiordurile, din pacate. ar putea trai acolo, acum. intr-un Volvo S40, cu pisica neagra in brate. fara ace, fara pereti. fara muschi, capilare, scriitori rusi, spectrofotometre sau eprubete.  are nevoie sa respire, si nici macar nu mai indrazneste sa ceara aer. nu se poate, aerul este momentan arvunit, plateste cu sange fiecare centimetru cub respirat si se intreaba la fiecare impusatura de ac cat sange mai are.

Iertare. Respira.

B.

( Alb de medicament )

Carnaval colorat in culori psihologic-isterice, cu caruselul de cai albi si morti care infricoseaza intotdeauna, costumul in dungi rosii si negre al piticului care anunta cu voce de ecou de morga atractiile zilei: balerina neagra si tacuta, imblanzitorul de scorpii si femeia cu sase brate si unghii lungi si aurii. Cum sa cobori din Trenuletul Groazei fara o tigara in coltul gurii tale murdare si fara o sticla verde de bere galbena intre unghiile vopsite rosu-sange. Portocale insangerate, asta iti trebuie, un cosmar cu portocale insangerate care se rostogolesc din varful Golgotei si care ameninta cu dintii ranjiti si gingiile sparte ca te vor desface si nu te vor reface, pentru ca ai uitat ca aici, pe norul asta uscat, parcarea se plateste intotdeauna. Nu poti fugi de lege, legea e femeie scunda si grasa, tunsa scurt, ea iti imparte dreptatea si pentru faramiturile pe care ti le arunca din cand in cand trebuie sa te uiti la ce filme vrea ea, sa-i dai ce pastile vrea ea, sa te bagi in patul ei si sa i te supui. Nu poti s-o injuri si sa-i intorci spatele, e cea mai buna in domeniul ei si da de tine chiar si in gaura cheii. Unde te ascunzi de ceva timp incoace, de cand studiezi maimute fara blana. Aici nu sunt drepturi, nici obligatii, sunt doar interdictii. N-ai voie sa faci autostopul, n-ai voie sa gazduiesti demoni in al saselea deget de la mana, n-ai voie sa fii atras de nimic altceva in afara de morala. Este foarte indicat sa te inchizi intr-o gaura minuscula din asfalt si sa lasi maimutele sa treaca peste tine.

In amintirea unor elefanti aurii care invatasera sa scrie povesti cu trompele lor, doar ca sa aflu mai tarziu, in timpul unei partide de scaldat in Gange, ca de fapt nu erau elefanti, erau nici mai mare nici mai mic decat niste amarati de hipopotami modificati genetic care vroiau sa se integreze in megalopolisul de pe insula de spuma din mijlocul fluviului. Si dupa ce am ras de ei foarte politicos, am refuzat sa ma mai joc cu ei (nu intelegeau ca urasc sa fiu stropit cu apa rece). M-am intors inspre nisip si-am vazut-o; pisica de Cheshire cu zambet de pescarus. Vrajitoare cu par-valuri, cu voce-chihlimbar, cu piele-cocaina si maini-semineu. Centrala atomoelectrica, pericol de explozie, precautia este strict necesara, dar inutila. Radiatie bleu-Vama Veche-in-august, datatoare de divine mutatii, nu de trompe monstruoase pentru elefanti fricosi si prostuti. Si uite-asa ne-am pus salopete gri si ne-am facut casa pe piloni, cum vazusem in niste diapozitive din secolul 3 de dinainte de Hristos. Pe sub noi trec si acum serpi de apa in sir indian, ca la scoala, unul in spatele celuilalt, hai copii fiti cuminti, dar pilonii casei noastre rezista, ba chiar le fac si semn nazdravan cu ochiul cand trec pe langa ei fara sa reuseasca sa le rupa macar o aschie. Casa noastra are pat mov si scrumiere de lemn, iar ceaiul il bem din causul palmelor, dupa propriul nostru ritual, inventat intr-o noapte, dupa o discutie aprinsa cu o stea mai micuta care era foarte suparata pe lemnul acoperisului; acest dezorganizat n-o lasa sa aiba o relatie amiabila cu noi, refuzandu-i trecerea in aerul nostru reavan. Am hotarat sa nu chemam avocati si am stabilit de comun acord un program de vizite, astfel: luni, miercuri, vineri si duminica tigla noastra roz marin merge sa se plimbe cu barca, iar steaua vine sa stam la o sueta despre ce soare s-a mai indragostit de ce gaura neagra, despre ce Universuri isi sarbatoresc luna aceasta un milion de milioane de ani, despre cum a fost la Bar Mitzvah-ul unui oarecare satelit in plina ascensiune artistica; restul saptamanii suntem ocupati pana peste cap cu munca de secretariat pe care o facem pentru Luna, pentru care primim insa mari satisfactii morale, cum ar fi bucati de meteorit sau pungute cu praf de stele pe care le facem cadou din cand in cand elefantilor. Lor nu le plac si le considera absolutamente inutile, iar noua ne foarte place sa-i enervam cu asemenea cadouri neapreciate. Pe raftul verde ii sosesc lunar cataloagele cu creme de lut si geluri de dus cu aroma de mucegai. Din nefericire, inca n-am pornit in turneul de promovare, si nici nu cred ca vom face asta vreodata. Agentul ne spune ca e mai bine sa pastram secretul pe piloni.

Asta pentru ca in intuneric o sticla de bere ieftina si slaba poate arata a sticlarie de Murano. Ai rabdare, inca nu ti-au taiat curentul.

C.

Ti-a intrat intr-o zi pe usa, infatisandu-se, ca de obicei, parca din nimic, pe podeaua holului. Si-a agatat haina in cuier, in primul cui dinspre usa, totdeauna pregatita sa fuga, sa-ti scape printre degete, sa se strecoare printre crengile salcamului; nu-ti da niciodata timp sa te obisnuiesti cu haina ei in cuier. Ai zarit capul monstrului abia tarziu, cand si-a ridicat parul, inainte sa se aseze la masa si sa deschida a nu mai stii cata oara cartea aia albastra, despre micile bacterii care ii conduc pe oameni.
Sigur ca ai inteles aproape imediat ce zace sub tesatura, ai fost prevenit, doar ca nu te-ai gandit niciodata cu adevarat ca o s-o faca. Si, mai ales, fara tine. Egoismul tau vroia exagerat de mult s-alegi tu monstrul, s-o doara, sa-ti stranga mana pana la invinetire si mai ales sa fii primul care sa-l vada. Acum e prea tarziu, gura lui neagra rasare acum din locul tau preferat, din singurul loc pe care te lasa sa-l vezi din cand in cand, din locul in care ai impresia ca zac radacinile parfumului ei; capul monstrului innegreste acum primele ei vertebre, vertebrele ei albe, spalate de apa marii si fara urma de nisip, vertebrele vii si aproape infricosatoare atunci cand o pierzi prin muzica, vertebrele acelea pe care te tot abtii sa le atingi de teama ca ar putea sa-ti inghete degetele pe racoarea lor. O insiruire straina de sunete ii transmite intrebarea ta inutila (tu stii deja raspunsul, „ti-am zis ca vreau sa-l fac, acum l-am facut, ce mare lucru?”), dar si nevoia ta disperata de a-l vedea in intregime, de a descoperi toata vopseaua aia murdara care a indraznit sa-i strice panza si, pana la urma, nevoia putin ascunsa de a incerca sa zgarii cu unghiile coaja aceea bolnava, in speranta copilareasca ca o sa ramana ascunsa sub degetele tale si departe de pielea ei. Gestul ei nu-si gaseste locul in casa ta, in vorbele pe care i le spui, in timpul dilatat care se strecoara in urma ei prin ferestre. Te trezeste nu atat sunetul scos de tesatura in drumul ei catre disparitie, nu atat nisipul umerilor ei, cat violenta monstrului. Se zvarcoleste undeva intre coaste, de parca ar avea prea putin loc sub piele, se rasuceste si suiera amenintator de fiecare data cand il privesti in ochi. Lup siberian, isi apara campia inzapezita. I s-a strecurat pe spate si ai impresia ca de-acum incolo n-o sa mai ai niciodata loc in preajma ei, ai impresia ca trebuie sa ucizi dragonul cu cap de lup ca sa mai poti vreodata sa-ti lasi mana intr-a ei. Trebuie sa ucizi monstrul. Ii ceri voie sa atingi carnea arsa si ea te lasa, dar in momentul in care intelegi ca te lasa s-atingi zapada si ca accepta riscul de a fi topita, sub monstru explodeaza frumusetea bruta, alb-neagra, frumusetea incolacita, periculoasa si usturatoare. Ti-ai intins bratul drogat catre coada monstrului si aerul a uitat sa mai intre. Cand ai ajuns, cand ai atins varfurile degetelor tale pierdute de intunericul arzand al Frumusetii si ai simtit miile de schije metalice taind si sfasiindu-ti carnea, a tresarit si, odata cu miscarea scurta a peretilor, ti s-a parut ca regasesti zgomotul de lacat inchis in graba si de dinti scrasnind in gol. Ai trei explicatii pentru ordinul dat lupului si le incerci pe rand, intri in apa incet, pas cu pas, tot mai adanc cu fiecare litera care ii sta scrisa pe spate. Durerea – o doare inca, e mult prea noua ca sa fie zgariata de pielea ta aspra; nu simte nimic. Frigul – e atat de alba si a fost tot timpul atat de plina de zapada incat ai fi in stare sa furi soarele si sa-l arunci pe fundul marii, sa nu care cumva sa se topeasca intr-o zi si sa ramana doar ghiocei in urma ei (primavara asta ai calcat fiecare ghiocel pe care l-ai zarit); casa ta e sufocata de caldura. Tu.  Intelegi din privirea monstrului ca i s-a ordonat sa se inchida si el n-a facut decat sa execute comanda. Si de la ochii lupului pana la miezul cu radacini parfumate nu e decat o linie pe care ai sarit-o cu elanul vechi al lui „nu mai e timp”. Si-atunci ai vazut ultimele scantei ale creaturii, inainte sa se topeasca si sa o lase la fel de frumoasa ca inainte de artificii. Doar ca acum e sub buzele tale si abia ce-ai pornit pe drumul matasii.

Si pentru ca te-ai incapatanat sa te bucuri de fiecare dara noua de parfum si de fiecare linie noua de lumina, in miez de noapte, la mult timp dupa ce realitatea a scos-o din bratele tale si a dus-o dincolo de perete (altfel n-ati da somnului nici macar un gand lung cat o secunda), cu buze dureroase si piele botezata, ti-ai amintit ca ai uitat sa-i spui ca o iubesti. Te amuza gandul ca ar fi putut crede ca te-ai indragostit, de fapt, doar de monstru. Te strecori in patul ei si mana ta cauta din nou, zambind, coada monstrului. O gasesti cu usurinta, de parca si el te asteapta. Intelegi ca i-a dat voie cainelui-lup sa-ti fie aliat, ca de azi inainte dintii lui vor sfasia orice alt deget care va incerca sa se apropie de spatele ei. De fapt, silueta asta neagra incolacita in jurul coloanei ei e doar cenusa de singuratate.

D.

Relaxeaza-te. Lasa-ti capul pe spate pana simti ca-mi atingi umarul, ia-ti parul din calea respiratiei mele si uita razboaiele, foametea, mandria si lacomia. Uite, eu sunt fiu de boier pamantean. Tata m-a trimis sa studiez la Paris, cunosc Viena si Sankt Petersburg la fel de bine ca Bucurestii, vorbesc fluent franceza, rusa, italiana, latina si greaca veche, iar dintre contemporani il citesc cu mare placere pe Dostoievski. Dupa cum vezi, insa, mi-au ramas in suflet campiile astea verzi, aerul asta caldut, praful galben de pe drumurile astea ascunse intre lanurile de porumb, Apusenii si oamenii lor, Dunarea violenta si romaneasca. Sunt batran de-acum, dar stiu sa manuiesc spada si cuvintele ca nimeni altcineva din orasul asta. Merg rar la serate si serbari, prea multa culoare si prea multe lampi cu gaz; in schimb, imi plac vanatoarea, pescuitul la undita si soimii. Am invatat de la baciul nostru, cand eram mic, sa citesc ora si ploile in ceruri. Stiu sa-ti spun povesti aromate, cu hoti de cai, haiduci si vaduve grecoaice, dar si povesti infricosatoare, cu serpi uriasi, moroi, flacari vii si ape blestemate, care trebuie hranite cu copii mici. Mai degraba ti le-as spune pe-astea urate, intr-o noapte calduta de vara, intr-un fanar; te-as ruga frumos sa te sperii ingrozitor de rau, sa-ti bata inima mai tare decat de obicei, sa fii atenta la orice zgomot ar veni dinspre curte si sa te lipesti de mine, rugandu-ma sa nu mai zic. Iar tu… stai ca de tine n-am zis nimic. Tu esti printesa scapatata, tatal si-a pierdut toata averea la un joc de carti si a vrut sa te marite cu un nobil batran, urat si bogat care s-a indragostit de tine la balul Tarului. Dar tu n-ai vrut cu nici un chip si ai venit aici, in Tara Romaneasca, la o ruda indepartata, care se intampla sa fi tinut mult la mama ta, desi pe tine nu te-a cunoscut. Esti saraca si muncesti mult ca sa-ti rasplatesti gazda, stii sa brodezi mai frumos si mai repede decat orice altcineva din orasul asta, dai lectii de pian, de rusa si de franceza si ajuti la bucatarie; esti spaima slujnicelor, care se roaga tot timpul de tine sa nu-ti mai strici „manusitele”. Nu-ti sta gandul la maritat, ai putin prea multa minte pentru saloane si iti lipseste si bunul simt de a o ascunde; din cauza asta, femeile si fetele te vorbesc numai de rau, ca ai fi ingamfata, mandra si prostuta si ca n-are sa te ia nici macar un vizitiu, in timp ce barbatii se indeparteaza de tine de indata ce te declari partizana a Partidului Taranist. Tu nu stii asta, ingamfato si prostuto, dar am fost la toate balurile de la Palat de-asta primavara incoace, doar-doar am sa te mai vad. Si-am stiut ca tie n-o sa-ti par necioplit daca ma asez langa tine fara sa-ti spun „buna seara, domnita” si fara sa-ti laud incantatoarea frumusete si bratele albe; te-am intrebat daca ai auzit de Dostoievski si-ai zambit in loc de raspuns. Ti-au disparut liniile acelea urate dintre sprancene si-ai parut o copila fericita; parca mai credeai ca oamenii, atunci cand mor, merg sa petreaca cu ingerii in ceruri. Si uite, vezi, d-asta te-am furat eu azi dintre partituri de pian si carti prafuite, ca sa te asez in bratele mele bune manuitoare de spada si sa-ti amestec pielea cu primavara, in timp ce calul asta al meu ne duce departe de riduri si de ziduri, repede, ca vantul si ca gandul. Eu te-as duce la izvor, acolo unde apa coteste spre dreapta, unde sunt salciile cele mai bogate si pe unde nu trece nimeni niciodata, pentru ca apa e prea adanca; te-as duce acolo si te-as convinge sa intri in apa, unde, iertate-mi fie gandurile astea putin cam necurate, as face eu in asa fel incat sa cazi si sa-ti uzi rochia asta sangerie cat se poate de mult. Ti-ar fi frig si eu ar trebui, ca un domn ce sunt, sa ma sacrific si sa-ti imprumut haina, daca nu chiar camasa, pana s-ar usca rochia agatata de o ramura de salcie. Dar daca tu vrei sa ne oprim altundeva, sa-mi spui si-o sa ne oprim; oricum trebuie sa te imbratisez cand te dai jos de pe cal.

Stiu ca se mai sapa inca transee in Orientul Mijlociu si ca oameni mai mor inca de foame intr-o tara africana, dar hai sa ne oprim. Hai sa nu mai citim stiri de la Mediafax si sa uitam ca e ora cinci, ca n-avem autostrada si ca plasticul din China e toxic. Relaxeaza-te. Lasa-ti capul pe spate pana imi atingi umarul si sa nu care cumva sa te intrebi, pe drum, ce suntem noi, ce planuri am si ce trebuie neaparat sa discutam. Ia-ti parul din calea respiratiei mele si nu te intreba de ce imi asez buzele pe pielea ta. Nu cauta explicatii si nu trasa linii, nici macar cu creionul. Nu ne trebuie benzina si nu ne intereseaza crizele petrolului, nu poluam atmosfera si nici nu ne intereseaza cine si cat o face, nu-ti jur iubire eterna si nici tu nu tanjesti dupa asta, nu facem planuri de nunta si nu tin neaparat sa renunti la numele tau de familie. Te duc la izvor, acolo unde apa coteste spre dreapta, unde sunt salciile cele mai bogate si pe unde nu trece nimeni niciodata, pentru ca apa e prea adanca; abia ce te-am dat jos de pe cal si-ai si intrat in apa pana la genunchi, cu blugi cu tot. Ai alunecat pe o piatra verde si, desi te-am prins la timp si nu te-ai lovit de nimic, te uiti acum la mine dezorientata, cu umerii ridicati si uda de la gat in jos. Dar, vezi tu, domnii s-au mai schimbat si lucrurile nu mai stau chiar ca la 1800 si desi camasa mea te-asteapta pe mal, uscata si calda, nu ma grabesc cu nici un chip sa ti-o ofer. Esti libera sa aluneci printre degetele mele si sa mergi sa ti-o iei singura de pe ramura de salcie.

E.

 

Publicitate