Sigur că-nţeleg, dacă nu înţelegeam nu eram azi aici, aşa-i?

M-am mutat într-o casă care mă aştepta, muncesc într-un spital care mă aştepta, sunt unde trebuia să fiu. Trăiesc cu senzaţia asta mântuitoare în fiecare zi, că aici trebuia să ajung şi că n-aş fi putut face lucrurile altfel. Am fost şi mai bine, pe vremea când oamenii ieşeau din noapte şi-mi petreceam timpul aşteptând să se întoarcă în ea, am fost şi mai bine, pe vremea când mă îndrăgosteam lejer şi ieftin, în secret, de oameni frumoşi peste poate de care nu mă puteam atinge, dar ăsta e un altfel de bine, în care viaţa mi s-a împărţit de la jumate în ceva ce-mi aparţine profund, numai mie, şi ceva ce aparţine altora, aproape întru totul, şi mi-e bine aşa. Aşa trebuia s-ajung.

Miroseai ca înainte, şi nu miroşi mereu ca înainte, dar nu mi-am amintit bucăţi întregi, doar parfumul vag, la fel de vag ca parfumul tău, al aşteptării ăleia nesfârşite de care m-am legat în vremea primului parfum.

L-am amestecat pe Andrei Makine cu Ivo Andric şi cu Ismail Kadare şi cu Petru Popescu, ca să nu mai ştiu care-i care. Casa asta ruptă din “Prins” se amestecă ea însăşi cu ei, cu mine, ca un carusel desfăcut pe care-l montează ţiganu’ înainte de târg, casa asta, un pic DDT, cu un Iuri Şevciuk care bea cafea neagră şi proastă, noaptea la trei, sub lumina cea mai galbenă dintre toate luminile, se aşterne în calea mea ca un covor turcesc descântat, şi nimica nu mă doare în casa asta, bă, chiar nimica, nici o fantomă, nici o durere surdă a plecării, nici un miros de moarte sau de uitare, nimica nu pătează soarele care răsare pe-un balcon şi apune pe celălalt, aproape ca-n Rusia, casa asta m-a aşteptat ca un ciobănesc crescut la stână – a crescut fără mine, sub alţi oameni, ca să mă găsească întreagă şi veselă ca la început.

Eu zic c-am îmbătrânit, da’ m-aş îndrăgosti acuma de-un bărbat frumos cum m-am îndrăgostit odată de băiatul ăla cu spatele negru al cărui nume s-a ofilit lent, doar sub greutatea timpului. M-aş îndrăgosti acuma cum m-am îndrăgostit atunci de Nichita, şi mai târziu de Leva, şi târziu de tot de Till, şi printre rânduri de tine, doar pentru că în zâmbetul tău zace toată liniştea din lume.

Eu zic c-am îmbătrânit, dar tata îmi repară prizele prin casă şi mama îmi lasă ciorbă în frigider, şi oricum nu genul ăla de îmbătrânire pot eu să trăiesc.

Eu zic c-am îmbătrânit, dar am aproape douăzeci de ani, bani de manga şi de viniluri, suport de sticle de vin, apartament pe Dorobanţi şi o libertate cu care nu m-am mai întâlnit până acum.

Publicitate

~ de downtownjesus pe 26 iulie 2020.