Odată, demult, am ținut câteva săptămâni un blog pentru o prietenă care plecase în Franța, ca să fie mai ușor să-i povestesc care ce mai face, fiindcă la vremea aia eram mulți și ușor de pierdut, da’ s-a dovedit că doar eu am plecat și-au rămas în el vreo două postări despre oameni uitați un pic, topiți mai târziu în tipare și-n inerție, cu care nu știu ce să fac acuma.

Durerea asta surdă e, poate, suferința mea cea mai de preț, deși nu sufăr foarte des și nu pentru prea multe lucruri, tac mult și-ascund mult, să nu te sperii, să nu te sufoci, să te-ntorci, să fii vesel și liniștit, să visezi, să plănuiești, să crești, să-ți primești lucrurile de care ai nevoie ca să te-mpaci, să fii cât de bun vrei tu să fii și să nu mai simți, dac-ai simțit vreodată, singurătatea aia acră, metalică, ascuțită, care te ține treaz noaptea, c-un șarpe strâns în piept, și nu te lasă să respiri, să mergi sau să gândești, sau, mai rău, singurătatea aia pe care simți c-o meriți pentru că ești cum ești, de cele mai multe ori fără să știi dacă ești bun sau rău, doar altfel, cînd ar trebui să fii altfel ca să te potrivești, lângă un om sau într-un loc, și-acest „altfel” ți se răstoarnă-n gât și dă să te rupă din mijloc și nu reușește, da’ colcăie acolo-n miez, ca un centru de vulcan, ca un dragon care crește prea repede și-ncearcă să-și ardă o ieșire din peșteră, și nu știu cât din efortul ăsta e pentru tine și cât e pentru mine, de fapt, câtă bucurie din tine se lipește de mine, se macină și se strecoară-napoi sub pielea ta, da’ mi-e frică, și să te ferească Dumnezeu de frica asta, mi-e frică de fiecare dată când ieși în lumea de-afară că undeva, cumva, cineva, mai ales cineva, o să te țină acolo, și că de data asta n-ai să te-ntorci, și chiar dacă te-ntorci, simplul fapt că pleci e dureros, până la urmă, fiindcă fiecare plecare înseamnă că nu-s de-ajuns, și-nseamnă că nici nu voi fi vreodată de-ajuns, și mai înseamnă și că, iată, simt nevoia să-ți fiu de ajuns, și-n toată călătoria asta chinuitoare uit, mereu-mereu, că poate n-ar trebui să trăiesc așa, de azi pe mâine, binecuvântând zilele-n care te-ntorci și fiindu-mi groază de zilele pe care le petreci departe de mine, cu fete sau femei pe care nu le cunosc, da’ na, sigur îs mai mișto decât mine, și-n zilele alea beau și cânt ca la ușa cortului, cum ar veni, mă amestec ca Balcanii în ceaun și mustesc a dureri de toate națiile și de toate felurile, de soldați pierduți pe front, de femei care-i așteaptă acasă, de iubiri uscate-n cărți, temeri groaznice, urmăriri prin păduri de brad, viziuni, torturi, câini lătrând, gloanțe zburând, oameni căzând, dispariții, dictaturi, zdrobituri, și-n nopțile alea mă pun și-mi imaginez, sârguincios ca un scriitor, un om lângă care aș putea trăi un pic altfel, fără temerile astea duse mereu-mereu în spate, da’ la sfârșitul nopților ăstora adorm și-a doua zi parcă-mi schimb pielea ca șarpele și-o iau de la capăt de parcă abia aș fi început să te descopăr, de parcă suntem încă la început și eu sunt încă liberă, și mai pot, încă, alege dacă rămân sau nu pe lângă tine.

Mi se pare că perioada asta a noastră va trece odată cu pandemia, c-ai venit des și te-ai întors pân-acuma doar fiindcă n-aveai unde să mergi și să vezi oameni, și de-ndată ce-o s-avem iar terase și restaurante o să ai iar viața deschisă de dinainte și-o să găsești, iar, una, două, cinci, șapte, și-ncerc să mă pregătesc pentru bucata asta nouă, îmi fac liste de baruri în care să m-apuc iar să umblu, liste de oameni pe care să-i caut ca să beau cu ei și să-mi împart cu ei ciudățeniile și fricile, îmi desenez multiple planuri de rezervă, ca orice femeie independentă care știe că va fi iar singură, și nu doar singură-singură, că aia nu-i mare treabă, ci ducând dorul cuiva anume, sufocată de amintiri, mirosuri și obiecte, nebunie curată, da’ mă pregătesc, cuminte, pentru ce-o să fie, și probabil că n-o să știe nimeni că-ți duc dorul, cum zice poporul meu, deși o să fie groaznic, aoleo, cum o să fie, și-aoleo, de câte ori o să mai trebuiască să fie.

Aveam și lucruri mai deștepte de zis, da’ alea-s ușor de zis și-n lumea reală, și scap mai repede de ele, iar alea de care nu scap rămân la dospit și ies singure mai încolo. Astelalte îs mai rele și mai fricoase, o iau la sănătoasa prin degete și trebuie date afară din timp, ca să nu-mi sfâșie pielea și să mă lase neom. Nuuu mai am poezie, în schimb, atâta puțină cât am avut vreodată s-a pierdut în negură demult și aparent definitiv.

~ de downtownjesus pe 26 decembrie 2020.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat: