N-am mai scris de mult, nici n-aveai ce să citești, de fapt.
Mi-a dat înapoi diacriticele, îi sunt etern recunoscătoare.
Nu mai știu să scriu fiindcă mi se întâmplă lucruri departe, și-mi vin idei departe, și-n general le pierd pe drumul dinspre spital spre casă. Majoritatea mi se întâmplă în spital și rămîn acolo, fiindcă nu-și au locul în lumea de-afară, unele îmi apar înainte de culcare și se spală odată cu visele, iar altele se pierd pentru că nu merită să fie păstrate sau nu trebuie, pur și simplu, să fie păstrate.
Viața noastră e din ce în ce mai lipsită de drame, și mă mir că nu te deranjează.
Eu aș ieși, da’ nu ca să stau singură în frig pe o terasă oarecare, în viața mea nu mai sunt nici oameni, nici terase care să merite să stau în frig, iar puținii oameni pe care-i mai am se deplasează singuri încoace sau întreabă, din când în când, ce mai fac, uneori mi se pare că mi-e dor, dar fiindcă nu mai pot desena clar lucrurile de care mi-e dor mă gândesc că nu mi-e dor, de fapt, doar mă simt datoare să-mi fie dor, c-așa-s io cu uitarea, tre să dureze o eternitate până să-mi dau voie să recunosc că uit lucruri și oameni pe care-i iubeam odată ca un câine, așa că, pe scurt, nu mai știu dacă mi-e dor sau nu de cineva de-atunci, cred că mi-e dor doar de senzații, care oricum nu mai pot fi trăite în vremurile astea, și le-amân cuminte, cu groază că mă obișnuiesc fără oameni și n-o să mă mai pot întoarce după ei nici când s-o putea. O grijă pentru alte vremuri.
Mă tot uit la pozele ei, am și visat-o într-o noapte, tre să depășesc cumva senzația asta din mațe și nu știu cum s-ar mai putea, atâta timp cât n-am unde s-o mai văd. Ar fi varianta să întreb, da’ mi-e frică să calc în rahatul ăsta.
Până una-alta, am două seri aproape libere în fiecare săptămână, și p-aia de sâmbătă se pare c-o petrec cu tine, cumva, nu știu bine de ce tot timpul, dar insist să nu mă-ntreb, ca-ntotdeauna, uneori nu-mi iese și mai fac greșeala să mă-ntreb, mai ales înainte să vii, da’ îmi trece, uit, aia e, îngrop câte puțin de fiecare dată și lucrurile se-așează singure în matcă, prea ușor uneori, am început să dorm lângă tine, în reprize, desigur, că tot îți simt mișcările, oftaturile, ridicarea din pat, zgomotele din bucătărie, dar nu mă mai trezesc de-a binelea și plutesc într-o liniște d-aia prostuță și pufoasă, de om care e în deplină siguranță, pe dinafară și pe dinăuntru, chiar și atunci când te trezești cu mine la 05:30 fiindcă tre să plec la Oltenița și avem timp să bem cafea și să vorbim, deși singură n-am niciodată timp. Nici nu mai știu de la ce mă luasem.
Am și alte gânduri, da’ cumva astea erau mai isterice. Că n-ai plecat de mult. Peste trei zile uit și le scriu și p-alelalte.
Îs bine, în sensul că nu mă doare altceva în afară de oboseală și nu mi-e dor de altceva în afară de mese pline de oameni, eventual de terasă, eventual de mare.

~ de downtownjesus pe 13 decembrie 2020.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat: