•12 Februarie 2018 • Lasă un comentariu

Doamne Dumnezeule, câtă oboseală într-un singur suflet.
„Fată frumoasă”, am vrut să-i zic, „vreau să te-nvăț.”
Vreau să te-nvăț frumusețea bețivilor, fată frumoasă, să vii pe-nserat și să-i vezi topindu-se ca lumânările în flăcări, să le ții femeile în palme, să le citești fricile și să le-adormi cu zâmbete.
Am vrut să-ți spun, fată frumoasă cu ochi limpezi, de apă rece și curată, că viața-i un șir de fotografii agățate pe-o sârmă cu clești de rufe, că-n oameni tre’ să te-afunzi cu nesaț, ca-ntr-o lagună caldă sau o cafea fierbinte, că tre’ să le iei cuvintele de pe buze, să le faci rouă și să le dai înapoi, că tre’ să râzi cu ei, cu toți dinții lor și cu toate lacrimile lor, am vrut să-ți zic, fată, că viața nu-i liniștea de-acuma, ci bucățile dintre, prietenii care te fac să râzi când vrei să plângi, oamenii care te privesc drept și-ți spun adevărul lor, oamenii tăi, fată, îs viața adevărată, și-am mai vrut să-ți zic că te iubește, amărâtul, și să mă cauți când oi afla, dac-oi afla vreodată, ca să-ți spun că te iubea și-n nopțile alea la fel de mult, doar că te punea cumva deoparte, fiindcă tu nu gemi, nu muști și nu pleci a doua zi râzând, și, peste toate, am mai vrut să-ți zic că poți vrea foarte mult foarte mulți oameni în același timp, cumva foarte diferit, și că asta nu-i nici pe departe un păcat de moarte. E greu de manevrat, da, da’ e pur omenesc. Și te iubește, pe tine, asta trebuie să fie de ajuns.
Eu știu o noapte în care s-a ridicat de lângă mine ca să se ducă la baie, și-n liniștea aia de casă veche și înaltă, de boier scăpătat, și-n lumina aia ștearsă a zorilor timpurii, de minte scufundată-n apă caldă, mi-am dat seama că-l iubesc și-am plâns, cu două lacrimi de fiecare ochi, pentru începutul durerii care urma.
D-asta mi-a venit azi să te-nvăț cum suntem, da’ acu, acasă, stând în cadă și fumând Dunhill negru, ca nici un alt pasager al trenului vieții mele, simțindu-i roatele mărunțindu-mă din ce în ce mai rece, parcă-mi dau seama că n-are nici un rost. Că meseria asta se fură, fată dragă cu ochi limpezi, și dacă ai carne bună se prinde de tine, iar dacă nu, aia e, suntem toți niște bețivi ordinari, excesiv de emoționați de alcool, de lună și de aerul tare al unei vechi mahala cu parfum de tutun, de prietenie și de regina-nopții. Depinde doar de carnea ta.

Anunțuri

•10 Februarie 2018 • Lasă un comentariu

Suntem balcanici.

Iubim rar, complet și tembel, cu puncte de suspensie și cu uitări de sine. Iubim zgomotos, cu urări, cu clinchete, cu strigăte, cu urlete, cu plânsete. Iubim tare, tare de tot, ca niște animale.

•10 Februarie 2018 • Lasă un comentariu

Nimeni nu-nțelege nimic. Din morți, din vieți, din spirite. Din uitare, din trăire, din bucurie.

•9 Februarie 2018 • Lasă un comentariu

Acu c-am murit, trăim și noi altfel?

•9 Februarie 2018 • Lasă un comentariu

Gesturile tale repetitive, găsite deja la a treia femeie. Tu nu te schimbi, noi ne-ndoim după tine. Ea și-a luat pisică, io îmi fac pierce-uri, asta mică cine știe ce-o să facă după. Ești fantastic, să-mi bat mințile.

El s-a-ntors la fosta, aflu azi, când m-am gândit, nu știu de ce, cum ar fi dacă l-aș găsi azi în bar cu alta.

Oamenii zic, despre amândoi, că io aș fi mai. Zâmbesc amar, limpede, aproape translucid.

De plâns nu știu de ce-mi vine să plâng. De Andrei, poate. De Andreii care nu mi s-au potrivit, care n-au rănit, care m-au pansat și curățit și pregătit pentru următorul măcel.

Măcar doare. Durerea trebuie să fie sănătate.

I-am spus lu’ Tasi, drept, „Acolo nu-s bărbați frumoși”. Nu-s. Tasi i-ar pulveriza pe toți dintr-o lovitură simplă, dintr-un șir ascuțit de cuvinte arzătoare, aici bărbații iau femei prostuțe și nesimțitoare, tinere sau nu prea, mai mult sau mai puțin făcătoare de copii, aici bărbații sunt repetitivi și ușor de înțeles și nu mare lucru.

Fata mi-a luat un scaun de la o masă, și-a adus niște cunoștințe, a mângâiat un câine, uuunde găsesc eu bărbații mei de altădat’?

•4 Februarie 2018 • Lasă un comentariu

Trei secunde de peron pustiu, ca atunci când ne-am întors de la munte prin aeroport. Acu o mie de ani.

Nu-mi vine să cred că m-am aproape îmbolnăvit din cauza ta. Datorită. Pentru.

M-apuc pe nesimțite de Thomas Mann, de Hermann Hesse și de Anais Nin. Într-o ordine aproape aleatorie. Cu Anais n-am emoții, s-ar putea să-i găsesc cusururi. În domni am încredere. Trăisem prea mulți slavi, era vremea să schimbăm registrul.

Am idei noi. Și oameni noi. Niște mici entuziasme tăcute, cu zâmbete…de nedescris. Le veți vedea, desigur.

La Cluj e îngrozitor de frumos.

•3 Februarie 2018 • Lasă un comentariu

Bini, gata, mi-i dor d-acasă.

 
%d blogeri au apreciat asta: