•13 Noiembrie 2017 • Lasă un comentariu

Orbule?

Orbule, sunt bine. Când ascult „Shine On You Crazy Diamond” îmi amintesc de tine acid, cu piele arsă și goluri nestingherite. Orbule, cântecelul ăsta n-a avut niciodată legătură cu altcineva, în afară de tine și de Lucia. Orbule, au trecut zece ani.

Au trecut zece ani și tot te mai visez, rar, o dată la șase luni; că te-ntorci, că ne recunoaștem și că tăcem. Zece ani, Orbule, și Canada-și ridică vizele, și-amintirea mea urlă ca un rug. Orbule? Zece ani.

Într-un bar pierdut în lume, în care nu te știe nimeni, Orbule, mi-e tot dor de tine.

Anunțuri

•5 Noiembrie 2017 • Lasă un comentariu

N-aș ști ce să scriu. Povestesc pentru doi oameni diferiți teoria fotografiilor pe sârmă, unul zâmbește frumos, ca la un vis pe care nu l-a putut avea niciodată da’ îi invidiază pe oamenii care-l au, și-altu-mi cere detalii și lămuriri, fascinat de existența teoriei și de cinematografia din spatele ei. Unu’ nu se mai întoarce, celălalt mă sărută-n fața porții noaptea pi la trei de parc-aș fi cel mai mișto om din tot orașul. Mă duc acasă cu-al treilea, mergând alene pe lângă bicicletă, pe drumul pe care știu că-l face doar cu mine, și doar vineri noaptea pi la cinci, când aproape că nu mai sunt alți oameni pe pământul ăsta, merg cu el pe drumul nostru și-i povestesc pe ceilalți, o fată-l sărută și pe el înainte să plece, el e al nimănui, eu sunt a tuturor, noi nu știm deloc de ce facem ceea ce facem, da’ într-un fel curat și sincer până-n prăsele noi ne pricepem unul pe altul, și nu ne judecăm deloc, și-adormim de-a curmezișul patului, respirând rar și greu, știind că suntem în siguranță.

Eu încă aștept, el nu mai caută.

Eu nu mai știu cum trăiesc, ei trăiesc și-atât.

•5 Noiembrie 2017 • Lasă un comentariu

Încerc sǎ scriu, ştiţi cǎ n-o sǎ-mi iasǎ dacǎ încerc.

“Where is my mind?”, mǎ-ntreb în gol. Şi-mi vine sǎ-l chem, fiindcǎ numa’ el ar veni.

Ar veni şi-ar veni, de fapt, degeaba, fiindcǎ nu cu el mǎ vǎd, da’ degeaba mǎ vǎd cu vreunul dacǎ nu vine nimeni, şi nu cred cǎ nu vine nimeni doar fiindcǎ nu chem eu pe cine trebuie.

Un şir de gânduri mai alambicat decât azi zǎu cǎ n-am mai auzit în capul meu.

Şi-apoi, de ce sǎ stau?

Şi-apoi, de ce sǎ plec?

plec?

În bar îi greu tare sǎ ştii. De ce vin sau nu oamenii. De cele mai multe ori se potrivesc pe-aici, şi-n multe zile nu te potriveşti. În multe zile fac altceva, se plictisesc p-acasǎ, îs plecaţi în lume, tot felul de treburi. S-aştepţi oameni într-o cârciumǎ nu-nseamnǎ întâlnire, înseamnǎ întâmplare. Şi-ţi asumi diferenţa asta, şi stai cât îţi vine, îţi ascuţi pe cât posibil instinctele, îţi ciuleşti urechile, adulmeci în aer miros de benzinǎ şi zgomot de motor pornit, rişti şi pleci sau stai şi pierzi, ţi-asumi întâmplarea şi nu dai niciodatǎ succesului vreun sens magic predestinat, doar pentru cǎ trǎieşti atâtea alte seri în care nu se iveşte nimeni.

Termin berea şi mǎ duc.

Sunt chematǎ la proteste, nu mǎ duc. Mi se iau bonurile şi bursa şi sporul, nu mǎ duc nici la ǎla. Mǎ duc acasǎ, cuminte. Mai am o zi pânǎ la gardǎ, pierd oameni cu-aceeaşi densitate cu care-i câştig, şi viaţa-ntreagǎ e egalǎ şi corectǎ.

•28 Octombrie 2017 • Lasă un comentariu

Bucata aia de an

în care ne arde pielea de durerea cicatricilor

în care-i iar iarnă

în care vin iar Vulture Industries

în care te-ndrăgostești. (că vin mereu iarna, și pleacă mereu vara)

în care fumezi și bei mai frumos, fiindc-a venit iarna

în care te iau dorurile cele mari și-ncepi să umbli prin orașe după prietenii vechi

în care începi să dormi mai mult și mai încântat

în care te mai sperie doar emoția.

•26 Octombrie 2017 • Lasă un comentariu

Gata, a venit iarna. Gaaata, visăm de la capăt. Scuturăm zgaibele, bubele și zgârieturile. Ne ungem pieile cu balsamuri. Tragem aer adânc, curățăm plămâni. Aprindem o țigară ne-ncepută. O luăm de la capăt.

•24 Octombrie 2017 • Lasă un comentariu

Afară nu doar că plouă, afară-i furtună strâmbă de toamnă.

Am o cămașă de noapte, chiar cămașă, beau tot alcoolul din casă și-l beau frumos, nemțește, pe „Lili Marleen”.

Femeile astea, numai astea – nemțoaicele de război. Vai.

Nemțoaicele de război, cu bărbații lor înalți și blonzi târâți în război de-un traumatizat scund și gras și nu foarte deștept, nemțoaicele slabe și înalte și drepte, cu fustele lor înguste și umerii lor albi și hotărârile lor sublime, nemțoaicele de război, cu fotografii de proaspăt- morți pe pereți, cu limba lor vrăjită și tandrețea lor nesfârșită, violurile lor mizerabile și sărăcia lor murdară, nemțoaicele de război, înfometate, uscate și drepte, fumând țigări de foi și bând vin roșu împotriva oricui, împotriva oricărui pitic schizofrenic, oricărui îmbuibat est-european, oricărui megaloman de asfalt ce-și urcă statuile pe oase și pe sârmă ghimpată, minunatele nemțoaice de război, mereu mirosind a săpun, a pământ și-a brad, nemțoaicele de război. Fii, dacă tot trăiești, o nemțoaică de război. Stai dreaptă, fumează frumos, bea vin roșu. Citește. Zâmbește. Pricepe-i pe toți, pe blânzi, pe blonzi, pe proști, pe-nguști. Pe răniți, pe prizonieri, pe sălbatici. Pe Lili Marleen.

•24 Octombrie 2017 • Lasă un comentariu

Și afară plouă, plouă, și-i trecut de ora nouă.

Se dizolvă ca o fantomă. Ca o altă fantomă. Ca a câta fantomă?

Nu-i mai găsesc în întunericul de-afară, nu mai avem casă, nu-mi e dor de tine.

Încep să treacă zile fără să-mi amintesc cine-ai fost, încep să nu mai simt nevoie să-ți spun fiindcă mi-e clar că nu-nțelegi, încep s-aștept să-mi scrie el și-mi primesc cuminte ploconul, o seară de film și-un vraf de bărbați. Să vină cine-o vrea.

Încep să-mi scrijelesc socotelile de sfârșit de an și-amețesc numa’ cu luna martie. Ăla are să fie un post lung, habar n-am ce fac de Revelion.

Tradițional, mă uit la „Visul unei nopți de iarnă” și mijesc ochii înspre un Piersic al meu. Tradițional.

Afară tot mai plouă, și-i trecut tare mult de ora nouă.

 
%d blogeri au apreciat asta: