Știu, mă, știu că nu mai mergem nicăieri împreună. Știu. Știu că-s încă grasă, și încă urâtă, și încă pe alocuri proastă, și știu bine că tre să merg singură în locurile mele. Amar tare să n-ai cu cine să le împarţi, să știi. Azi era cât p-aci să plâng din cauză de neîmpărţire.

Mă gândesc să mă duc la anu’ în Riga. Nu-i deloc greu, am văzut eu la Vlad, niște aplicaţii și niște bani și un pic de engleză și pot să mă duc pe jos la Unchiul Vanea în fiecare zi, pentru limonadă, ţuică cu hrean și muzică rusească. Pot să fac asta și singură. Am aparat de fotografiat instant și-o să am și bani, curând. Sigur că pot.

E doar… amar, știi? Nici nu știu dacă are neapărat legătură cu absenţa ta sau cu absenţele în general, da’ e amară bucuria asta pe jumătate seacă, fiindcă n-aduce zâmbet pe alt chip în afară de al tău. Ca nucile alea, putrezite pe jumătate. Amare.

Nu știu cum sunt cu scrisul, n-am știut niciodată cum sunt cu scrisul. Uneori îmi iese ceva, alteori ceva-ul mustește în cramă zile de-a rându’, fierbinţi, grele și amare, până împinge ceva la suprafaţă. A fost cel mai apropiat robinet, am dat drumu’ sângelui în cadă, s-a diluat, s-a scurs – ieftin și igienic. Chiar așa: scriu mai degrabă igienic.

Am nevoie de oameni care să se bucure de prezenţa mea. Cu toţii avem. Avem nevoie să vedem în ochii celorlalţi bucuria prezenţei noastre, ca să ne știm utili. Mai ales întregi. Avem sens aproape doar în ochii celorlalţi, de fapt, și de-aici ni se trag toate belele.

Spania crește în jurul meu ca arbuștii ăia semi-uscaţi din Andaluzia. Fierbinte și aspră, pe jumătate arsă, pe jumătate albastră, cu o istorie mai simplă și mai grea decât a Iugoslaviei, fiindcă Spania nu prea are absurd, de fapt, are răsuciri, învârteli și socoteli, dar foarte puţin absurd, are niște războaie parţial civile eterne, cu niște unii și niște alţii de pe niște pământuri care sunt, și nu sunt, ale lor, purtate de săraci și de amari și, din când în când, de niște generali geniali, Spania trăiește dintotdeauna într-un șir de războaie separate de cele ale Europei, din care iese mereu prea obosită și prea rănită ca să se implice în altfel de conflicte, Spania ne scurt-circuitează de când lumea și pământul, fiind și ne-fiind a noastră, stăpânindu-ne și nu prea, luptând separat și totuși temeinic, da’ mai mereu pentru ei și mai niciodată pentru alţii, și totuși, și totuși, născând acel glorios război civil, aproape mondial, încă de neînţeles, în care mii de străini au venit să-și riște vieţile mai mult sau mai puţin importante pentru o Spanie sau alta,

Spania are o istorie, mă iertaţi  fenomenală, și nu se știe cât timp o să-mi ia ca să mă satur de ea.

El Ministerio del Tiempo, pe alocuri posibil ieftin în exprimări, deși pentru mine e glorios de la un capăt la altul, are, sigur, un casting directorsau cum dracu’ se cheamă ăla de alege actori, absolut minunat. Pedro Almodovar cel tânăr va rămâne mereu băiatul ăla din „Los Hombres de Paco”, și nu mi-ar fi trăznit niciodată prin cap c-ar fi așa de bine Almodovar tânăr, iar domnul care-l joacă, razant, maxim un minut jumate, pe Camaron de la Isla, mămico mamă, ţi se înfige în suflet ca un pumnal. Da, atât de dramatic ca un pumnal. Ca și versurile lui Lorca, de altfel, pumnale mici și-un pic boante, lăsând mai degrabă mici vânătăi decât tăieturi sângerânde, cum se pare că și trăia, dragul de el, iubind, visând și murind pașnic, zâmbind, împăcat cu soarta, vorb-aia, da’ nu împăcat amar, ci vesel, veselia aia din flamenco, veselia aia din cântecele ţigănești, veselia aia din faţa morţii pe care atât de puţini o simt, Doamne, Dumnezeule, ce oameni erau odată și ce norocoși suntem noi, azi, că mai găsim printre noi așa spirite măreţe.

„El sueño va sobre el tiempo, flotando como un velero”, și văd corăbiile Armadei, La Grande y Felicísima Armada, dragii de ei, atâta spirit și-atâta onoare și-atâta pasiune topite în războaie, Doamne Dumnezeule, atât de inutile, și mă văd dormitând aproape două luni, pierdută fix așa, fix acolo, plutind într-o corabie cu pânze aspre de cânepă pe-o mare caldă și cuminte ca asta verde a noastră, visând fără rușine toate cele rămase nevisate pân-acuma, „El sueño va sobre el tiempo hundido hasta los cabellos”, și cam aia e, no, ridicarea, uitarea, iertarea – iertarea greșitului nostru suprem, noi înșine.

Publicitate

Singurătatea se-ntoarce, desigur, când începi să ieși în lume. Peste tot oameni împart lucruri și bucăţi de vieţi cu alţi oameni, și tu începi să rămâi undeva la margine, cu cioburi și frânturi aruncate cumva în vânt, din care unii prind câte ceva, majoritatea trecând mereu pe lângă. Mnu-s supărată, puţine lucruri mă mai supără cu adevărat azi, și-s lucruri d-alea mari și grele, de care nu mi-e rușine că mă supără, da’ se pare că am, totuși, nostalgia aia moale după ceva ce n-am trăit încă, manifestată limpede printr-o nevoie cvasi-continuă de-a murmura „Ederlezi”, început-sfârșit, de-a lungul orelor, zilelor, vieţii. Noaptea dorm bine, am început să și visez frumos pe alocuri, nu mă pot plânge cu adevărat. E și treaba aia că n-am unde să mă întorc, mi-am dat seama într-o zi că n-am plecat fiindc-au plecat unii, ci pentru că ăia care-au rămas au reacţionat la ele altfel decât m-am așteptat eu s-o facă, și asta m-a făcut să mă simt străină, din zi în zi mai rău, până când n-am mai cunoscut pe nimeni acolo și n-am mai putut vorbi cu nimeni de-acolo, și-am scriiiis despre ele și despre ei, vreo trei pagini și ceva, ca să-mi dau seama la sfârșit că nu m-a ajutat decât ca să știu că, în forma aia, n-am la ce să mă întorc. Aștept barul băieţilor deschis în loc, și-mi asum riscul prezenţei lor și-acolo, și pe cel al reacţiilor lor nepotrivite, și mi-e chiar un pic frică de un viitor atât de sarcastic, da’ na, aia e, ce să faci dacă n-ai ce să faci. Dacă-l vor deschide mă voi duce, nu există altă variantă.

Mi-e dor să vorbesc cu oameni. Mi-e dor de oamenii mei din Cluj, trec uneori pe lângă parcul din faţa blocului, acuma verde și proaspăt, și parcă-i văd pe bancă, veniţi cu bagaje ca să mă ducă să văd Rammstein în poate cea mai potrivită pentru mine ţară europeană, mi-e dor de oamenii mei de-aici, să nu știu să-i povestesc ce simt și ea să știe să descopere ce și pentru cine, da’ nu reușesc să am curajul s-o iau din viaţa ei de-acum, deși timpul se scurge ca tâmpitu’, mi-e dor de eterne contra-argumente și de înţelesuri din ochi și de cântece lălăite la beţie din suflet. Mi-e dor de ce mi-a fost locul ăla, în vremuri pe care aproape că nu mi le mai amintesc.

De-a lungul timpului, recunosc, m-am tot jucat întrebându-mă cum ar fi fost el cu ea dac-ar fi cunoscut-o. De dragu’ de-a-mi exersa mintea și de dragu’ de-a mă agăţa de ceva parapet, mă-ntreb uneori cum i s-ar fi părut ea lui, și dac-aș fi putut fi, azi, salvată.

M-am îngrășat, v-am mai zis, sunt la zi cu El Ministerio del Tiempo și-l aștept mai ceva ca pe John Oliver la-nceputuri, și-am să vă povestesc curând ce minuni am învăţat noi din el. O minune de serial. O mi-nu-ne. Mă bate gându’ să-mi caut un Blackberry Passport second-hand, acu că nu-l vrea nimeni, ca să-mi împlinesc obsesia, am comandat viniluri noi, nu m-am apucat de învăţat, da’ reușesc să muncesc.

Mă bântuie gândul că s-ar fi împlinit vremea să-l văd iar, dacă tot s-a gândit și el, un pic, în carantină, și dacă tot se deschid terasele, și dacă tot pare singur, și dacă tot muncesc undeva și sunt iar utilă poporului, da’ mi-e teamă să n-o iau de la capăt. Deși nu s-a terminat niciodată. Oi vedea.

Sunt bine, asta vroiam s-anunţ. În mare, sunt bine. Departe de mare. Refuz să mă gândesc la mare. Tradiţionalul 15 septembrie e liber, luaţi acuma cât mai este.

Îi tot privesc spatele îndepărtându-se, pe fundaluri diferite, în lumini diferite, mereu în aceeași direcţie cu a mea, mereu un pic înaintea mea, și dintotdeauna îndepărtarea lui în zare s-a însoţit cu amintirea dulceagă a planării plecării lui deasupra tuturor vieţilor mele, deși de mult nu mai doare și nu mai sângerează nimic, deși n-a plecat încă de tot, da’ acum, în toată tinereţea lui prietenoasă, când îl aud frământând idei d-astea nostalgice, de cum ar fi mișto să ne luăm împreună o casă sau o fâșie de pământ, iese-n faţă cu dinţi tociţi tocmai nostalgia asta a plecării, și-mi vine să-l întreb, din tot amarul nesiguranţei strânse în anii fără șir, de unde știi tu că vom fi așa peste cinci ani, că n-o să pleci tu de lângă ea, că n-o să fie el cu cineva care-o să-l ia, că n-o să vrei tu să faci altceva cu viaţa ta, și nu mă gândesc niciodată că eu o să fiu cea care nu va mai putea fi acolo, și mă simt un pic golită și un pic pierdută, ca și cum n-aș mai avea un loc în care trebuie să fiu peste cinci ani, ca și cum aș putea merge oriunde și-aș putea, încă, să mai fiu altfel. Mă mir și cam atâta, că alte senzaţii nu mai cunosc faţă de nemărginirea timpului.

Cânt în spaniolă, mă-ntorc acasă cu tramvaiul, mă opresc la Mega după Naiada și mai am trei black stones, e, de fapt, o după-amiază de duminică trăită la nesfârșit, urmele tăvălăgului istoriei săpate în carnea mea niciodată liberă, pătate de momente răsfirate de libertate, ruperi de morală și de logică, împărţeli mai mult sau mai puţin sănătoase provocate de acceptare profund naturală a sensului rotiţelor care învârt oamenii înspre ceva sau înspre altceva, liniștea, liniștea nostalgică a amurgului de toamnă văzut de pe prispa unei case.

Azi, totul a început cu o postare de Facebook de-a lui Serj, despre aniversarea de cinci ani a concertului de la Erevan. Eu, fără ruşine, nu am văzut niciodată un concert System of a Down, nici viu, nici filmat, fiindcă mi s-a părut mereu că mi-au spus tot ce-au avut să-mi spun în cântecele înregistrate. Nici după Serj la Artmania nu m-am dus, io oricum multe lucruri am făcut anapoda în viaţă, fusese doar unul din milioanele de lucruri pe care n-am simţit niciodată nevoia să-l fac.
Da’ nu ştiu de ce, zău că nu ştiu, m-am uitat la comentariile postării, şi un băiat zicea c-a fost un concert “divin”, c-au început cu “Holy Mountains” şi c-a fulgerat pe “Aerials” şi că na, toate s-au potrivit atuncea, şi aceste două idei simple, c-au început cu “Holy Mountains”, c-au cântat în Erevan şi c-a fulgerat pe “Aerials” m-au făcut să cred că mor un pic dacă nu văd azi acest concert.

Relaţia mea cu System of a Down nu e aşa de limpede ca aia cu Rammstein. Cumva nu chiar la aceeaşi înălţime, Rammstein a fost mereu extrem de personal, sângeros de personal, înşurubaţi undeva adânc, în jurul coloanei mele vertebrale, şi System of a Down, foarte corecţi şi foarte deştepţi, rămaşi undeva la suprafaţă, lipiţi, dar nu chiar interiorizaţi, prezenţi, dar nu chiar salvatori.

Da’ am mai zis-o şi-o mai zic, oricât de deştept ai fi, s-avem pardon, System of a Down la 17 ani îţi rămâne lipit de piele ca o lipitoare, da’ nu-ţi ajunge în creier până la 25-30, când deja vei fi simţit apăsarea lumii aspre de-afară şi vei fi încercat deja să cauţi răspunsuri, în deşert şi în munţi, ca Moise; la 17 ani versurile oamenilor ăstora sunt bucăţi de poezie aruncate-ntr-o pălărie şi lipite cu scotch, având sens câte două-trei, chiar foarte mult sens, da’ pe sărite, în funcţie de ce stadiu al evoluţiei erai când ai dat de ele, da’ au sens doar pe rând, mai niciodată împreună, abia mai încolo, după ce trăieşti, citeşti şi asculţi urletele de peste gard, ţi se leagă cuvintele în pumni şi poveşti şi dansuri absurde peste covoare persane, ca aproape ultimă zvâcnire de revoltă împotriva uitării.

În Erevan, în Piaţa Republicii, printre clădiri galbene şi vechi şi sincer armeneşti, se-nghesui mulţime de tineri, toţi filmaţi erau foarte tineri, toţi un fel de lumânare arzând demn pentru Orientul ăsta ciudat care-a născut Armenia, şi peste toţi a plouat două ore, şi System of a Down a cântat totul, aproape totul, sub picături grele de ploaie şi sub fulgere, şi mai nimeni n-a scos umbrele, şi-a cântat pentru oameni foarte tineri, care nu mai aveau nici măcar bunici morţi în genocid. Da’ asta-i faza cu System of a Down, n-au schimbat istoria, care era deja scrisă, poate slabă şi poate ascunsă prin cotloane, de-nvingători, vorb-aia, da’ System of a Down au luat-o în braţe şi-au scos-o din întuneric, la lumină, şi iată, oameni de pe tot pământul ştiu astăzi că mulţi armeni au fost căsăpiţi de turci la 1915, când Europa era ocupată cu ultimul război onorabil din istoria ei, iar restul lumii îşi vedea de treabă, că ce treabă avem noi cu alţii. System of a Down, cântând zgomotos, aproape din principiu zgomotos, urlând şi râzând, ne-a făcut pe toţi să ne-ntrebăm ce-i cu Ararat ăsta, unde-i el şi care-i treaba cu el de-apare în cântec, şi-aşa am aflat toţi câte ceva despre armeni, şi-am putut să spunem, 13 ani mai târziu, că nu-i frumos din partea Turciei să nu recunoască nici acuma, când şi-aşa nu mai are ce să păţească şi nu mai avem pe cine judeca şi nu mai are ce să dea la schimb, maxim o indemnizaţie şi o zi din an pentru comemorare.

Pe de altă parte, partea proastă din a asculta System of a Down la 30 de ani e tocmai faptul că-i înţelegi. Că te uiţi la John Oliver şi multe din episoadele lui sunt cântece System of a Down vechi de 10-15 ani, că-nfipt în minte şade faptul că ei trăiesc şi cântă într-un stat federal care nu doar că l-a votat pe Trump preşedinte, da’ l-a şi ţinut pân-acuma pe post, contrar tuturor regulilor de minim bun-simţ politic, ai zice general valabil, dar iată, mnu (noi, noi l-am dus pe Gigi Becali la Bruxelles, mă, da’ nu l-am pus preşedinte, ofili-v-ar democraţia de rahat sub soare să vi se ofilească), că iată, într-un concert de două ore încap mai toate piesele lor bune, şi sunt cântece despre lucruri mârşave, ieftine şi dureroase pe alocuri, care trăiesc în continuare, pe alocuri mai vajnice decât pe vremea în care le cântau ei, şi ţi se strânge aşa, aprig, cercul de foc în jurul capului, şi-ţi vine să te duci înspre “mna, vezi, nimic n-o să se schimbe, de fapt, niciodată”, şi te doare inima şi-ţi vine să vinzi tot şi să te duci să trăieşti pe pământ, crescând plante în pământ şi animale deasupra, în spatele unui gard dincoace de care să nu mai ajungă miasmele rele ale…răutaţii, până la urmă? Bănuiesc că e răutate, sincer, nici nu mai ştiu.

Abia acum, azi, le-am simţit mlădierile alea orientale ascunse în piese, undeva între explozii şi urlete, şi-abia acum mi-am dat seama că Serj, dragul de el, e de pe altă lume. Daron is just twisted, în ochii lui negri zace, probabil, ceva depresie de fond, ale cărei surse nici nu merită căutate neapărat, că are un rol în lumea asta şi şi l-a găsit şi aia e, nu-i nevoie să-l dregem, dar Serj, mamă-mamă, e de undeva de dincolo, orice-ar fi acest dincolo, he has that wicked smile that only people who happened to see the other side have, mnu ştiu cum ar fi în română zâmbetul ăla, cine l-ar avea la noi şi de ce, dar are, Doamne, Dumnezeule, rânjetul ăla nebun al Răsăritului, al omului care-a aflat un adevăr pe care nu ţi-l poate spune, dar ocoleşte regulile mimându-le, fiindcă genul ăsta de adevăr nu poate fi ţinut înăuntru, dar nici nu se poate servi pe tavă ca la proşti, necesitând o înţelegere frăţească între dătător şi primitor, şi el face muzică fix aşa, prin “Io-ţi dau, da’ nu-ţi bag în sac, tre’ să pui şi tu ceva din tine în lumina asta” şi rar, foarte rar, parcă la nimeni altcineva, n-am mai găsit pân-acum mecanismul ăsta în muzică.

Şi asta cred că-i cultura, de fapt, în lumea asta. Nu să-i citeşti pe Liiceanu sau pe Sartre, să nu pleci din Madrid fără să vezi El Prado sau să te hotărăşti că-ţi place “Guernica”, ci să 1. îţi pui întrebări, 2. cauţi răspunsuri, şi 3. îmbrăţişează senzaţiile produse de produse. Există nişte bucăţi de Chagall, zic “bucăţi” că nu l-am căutat în coarne şi probabil opera lui e mult mai întinsă decât tablourile astea, da’ există bucăţile alea din Chagall cumva naive, cu un sat în fundal, în colţ sau deasupra, şi satele alea ale lui, culorile lor, pătratele lor, mă fac să văz în faţa ochilor ştetlul nostru de toate zilele, pe care l-am uitat sub tăvălugul istoriei, şi-n ochii minţii mele ştetlul ăsta, dintr-o Bucovină topită sub straturi de sârmă ghimpată, dintr-o Galiţie pe care nu mai ştiu s-o arăt pe hartă, dintr-o Polonie verde şi caldă care s-a uscat sub asfalt ca spiritul nostru de dinainte, ştetlul ăsta se confundă cu satul ăla de câmpie în care s-au întâmplat toate cărţile pe care le-am citit când eram mică şi în care am copilărit, de fapt, eu însămi, din care mă trag eu, mna, cu toate ale mele, de v-am tot povestit de el, şi bucata aia din Chagall, fără cubism şi fără descrieri mari, va fi un pic a mea, şi va fi artă pentru mine cum nu e pentru alţii, şi asta zic io c-ar trebui să fie cultură în lumea asta.

La “Guernica”, pe de altă parte, drept contraexemplu, mă uit ca curca-n lemne şi nu simt nimic, deşi ştiu despre ce trebuie să fie, şi pot să-mi imaginez ce fel de oameni erau ăia şi cum au suferit şi, mna, de ce au suferit, da’ în formele şi-n culorile alea nu văz nimica din ce ştiu c-ar trebui să văz şi aia e, pentru mine Picasso e pierdut fără ruşine şi fără simţire, aia e, sunt oameni sau lucruri pe care ştii, pur teoretic, c-ar trebui să-i placi şi care, totuşi, contrar tuturor premizelor, nu-ţi inspiră nimic. E destulă artă şi cultură pentru tătă lumea, n-avem de ce să ne complicăm viaţa mai rău decât e deja.

Să vă uitaţi şi voi la concertul ăla. E bun de carantină, să ne-aducem aminte că pandemia nu e nici război, nici genocid, şi că poate fi controlată infinit mai bine decât astea două urmând nişte reguli relativ simple, şi e bun aşa, pentru viaţă, să ştii că există în lumea asta oameni care pot face aşa un fel de muzici, că-ţi dau senzaţia că Dumnezeu e doar ascuns, nu mort. De ce se-ascunde, asta-i altă bubă, de ce-a murit, şi-asta-i o bubă, da’ mai pe spate, ideea e că nu e printre noi şi că-l putem crea fiecare, după chipul şi asemănarea noastră.

Odată şi-odată tre să vă povestesc şi despre cum cred eu un pic mai mult în diavol decât în Dumnezeu, şi despre cât de simpatic şi vesel e el şi cum pot eu să-i scriu numele cu literă mică fiindcă nu şi-a petrecut cei mai buni ai mei încercând să mă îndoctrineze.

Stau aici, dincoace de miezul nopţii, cu ţigara pe jumătate arsă, în patul ăsta mediu în care am făcut dragoste aproape toată noaptea. Mi-a cerut s-o strig altfel, pe un alt nume, altfel decât numele pe care îl poartă; femeile îmi cer mereu asta în nopţile în care vor să ardă, le-ajută să-şi lepede pieile uscate şi aspre şi să poarte unele noi, mai întinse şi mai moi, pentru bucăţi aproape uitate din sufletul lor.

Restul discursului e o ceaţă fierbinte din care nu mai pot scoate nimic, nervi întinşi aproape de rupere şi furia amară a spectrului absenţei.

Îmi dădea cineva un test, un profesor bătrân, aproape chel, grăsuţ, cu barbişon, într-o clasă de şcoală vestică din anii ’20, primele două subiecte păreau ştiinţifice, mă pregătisem şi eu pentru nişte ştiinţe exacte, dar trei, patru şi cinci erau de-a dreptul poetice, descrieţi nostalgia unui sfârşit de toamnă văzut de pe o prispă, la asta mă blocasem fără să mă sperii că mă blocasem, fiindcă nu era ceva ce putea fi studiat dinainte şi nu trebuia decât să-nchid ochii şi să văd sfârşitul de toamnă de pe prispă şi să-l scriu, dar mă blocasem la partea cu scrisul, nu apărea nici un cuvânt pe drumul dintre minte şi mână şi mă uitam la el cu un soi de disperare ruşinată, ştiind că prezenţa lui îmi putea elibera inima şi arunca cuvintele prinse-n ea în vâltoarea sângelui, el stătea  la o măsuţă joasă în colţul clasei în care dădeam examenul şi se pregătea pentru următoarea oră, era profesor, habar n-am de ce, cred că s-a strecurat Miroiu în capătul minţii mele, răsfoia hârtii galbene şi nota lucruri pe ele şi le aşeza în teancuri, privindu-mă din când în când de departe, din ce în ce mai furios, până când, cu frâiele rupte, a ales o hârtie de pe masă şi-a început să citească de pe ea, aproape strigând, o poezie-proză albă, din care-mi amintesc, în mare, doar primul paragraf, patul de dimensiuni medii, nici mare, nici mic,  expresia “am făcut dragoste” şi schimbarea numelui, idei ale căror rădăcini le intuiesc, cu greu, în ceva întâmplări sau prezenţe vechi, îngropate de timp în camere pe care le-am părăsit demult, idei care-ar putea însemna mai mult decât bucăţi scornite de-un creier tocit de creat poveşti, da’ mai sănătoasă decât ideile a fost furia cu care mi le citea de pe hârtie şi durerea scânteietoare cu care te-apuci să-ţi declari fricile şi dorurile când îţi umplu pieptul şi gâtul şi trebuie să le dai afară prin gură şi prin ochi, era nervos, pierdut şi îndurerat că plecasem şi scria despre mine cum am scris eu despre alţii de când mă ştiu, şi mi se înfipsese gândul ăsta în capul din vis, ca o subtitrare, “Iată, acest om scrie despre tine cum ai scris tu despre alţii înaintea lui.”, nu mă puteam mişca în nici un fel şi profesorul bătrân îl asculta ca pe oricare alt elev care-şi citeşte tema în clasă, când a terminat de citit şi-a luat hârtiile şi-a ieşit călcând apăsat, m-am uitat după el până a închis uşa, îmi venea să mă lipesc de braţul sau de umărul lui aşa cum m-am lipit de fiecare, în mintea mea, în nopţile în care nu erau acolo şi n-aveau să vină, dar profesorul bătrân nu se tulburase deloc şi mă privea în continuare plictisit, aşteptând să termin de scris subiectele, şi-a trebuit să-i dau un final strâmb pe marginea şanţului dintre dormire şi trezire, înainte s-o auzi pe maică-ta chemându-te la micul dejun, chiar aşa a zis azi, ca niciodată, “Vii să luăm micul dejun?”, ea care nu foloseşte mai niciodată cuvinte alese, şi mi-am imaginat că dau foaia fără să scriu nimic la subiectul cinci şi că mă ridic şi c-alerg după el, nu pentru că scrisese despre mine aşa cum scrisesem eu despre alţii, ci pentru că nu plecasem, de fapt, şi nici nu vrusesem să creadă că pot pleca oricând, şi-l prindeam pe scări şi mă lipeam de braţul lui şi-i simţeam furia scăzând lent, ca zeama fiartă prea mult într-o oală prea mică, şi m-am trezit cu senzaţia că-s alt om, ca şi cum mi s-ar fi schimbat pielea ca la şerpi, şi asta era nouă şi lucioasă, alb-lăptoasă, ca soarele din primăvara asta neaşteptat de liniştită, aproape pe sfârşite, şi vroiam să rămână scrisă povestea asta-n cărţi, să n-o uit chiar de tot după trezire, că mare lucru e să renaşti din propriul tău creier şi să te sprijini în el ca-ntr-un baston, trecând prin lume ca prin râuri aproape secate, abia de-ţi udă un pic pantofii şi-o margine de rochie.

It’s oh so quiet…

E atâta liniște, aproape tot timpul, zi și noapte, încât mintea mea se ţine, echilibrată, deasupra tuturor relelor. Puteam să las războaiele, foametele și dispariţiile să intre-n mine, să le pun pe cântar și s-atârne cu tot cu mine-n hău, puteam să văd, cu mâinile și cu pieile, că n-am cui vorbi despre adevărurile mele și că visele mele se pierd în prafuri dimineaţa pe la 9, când încă mai sună ceasul, deși nu am încă unde mă duce, puteam să cad și să mă julesc și să mai miorlăi un pic pentru sorţile noastre, dar, alas, că-mi place tare mult cuvântul, ăsta, alas, ar fi fost în van. Un anumit fel de oameni trebuie să cânte prohodul când li se spune că trebuie să-l cânte și nu simt nevoia să-și explice de ce dă Duhul Sfânt lumina la două fără zece, sau la orice oră fixă, sincer acuma, și mulţi dintre oamenii ăștia nu vor fi mâine mai buni, n-au fost nici azi, n-au fost nici anul trecut, când lucrurile erau normale și eu treceam prin curtea Fundeniului luminată de candele ca să mă duc să mă culc după gardă, și lucrurile nu se schimbă cu mai nimic, de fapt, nici dacă iei o bucată de pâine, nici dacă mănânci porc până-n duminica paștelui dacă nu ești, de fapt, din în zi mai blând. Cu tine însuţi, da’ mai ales cu alţii. Nu-s nici supărată pe Johannis, nici nu ţiu la el mai mult ca acu două luni, mi se pare cam așa și-așa și cred că știe și el că e așa și-așa și probabil că e doar așa și-așa pentru că ţara e, no, așa. Nu-l învinuiesc de nimica, vinovaţi îs mulţi și trăiesc printre noi, chiar cu noi în casă, chiar în noi înșine.

For what it’s worth, nu mi-o plăcut niciodată paștele neapărat și nu i-am găsit niciodată vreun sens aparte. E frumos afară că-i primăvară. Ne-ntâlnim cu oameni c-avem liber. Mnu știu de ce mâncăm miel, da’ e bun în anumite feluri. Partea asta cu învierea nu mi-a intrat în cuget din copilărie, de multe lucruri îl credeam în stare pe Hristos și multe lucruri erau de-a dreptul posibile din ce se povestea la școală, da’ asta cu învierea părea mereu prea mult și prea dubios și prea, mna, incredibil. Și după faci așa o treabă, să te ridici și să dispari și să nu te mai vedem la faţă decât în icoane? Când atâtea alte lucruri erau de dres pe pământu’ ăsta și-atâtea alte bălării am făcut de-atuncea fără să se-arate cineva, măcar de rang inferior, să ne zică măcar „Aaaalooo, potoliţi-vă acolo jos că dăm cu pietre! Da’ ce, aveţi impresia c-am adormit?”. Mna, asta cu-nvierea nu merge, boss, cum nu merg atâtea altele lăsate de izbeliște, și mna, aia e, zic și io c-așa se zice, că-s legată de tradiţie, de vechi și de cunoscut, nu de religie, și zic și pentru că pricep de ce alţii, atâţia alţii, au nevoie de-un duh în spatele căruia să se-ascundă și de-un ritual care să-i ţină pe drumuri cu sensuri. Înţeleg treaba asta cu ritualul, le am și io p-ale mele și mă ţin, într-adevăr, printre rosturile vieţii mele.

Camera asta, mare, înaltă și albă, extrem de tăcută, a fost făcută pentru altcineva. Și pentru altcineva. A fost făcută să te-aduc, să mă lase în mâinile tale și să știe că are cine să mă-ngrijească. Camera asta te-așteaptă, într-un fel, și-o las pe-a mea la poartă, așteptarea, c-o au și ei pe-a lor.

Am o poveste pe care n-o pot povesti. Scriu despre ea în trei caiete, poate-poate, şi tot nimica.

Ascult iar Nashe Radio, evident, ca şi cum n-aş fi plecat niciodată. Când plec eu dintr-un loc, până la urmă?
Dau mult Mumyi Troll şi-mi tot amintesc de afişele din Riga şi mă tot trezesc zâmbind în primăvară. Când toate astea se vor termina, să găsesc pe cineva care să vină cu mine, să-nceapă iar oamenii să se mişte. Poate mai vin Bi-2 la Chişinău. Poate găsesc pe cineva.

Au ştiri despre corona din când în când, “corona virus” se-nţelege în orice limbă, uneori zic câte ceva şi despre Putin, probabil c-a zis aia sau a făcut aia, sau s-o fi îmbolnăvit cineva important şi pe la ei. John Oliver ţine emisiuni în continuare, şi cred că-i suntem cu toţii profund recunoscători. Nu-i normal, are un fundal alb gol şi nu râde nimeni în public, da’ faptu’ că e încă acolo împrăştie ceva urmă de normalitate.

Nu mai e aşa greu ca acu o săptămână. Poate unde mă gândesc că se va termina curând pentru mine, şi că tre să termin cu visarea asta aproape ilegală.

A fost mai greu cu Spania, sincer. Noi am făcut ce m-am aşteptat să facem, sentimental nu-s legată cine ştie ce de Italia sau de Franţa, iar germanii fac lucrurile cum ştiu ei bine să le facă, şi nu m-am îngrijorat decât când am auzit de Till, da’ sigur că nu din cauza sistemului de sănătate sau forţei virusului, cât că, deodată, da’ chiar deodată, văzui limpede că nu-i chiar clar că-i aşa puternic pe cât se desenează. De-acuma au aproape toţi peste cincizeci de ani, ba chiar bine peste, şi-s bătrâni, ce să mai încoace şi-ncolo, cu tinereţea tulbure din RDG şi exploziile de adrenalină de după treizeci de ani şi cu ce prostii or mai face acuma şi n-aflăm noi au depăşit vârsta la care să fii sigur că suportă o infecţie cât de cât serioasă. Nici tata nu mi se părea bătrân înainte, şi el e cu un an sau doi mai în vârstă decât tata, da’ e vremea să-nceapă să se caute de cancer de colon şi e vremea să recunoşti că nu mai suntem aşa siguri că poate suporta un număr onorabil de boli. Îmbătrâneşte, ca toată lumea, şi în timp ce mi-l imaginam pe un pat din ATI în toată splendoarea, cu furtunuri intrând şi ieşind din el şi cu asistente holbându-se la el prin viziere, între zâmbet şi amar, parcă vedeam şi scris, aşa, pe marginea de jos a ecranului, “Rammstein will exist as long as we exist together.”, şi parcă vedeam anunţul, aia e, aşa au zis mereu, de-ndată ce unul din ei dispare, din orişice motiv, Rammstein n-o să mai existe, oh my God, he will die and they will end, and I was really scared for a couple of hours, but I did not cry, da’ apoi au povestit ce-a fost şi-au apărut glumele şi-a fost bine, pfu, hai că trecurăm şi peste asta. L-a mâncat în fund să se ducă la Moscova.

Îs destul de ok cu Lindemann, n-am apucat să zic. Cum sunt cu Gabriel Osmonde faţă de Andrei Makine, după consideraţii îndelungi am recunoscut fără durere că nu mă regăsesc în această formă de manifestare a lor şi că rămân cu bucăţile din ei pe care le înţeleg şi apreciez, fără resentimente. Nu am nici explicaţii psihologice asupra motivelor şi căilor de apariţie a acestor bucăţi din ei, nici n-am de ce să am că nu-i cunosc personal, treaba loc de unde-au ieşit şi ce fac cu ele. Am suferit când am citit că Andrei Makine a zis că Gabriel Osmonde e varianta lui mai intimă, mi-o dat oleacă cu trădare şi cu confuzie, da’ na, poveştile rămân, nu mă pot pune contra lor, povestitorul are dreptul suprem de a povesti ce simte nevoia să povestească, când şi cum simte nevoia să povestească; suntem doar spectatori, no.
Mă gândesc că animalul ălălalt îl lasă să se manifeste mai grafic decât putea s-o facă în Rammstein, şi probabil îi e mult mai uşor să creeze material în astfel de condiţii. Lindemann e foarte multă grafică şi extrem de puţină poezie, ştiu că asta i se şi reproşează, da’ na, senzaţiile se transmit infinit mai uşor prin acţiune decât prin cuvinte, şi poate-i pentru el o supapă mai la-ndemână decât Rammstein, pe care-a deschis-o cu mai puţin efort şi pe care-o va închide de îndată ce întunericul din el va deveni din nou suportabil. Acu, să ne dăm cu fundu’ de pământ şi să-i scoatem ochii că ne-arată orgii, violuri, copii tăiaţi în bucăţi sau mai eu ştiu eu ce-arată el acolo, fie doar şi ceva semne de misoginism, îi ceva ce pot face doar oamenii care nu ştiu Rammstein calumea. C-acolo ni le arătau mai subtil şi că, uneori, foarte rar, aveau şi-o vindecare, iar acilea ni le pune pe ecrane HD pe repeat fără nici cea mai vagă speranţă că vom fi vreodată eliberaţi de ele nu-nseamnă mare lucru în economia Universului. The darkness is all the same, şi nu existenţa ei face obiectul discuţiei. Poate nici nu scrie el versurile, de fapt, iar dacă nu le scrie el atuncea chiar n-are nimenea ce să comenteze, nu ne ţine pleoapele lipite cu scotch şi ochii lipiţi de ecran şi nu trebuie să fim acolo în orice aspect al vieţii lui, Doamne iartă-mă şi păzeşte-mă. Da’ văd o delimitare clară între munca lui din Rammstein şi munca lui din Lindemann, aşa cum o văd şi la Richard faţă de Emigrate. Mnu-mi place neam ce face el coloşa, da’ ştiu că o bună parte din el tânjeşte după felul ăla de muzică şi-l primim aşa cum e, că ce treabă avem noi cu ce face în afară atâta timp cât ce face înăuntru e atât de important? Everyone gets to play with their own toys outside, and that only makes them better when they get back inside.

Ştiu că unii oameni cred că lansează albume din an în Paşte ca strategie de piaţă, să ne pună pe noi s-aşteptăm şi să le tocim p-alea vechi până la sămânţă şi să murim pe altar de încântare când apar astea noi, da’ de mult cred că pur şi simplu atâta durează procesu’ la ei. Povesteau odată, parcă Paul, că fiecare îşi face bucăţica de treabă şi-apoi o arată celorlalţi şi ăia îşi dau cu părerea despre ea, şi-o mai dreg pe ici pe colo, sau o resping şi-o iau iar de la capăt, şi uneori durează luni bune până când Richard sau Paul găsesc o linie melodică pentru două strofe pe care le-a copt mintea lu’ Till într-o noapte, şi-alteori au un instrumental minunat de care nu se lipeşte nici un subiect, nici un vers, nici o nimica, şi Schneider nu e mereu îmbuibat de inspiraţie şi-i ia zile şi zile de sucit şi de învârtit până găseşte un fel anume de-a încheia piesa aia, fără să mai punem la socoteală truda adunării, înregistrării, procesării şi viaţa cealaltă, extrem de multă, de dincolo de facerea unui album nou, aşa că, na, susţin experimentele de orice fel, din afară şi din înăuntru, că doar din ei ies asemenea minuni pentru mine. So it’s fine, do whatever you need to do.

Engleza vine din singurătate, va dispărea de îndată ce voi ieşi în lumea de-afară. În timpul celor 70 de episoade din “Seis hermanas” mi s-au împletit gândurile în castiliană, ceva de speriat. Acu m-am luat cu ruşii şi-mi limpezesc minţile, nu pot decât să “Hmmm” cu ei.

Mi-am recuperat diacriticele. Bine-aţi revenit.

De asemenea, vom renunţa la spaţiile astea goale serioase dintre paragrafe, că n-avem nevoie de-atâta ordine în astfel de zile.
Aşadar.

Mă trezesc duminică dimineaţa cu update-ul unui comic book minunat. Mă modernizez, mă ţin la curent, vorbesc mult în engleză, singură prin casă, noaptea târziu. Dorm destul de bine, mă mir mereu. Am avut nişte perechi de zile grele, nu ştiu de ce vin în perechi, singura soluţie a fost să umblu pe străzi. Ştiu că nu trebuia şi mă simt vinovată faţă de lume, da’ zău c-am fost cât de cuminte s-a putut. M-a trimis viaţa după un certificat medical la o clinică de lângă Biserica Armenească, şi-am ajuns mai devreme cu douăzeci de minute, şi era afară o primăvară absolut îngrozitoare, ştiţi şi voi, cea mai îngrozitoare din nouăzeci şi pân-acuma, şi-am umblat pe străzile pe lângă Armenească, am văzut casele, bisericile, curţile, câinii, copacii şi soarele, am văzut trecutul, aş vrea să spun “aspru”, da’ mai nici o casă de pe nici o stradă nu era aspră în după-amiaza aia, aşa că m-am întors la certificat şi-am luat-o în partea ailaltă, pe Traian în jos, sau în sus, nu ştiu bine cum vine, şi m-am întors cu tramvaiul gol acasă, după trei ore de mers, într-o linişte verde şi caldă, de domeniu englezesc bogat.

Noi n-avem nişte poveşti de dragoste prea bune, mă gândesc acuma. Ale noastre nu se termină niciodată bine. Serios, caut. Caut fix acuma. Io chiar am citit multe bălării româneşti de secol XX, şi nu-mi apare nimica-n minte. Rămân vreunii la moşie, bogaţi şi liniştiţi, iubiţi de servitori şi de ţărani, trăind în tihnă pe pământ afânat şi bine lucrat?

Văzui “John Eyre” azi şi ieri, şi “Mândrie şi prejudecată” acu vreo două săptămâni. Linişte verde şi caldă. Am io un vis bazat pe aşa ceva, da’ e cu un doctor rus. Nu tragic ca Jivago, că nu-i arde nimănui de-aşa ceva în perioada asta, deşi despre Pasternak trebuie să scriu odată, apropo de imigranţii filozofic glorificaţi de la Paris şi tâmpiţii care nu s-au putut despărţi de-ai lor nici măcar atunci când nu era de trăit printre ei.

E acuma la TVR ceva transmisiune de la un festival de muzică lăutărească, nu ştiu cine-s oamenii ăştia da’ au un trompetist cu un păr, şi c-o barbă, şi cu un costum, şi cu un cercel în ureche, de mi-am pierdut oleacă şirul gândurilor.

Acuma a plecat, ce ziceam?

Zilele astea toate-s altfel. Îmi măsor cu atenţie reacţiile, ca să ştiu bine ce fel de om sunt în situaţii de felul ăsta. A fost foarte bine un timp. Începusem să stau singură de vreo două săptămâni înainte să declarăm primul caz, în bar nu mai aveam de mult ce căuta, gărzi la Fundeni n-am mai prins, băieţii tot amânau ieşirile, el începuse să dispară iar şi simţeam bine de ce, n-am mai ajuns la Curtea de Argeş, a chiar şi zâmbit când i-am spus că ştiam de ce, şi mă găseam des fiindu-mi lene să ies afară şi să vorbesc cu oameni, crezând că restul lumii funcţionează normal şi-i prea ocupată ca să aibă de-a face cu viaţa mea sucită, de dormit când şi cât vreau, fără să trebuiască să ştiu ce zi a fost ieri şi ce legi s-au mai dat noaptea ca hoţii. Trecerea la pandemie a fost fix ca-n meme, n-a trebuit să fac cine ştie ce modificări în afară de masca pe faţă şi de scotocit prin dulap după dezinfectantul de mâini. A fost rău în ziua în care-am văzut camioanele italiene pline de sicrie mergând spre crematoriu, că multe butoane de panică au fost apăsate în fix acelaşi timp, camioanele militare, nuanţele alea cutremurătoare de verde etern legate de moartea goală, fără sfinţi, fără socoteală, fără milă, sicriele care mi se păreau că se lovesc unul de altul, cu zgomotele alea surde de lemn plin izbit de lemn plin, crematoriul, de care mă leagă piesa aia descreierată de teatru a autorului ăluia cvasi-necunoscut, din cartea aia pe care n-o mai găsesc pe nicăieri, cu fantoma din crematoriul de la Auschwitz, şi-ntre camioane oamenii ăia care ziceau că şi-au văzut rudele plecând la spital pe picioare şi iată, vor primi acum cenuşa lor şi nimic mai mult, mie părându-mi-se dintotdeauna de când citesc despre soldaţi că durerea asta îi cam al doilea cel mai rău lucru pe care-l poţi păţi când iubeşti un om, să moară departe fără să poţi vreodată să-ţi iei vreun soi de rămas-bun, a fost rău în ziua aia şi pentru că undeva între camioanele militare şi numărătoarea de morţi l-am văzut pentru prima dată în criza asta pe profu’ de infecţioase, care-a zis limpede ca lama de coasă proaspăt ascuţită că tre să ne obişnuim cu ideea că vom ajunge să stăm în corturi militare, pat lângă pat, cu o singură toaletă în capăt, a fost rău în ziua aia, pentru că războiul a trecut dincolo de retorică şi a apărut “militar” lângă lucruri altfel relativ paşnice, camioane, corturi, ordonanţă, şi mi-a fost frică tare în ziua aia, cu toată încrederea mea pe alocuri tembelă în colegii mei şi-n poporul meu, la care ţiu ca un câine. Mi-a fost frică tare în ziua aia, şi-am adormit abia după două episoade de telenovelă turcească.

Continui să scriu cu lăutari pe fundal, aş vrea să ţineţi cont de acest aspect.

Comic book-ul e o reinterpretare a răpirii Persefonei. Grafica-i cumva old school, nu mă pricep, da’ mă face să mă gândesc la anii ’70, şi nu ştiu dacă mi-ar fi plăcut neapărat dacă n-ar fi fost culorile şi povestea. Hades e bătrân, două mii şi ceva de ani, cu cicatrici bleu deschis pe tot corpul de când s-au bătut cu titanii. Nici Zeus, nici Poseidon n-au cicatrici, şi tot zic să recitesc legendele ca să văz ce-nseamnă asta.

Acuma avem o orchestră din Chişinău, costume populare pe toate drumurile şi dirijor cu frac alb, ce-o mai fi şi obsesia asta a lor cu albu’ nu pricep.

Hades e albastru, mai des bleumarin decât bleu. Lumea de dincolo e un New York plin de umbre, în care soarele nu apare niciodată. Are o vilă extraordinară, pe bază de negru şi albastru, multe maşini, da’ până acum a condus doar un Mercedes clasic şi general valabil, negru, şi şapte câini cu tot cu Cerber, care se numără ca unu’. Ᾰilalţi îs luaţi de pe drumuri şi au dimensiuni şi personalităţi desigur diferite. Hades e singur de foarte mult timp.

Acuma ascultăm ordonanţa militară, pe fundal albastru, cu scris alb.

Nu pot să nu mă gândesc la mesajele Regelui de la radio, din vremea în care mureau pe capete, fără să ştim sigur că ştiau pentru ce mor. Parcă văz familii strângându-se în sufragerie, bunicul cu ţigară de foi între degete, mama ştergându-şi mâinile într-o cârpă murdară de bucătărie, copiii speriaţi de asprimea adulţilor, şi printre toţi vocea lui Mihai, probabil la fel de blândă ca la nouăzeci de ani. Trebuie să fi rămas undeva la marginea internetului copii ale înregistrărilor, ar trebui să le ascult. Mă-ntreb ce-ar fi zis dacă ne-ar fi prins aşa, acum.

Hades e singur de foarte mult timp şi s-a convins că nimic mai bun n-o să i se întâmple niciodată. Înţelegem că n-a avut musai de ales Lumea de dincolo, că i s-a pus în braţe un pui de Cerber şi-a coborât dedesubt cumva prin excludere, că n-avea cine altcineva, şi i s-a spus de-a lungul vieţii că miroase a moarte şi că nimeni n-o să vrea să rămână lângă el, vreodată. Persefona are nouăşpe ani şi e roz. De fiecare dată când îl vede sau atinge pe Hades înfloreşte, îi înfloreşte părul sau rochia, stâlpul de care se sprijină, apa în care înoată, răsadurile pe care le plantează, înfloreşte împrăştiat şi fără rost şi ştie femeia asta care desenează să te facă şi pe tine să-nfloreşti de dragul ei. Persefona crede că rolul ei în lume e destul de îngrozitor de neimportant, ori că ce face ea poate face oricine, ori că şi dacă n-ar mai face ce face n-ar observa nimeni că n-a mai făcut-o, şi vorbesc despre asta pe la trei dimineaţa, după ce li s-au amintit amândurora propriile blesteme. Hades e un domn, în felul ăla vechi, curat şi blând, de domeniu englezesc bogat, e înalt şi albastru şi aproape deloc trist, doar împăcat cu starea de lucruri, şi nu-mi aminteşte de nimeni, pentru că n-am cunoscut pe nimeni care să fie chiar aşa.

Ştiu pe cineva suficient de apropiat cât să-mi dea speranţă. Cavaleri mai există, nu disperaţi, da’ bănuiesc că trebuie să fim şi noi demne de ei.

Dac-aş fi cunoscut, cred că el ar fi fost El.

În izolare mi se face dor de cărţile vechi. Cărţile vechi sunt cărţi pe care le-am citit demult care miros a demult. Miros ori a boieri de ţară, ca Duiliu Zamfirescu, ori a Bucureşti murdar şi voios, ca Mihail Sebastian, ori a degradare rânjind nebuneşte, ca Camil Petrescu, ori a descântec şi-a simţiri, ca Mircea Eliade. M-am apucat azi să citesc “Anna” şi m-a durut prima pagină, de parcă ar fi fost un soi de viaţă a mea veche scrisă pe-o hârtie galbenă şi uscată în care nu poţi avea încredere. Am descoperit acu o lună-două un volum de povestiri de-a lui Eliade de care n-am auzit până acum, prima se-ntâmpla în Constanţa şi-ntr-o staţiune nenumită de lângă şi m-au topit minunile lui ca atunci când am trecut prima dată prin Treisprezece trandafiri. Mnu ştiu sincer dacă-s oameni cu care să ne lăudăm sau nu. Mă fac să simt lucruri ameţitoare, şi la mine ăsta-i standardul ăl mai înalt. N-am pretenţii de recunoaştere.

Citesc dezorganizat şi raţionalizat “Era un pod pe Drina…”. Sunt dureros de conştientă de numărul ei de pagini şi-o citesc ca pe un descântec, când mi-i rău tare şi nu ştiu încotro s-o iau. Am vrut să vă spun că e vorba de legătura sentimentală pe care-o are un traducător cu limba din care traduce şi cu cartea în care e scrisă, dar căutai pe interneturi şi aflai că Gellu Naum a tradus, de fapt, o ediţie franţuzească. Nişte oameni în nişte articole zic că se pierde prin asta componenta balcanică, da’ io, ca om simplu, vă zic drept că nu se pierde nimica. Că am o variantă în engleză care-mi transmitea doar date istorice, şi că prin Gellu Naum văd Vişegradul, Serbia, Bosnia, Iugoslavia descompusă, istoria cruntă şi necinstită, blândeţea şi libertatea de pe kapia, nopţile cu lună plină, cer deasupra şi ape dedesubt şi piatră albă între, şi nu pierde Gellu Naum nimica din balcanism, ba chiar îl aduce aci, în ceaşca noastră de cafea şi-n moscheile noastre din Dobrogea, şi ne face să ne-amintim c-am trăit bine-mersi aicea unii lângă alţii, fără prea multe tulburări şi fără prea multe râvne.

Orişicum, mare lucru îi traducătorul în lumea asta, înclin să zic că aproape jumate din valorea cărţii la care nu poţi ajunge altfel. Cineva poa’ să facă praf şi pulbere “Seducătoarea din Florenţa”, şi altcineva poa’ să facă operă de artă pe altarul nemuririi.
Aş cunoaşte un traducător, da’ nu ştiu pe unde umblă.

În aproape aceeaşi ordine de idei, dacă m-aş duce la psiholog m-aş duce la un psiholog bărbat. Nu-mi dau seama dacă-s mai rari decât ele, eu n-am nici o cunoştinţă care merge la un domn. E o treabă aici sau doar o întâmplare?

Mâîne povestim despre cum m-am îndrăgostit de turci, cum m-am gândit la toţi bărbaţii vieţii mele în ultimele două săptămâni şi ce-am început să visez, dacă tot n-am mai avut realitate care să mă ţină-n loc.

Mă uit la „The L Word” ăsta nou. E normal, simplu, destul de calm, înţelegem pe toată lumea și nu mai avem nici pe departe atâtea mirări și întrebări ca în ăla vechi. Trebuie să mă forţez să-mi amintesc că se produce în America lui Trump, dar e mult mai luminos și mai cald, nu mai moare nimeni și nu se mai împrăștie nimeni pe asfalt, poate că lumea a crescut, de fapt, fără noi, în alte părţi. Poate-am crescut și noi, da’ nu reluăm seriale ca să vedem limpede în ce direcţie.

Shane are copii. Nu-i are per se, se hotărăște să crească unul cu cineva, nu ne e clar, nu știu dacă e vreodată clar, dacă vrea să crească un copil sau vrea să fie alături de fata aia care vrea să crească un copil. It makes you wonder.

La copil m-am gândit abia acuma, în timp ce vă scriam vouă. Vă scriu cum vorbesc. Mi-e dor de voi.

Am început să nu mai beau nici acasă, deși stau singură în 80% din viaţă. N-am nici o obsesie muzicală nouă. Sunt trează tot timpul, lucidă mai tot timpul, cu foarte puţine lucruri rămase neexplicate. O grămadă amorfă zace acolo-n spate, nu mă leg de ea că n-am de ce, că nu folosește nimănui să m-apuc s-o sortez, zace-acolo-n capăt ca un om îngropat sub paltoane gri într-o închisoare de piatră, îl simt respirând rar și adânc și aspru și știu că trăiește, dar nu mi-e de folos acuma. Acolo zac undele, carele și cinele, până s-o găsi cineva să-ntrebe de ele.

De la canapea și de la cămașă mi s-a tras. Știu cât de tembel sună, doară nu ne cunoaștem de ieri, de azi, câţiva sigur știu. De la canapea, de la pătură, de la cămașă, de la picioarele goale întinse pe masa de cafea.

De-acuma nu-mi mai e neapărat frică să fiu singură. Aș prefera să nu fiu, da’ n-o să accept mai puţin. De-acuma știu și asta. Că se poate să uit, de la atâta singurătate, ce-am visat atâţia ani, și să mă trezesc într-un timp oarecare pe-o canapea cu un om care nu e ce-am visat în anii ăștia și să mi se urce viaţa-n gât și să-mi vină să plec, da’ știu și că jalea care-o să urle atunci n-o să mă lase să rămân, și de-asta păstrez în cap planul de rezervă, tre să ai mereu un loc al tău în care să fugi în caz că te trezești vreodată altcineva, da’ problema e că nu vreau să trăiesc cu plan de rezervă toată viaţa.

Problema e că vreau și io, ca tot omu’, canapeaua, pătura, cămașa și picioarele goale întinse pe canapea. Un om lângă care să stau liniștită, fără ameninţarea constantă a plecării, a lui sau a mea sau a altora, un om lângă care să stau fără să-mi număr orele și fără să-ncerc să-i prevăd nevoile ca să nu mă dea afară înainte să fiu suficient de adunată ca să plec singură. Un om care să, știţi voi, ăștia mai norocoși, fie acolo nu pentru că așa trebuie, ci pentru că așa-i vine și nu pricepe că există, fizic, varianta mai simplă de-a nu fi. Uneori e greu să fii acolo, nu zic că nu e. Unii oameni… nu că vor ei, săracii, doar li se-ntâmplă niște rahaturi mai greu de digerat decât micile nepotriviri înlănţuite într-o zi de mercur retrograd, și vrem și noi oameni care să vină, sau să stea, sau să aducă, sau să explice, să fie ironici, să cumpere o acadea sau să conducă până la marginea orașului fiindcă aaasta te drege tot timpul.

Foarte la-nceput, când încă locuia în blocul vechi de boieri scăpătaţi, în cel mult trei dimineţi, sunt extrem de sigură că n-au fost mai mult de trei, a stat lângă mine pe canapea cât am băut cafea și/sau aspirină, și-am povestit despre familiile noastre și despre ce ne blochează, și pe vremea aia, mai că nu mi-o amintesc acuma de la câte-am văzut de-atunci, mă mai și ţinea în braţe, și-acu c-am scos de la naftalină, parcă-parcă are fata dreptate și parcă-parcă zâmbea mai des pe vremea aia, sigur mai larg, și mi-era bine pe canapeaua aia și nu știam atunci așa de bine când să plec și când să vin, și din cauza senzaţiei ăleia am stat atâta, prin atâtea, că numai cu el am avut-o, atunci, la început, și probabil mă tot gândesc, ca găina fără cap sau ca vaca venită de la pășune, că tot acolo trebuie s-o regăsesc și că, iată, ea nu pare să mai existe în altă parte.

Dar trebuie să existe în altă parte, și trebuie să ţină mai mult de-o dimineaţă de duminică.

Nu mai beau și-aproape că nu mai văd oameni. Parcă-s deja prea în urmă ca să-i mai strig. Nici nu știu bine dacă vreau să-i strig. Dacă nu mai merg în bar n-ai unde să mă găsești, am închis și ultima cale pe care se mai putea ivi careva. Nu careva oarecare, cineva acela. You might just be forever lost.

Așa că ascult LP, că-mi amintește de Shane, desigur, și pentru că-s convinsă că Kate Moennig seamănă multișor cu Shane fiindcă seamănă cu Shane și-n serialul ăla cu transplant de organe pe care nu l-a văzut nimeni în afară de noi, în care are scrubs gri și cam atâta diferenţe, ascult LP și mă socotesc să iau bilet la golden și să mă coc în soare ca să stau în faţă, așa urâtă și grasă cum sunt, cu dinţii strâmbi și părul uscat și parafă de radiolog și teancuri de cărţi calde lipite de pereţi și fantome de soldaţi în fiecare colţ de minte, să stau în faţă și s-o văd pe minunea asta în ochi, fiindcă e obsedantă și liniștitoare ca ceaiu’ de mușețel turnat în pahare de ceai turcești, și vindecă în oameni răul ăla dinăuntru, ăla pe care ni-l facem fiecare din resturile de lut uitate de ceilalţi în noi, pe care nu poţi să-l mături niciodată de tot de tot, doar așa, de suprafaţă, cât să nu te cocoșeze, și da, asta cred că face ea dac-o ascultă atâţia oameni de peste tot, fără să aibă nici versuri prea deștepte, nici prea proaste, numa’ cât să le priceapă tătă lumea care simte. Ascult LP și uit că s-ar putea să nu se schimbe nimic, niciodată.

Finalul lui Bojack Horseman, nu s-a-nţeles că n-am putut să mă-ntorc, e cât se putea de optimist în condiţiile din care-a ieșit. Și Diane a rămas grasă, și ne-arată că nu se schimbă decât lucrurile care trebuie schimbate fiindcă ne fac rău. Da’ io nu reușesc să-mi amintesc decât teama că nusevaschimbanimicniciodată, chiarnimic, chiarniciodată, știind bine cât de dincolo de iraţională e pentru mine, crezând, în același timp, că orice lucru se poate întâmpla oricând, undeva în lume, cândva mai încolo sau cândva mai curând, depinzând de ce lucru e ăsta de care vorbim. Da’ undeva, nu chiar aici, nu chiar acuma; poate asta-i veriga slabă.

Ascult LP și mă gândesc la Shane și la canapea și tot sper. Mă mir și eu, drept vă spun, că nu mi termină răbdare. Nici nu știu dacă e speranţă, cred că-i mai degrabă răbdare. Trebuie să ai răbdare să se termine, dacă pleci prea devreme și pierzi sfârșitul? Neah, tre să ai răbdare în viaţă. Tre să ai răbdare, ca să știi, ca să nu regreţi.

Are LP un cover după „In The Name of Love”, foarti bun îi. Io nici nu mor de dragul originalului, contează și cu ce compari, no.

Până la urmă, dacă te lași un pic pe spate și-nchizi ochii și gândești foarte simplu, aproape indiferent cât de rău o să-mi meargă, în aproape toate, am unde să mă duc. O să fie întotdeauna orășelul ăsta înghesuit și călduţ, înconjurat de dărâmături, și-n el o casă c-un pic de curte și-un căţel, în care aș putea, la o adică, să vin să sufăr, să bolesc sau chiar să mor. Nu-s chiar așa pierdută, până la urmă, și nici nu mi s-a întâmplat până acum ceva chiar tragic.

Mi-e oleacă mai bine. Am o săptămână groaznică de muncit în faţă, și niște microplanuri de plecat în lume. Ești iar șters în minte și-n noapte, și nu-ţi scriu, de fapt, ţie, ci bucăţii din mine care-ar vorbi cu o variantă a ta care nu există.

Îs mai bine, desigur, v-am zis c-o să fiu mai bine, nuuu e dom’le dracu’ așa negru.

Atârnă ceva negru și gros deasupra. Gros, nu greu. Ca o stofă d-aia bună de pe vremuri, din care nu mai găsești azi. Stofă d-aia bună, de costum de moarte. Atârnă, neagră și groasă, deasupra.

Ieri am dormit toată ziua, în afară de două ore și-n afară de seară, când am plecat.

Ești un fel de baghetă magică. Viaţa mea e mai bună când îs în preajma ta, și lucrurile toate au rezolvări, și nu mi-e frică mai de nimic. Și văd întâmplându-se lucruri minunate, îmi văd apartamentul ăla mare și luminos, trei camere – două băi, atelierul tău într-o curte de la marginea orașului, călătoriile alea fără rost pe care le visez, radio paradise în fundal, apusuri peste dealuri, liniște și blândețe. De vreo lună-două, de când ai început să-mi răspunzi la mesaje în aceeași zi și să mă primești, uneori chiar chemi, la tine-acasă, unde bem vin și ne uităm la chestii pe net și ne trezim vorbind lucruri cât de cât importante, de când dorm în patul tău in medie o dată pe săptămână și de când am vaga senzaţie că ţi se face, uneori, un soi de dor, de mine, am început să văd un răftuleţ cu haine… de-ale tale, în dulapul din apartamentul mare, trei camere – două băi, și de-asta am plâns, de fapt, azi-noapte.

Nu în taxi sau pe drum, că nu suntem animale, doar de-ndată ce s-a-nchis ușa în spatele meu. Nici măcar în lift n-am putut, imaginează-ţi.

Am început să cred un pic. Că putem trăi așa la nesfârșit. Că aș putea fi lângă tine, la bine și la greu, și că tu ai putea ajunge, mai încolo, nu chiar acuma, dar încet-încet, poate, să poţi să fii și tu. Lângă mine. La greuţ.

Viaţa mea nu e deloc o tragedie, nu te-aș pune să treci cu mine prin boli, morţi și sărăcie lucie. Nu te-aș pune și pentru că ţiu la tine, da’ na, și pentru că nu poţi să fii acolo cu lucruri mici și-aproape lipsite de efort.

Era două noaptea și eram beţi, am fi ajuns și ne-am fi culcat și-am fi dormit. Am fi băut două cafele a doua zi, și le-aș fi tărăgănat până la unu-două, și te-aș fi ţinut dintr-ale tale. Poate d-asta. Poate urăști dimineţile în care mă găsești acolo. Nu pare neapărat, da’ poate-s oarbă. Poate stau prea mult.

Îmi… place. De-aia… am și rămas, atâta timp, în atâtea vineri, în atâtea ture, în atâta Silva brună și cafea fără lapte. Ai început să ai lapte, și asta m-a debusolat un pic. Sigur îl aveai pentru tine, nu știu ce m-a deraiat de pe linie.

Îmi place să stau cu tine. Îţi tot explic și tot nu-nţelegi, de parcă ar fi ceeel mai ciudat lucru din lume. Există oameni de care nu te saturi. Există, am văzut și la alţii. Există oameni cu care poţi să taci, s-asculţi muzică, să vorbești lucruri, s-asculţi emisiuni de radio vineri noaptea sau teatru radiofonic sâmbătă dimineaţă. Există oameni cu care poţi să te joci de-a vacanța. Oameni cu care poţi să te joci, punct. Există oameni, și tu ești un om d-ăsta pentru mine. Știu că nu vrei, dar ești.

Și nu cred că mai știu ce să fac cu asta. BoJack got into my head, really deep. Mă trezesc vorbind în engleză, și-mi măsor frazele românești în ritmul lui. Fraze scurte, cu punct. Decizii. Instanțe. Concluzii. Nu știu ce să fac cu tine. Cu mine de lângă tine.

Trebuie să-ncep să muncesc. S-a oprit timpul și-am rămas paralizată în el. Nu mă pot mișca. Nu pot cumpăra bilete, ca altădată. Nu pot să zbor la Cluj, nu pot să mă duc la Constanţa. Ar trebui, căutam marea de sub cerul ăsta, de fapt, atunci. Nu pot.

Nu cred că-s deprimată. Trebuie doar să muncesc. Și să termin Bojack Horseman. Și să-mi iau un tricou cu Bojack Horseman, cum avea Micutzu în bucata aia. Trebuie să văd „Mândrie și prejudecată” cu Colin Firth, sau orice alt film cu Colin Firth. Îmi place Colin Firth, mă liniștește. Trebuie să schimb bagheta. Să m-apuc de învăţat. Să ies cu băieţii. Să mă duc acasă.

Să mă duc acasă. Să stau în curte, să mângâi cățel, să mă uit la Comedy Central și la Epic Drama și la Viasat History. Să citesc Neil Gaiman în continuare. Să văd foc arzând în sobă. Și oameni simpli, care nu știu cât îs de stricată. Oameni pe care-am reușit să-i ţin departe de-ntuneric, pentru că ei mă scot mereu din el. Fără să știe. Cum ai făcut și tu, pân-acuma.

Mă duc un pic pân-afară. Nu-s chiar bine, desigur, dar e un rău de fundal, bazal, ăla dintotdeauna. Ăla deasupra căruia mă ridic mereu. Ăla al tuturor.

So, yeah. Moving on, nothing to see here.

Mi-s dragi băieţii ăștia de mor. Mi-s dragi foarte mulţi oameni, foarte mult, foarte multe zile la rând. O fi fiindc-a venit iarna, da’ nu e numai asta. Mi-s bini, mi-i drag.

Oamenii ăștia chiar au fost o binecuvântare. Când mi-o fost greu și-am fost singură, îngrozitor de singură, erau acolo, râzând, dansând și glumind, și toate de după ei au fost mai ușoare. Încerc să-i ţin așa cum trebuie, sincer și curat, poate rămân și dincolo.

Pe de altă parte, voiam să vă spun că dimineaţa la șapte fără un pic ne mișcăm toţi în același ritm, indiferent de unde plecăm și unde vrem să ajungem. Lent și anapoda, aproape morţi, apăsăm cu aceeași lentoare pe butonul de deschidere al ușilor și ne întrebăm, în gol, de unde vin ceilalţi. Dintr-un pat străin, din patul lor cuminte, din străinătate, dintr-o casă caldă și înaltă de pe Iancului, dintr-o vilă răutăcioasă din Voluntari? Dintr-un pat aspru sau dintr-un pat cald, asta-i întrebarea cu adevărat disputată, și vă doresc ca răspunsul să fie blând.

Bucăţi din mine, da, vor fi mereu ale tale. Voi fi mereu un pic a ta, în zâmbet, în confort, în liniște, și voi vrea mereu să te ţin de mână și să râzi când lucrurile vor fi împotriva ta. Într-un fel, tembel și est-european, voi fi mereu aici. Într-un fel, durerea asta surdă nu va dispărea niciodată, deși e din ce în ce mai moartă și din ce în ce mai oarbă.