•9 iunie 2018 • Lasă un comentariu

Ţi-am plâns, fată dragă, durerea. Tu dormi liniştită acum, io am stat şi l-am privit ore întregi, l-am văzut atingând, privind, pronunţând, l-am văzut, l-am recunoscut, l-am simţit, fată, şi-am simţit-o, fată, una din energiile alea îngrozitoare pe care nu le poţi stăvili, l-am simţit alunecând şi m-am întristat ca un câine bătrân şi credincios, l-am văzut jucându-se şi mi-am amintit durerea neştiinţei, mi-am amintit ţepuşa aia ascuţită înfiptă jumate-n piept şi-am plâns, azi, ceva amar care n-avea, de fapt, nici o legătură cu mine, ţi-am plâns o durere îngrozitoare care-ţi aparţinea de drept, ţi-am lăsat Natura Fest de mâine şi dragostea aia tembelă pe care i-o porţi, pe care o merită, pe care şi-a câştigat-o, şi-am râs azi cu lacrimi întoarse pe dos, ceva ce nici nu pot prea bine să explic, o durere groaznică ce nu mi se cuvenea, mie sigur nu, aparent ţie nu încă

Ţi-am amânat ziua aia, poate la nesfârşit

Mai rar să vezi fosta plângând pentru actuala care nu ştie că

Şi să ştii bine, limpede, că asta-i ceva perfect normal şi că lucrurile astea se-ntâmplă şi că oamenii vor tot felu’ de oameni, care mai de care diferiţi, în momente extrem de diferite

Şi că nesiguranţa e singurul mare adevăr.

Multe lucruri ciudate s-au văzut acolo, da’ ca ăsta nici unu’.

N-am plâns niciodată o durere mai străină şi mai intimă decât asta. N-am, nu, nu ştiu s-o descriu.

Avea mult mai mult sens când mi se-ntâmpla mie. Puteam să-nţeleg că io nu-s destul, înţelesesem demult, durerea a fost aproape surdă. Ţie, nici pe departe. Tu eşti minunată, mi-o zis chiar el. La tine mi s-a oprit mintea.

Crez c-abia acum înţeleg.

Reclame

•8 iunie 2018 • Lasă un comentariu

Vai, Bobiţă, mi se face rău.

Ce faci, Bobiţă?

Să mă fi chinuit eu atâta timp în gol, cu-atâtea şi-atâtea socoteli şi răspunsuri, doar ca să vină altă vineri, şi să te dai frumos şi cuminte la altă fată mică şi slabă şi frumoasă, să nu te opreşti deloc, să n-ai nici o pauză, să nu existe chiar nici o logică în nevoile noastre şi să fie aşa greu de priceput totul, chiaaar aşa?

Să fie muzica frumoasă, ca-n Hash, să vorbească oameni şi să nu-i auzi, să te uiţi la băiatu’ ăsta cum se dă la fata asta, după poate-un an de chinuri sărăcăcioase şi strâmbe, de 5633 de scheme complicate şi alambicate şi de-a dreptul distrugătoare, în-gro-zi-toa-re, să-l vezi c-o ia de la capăt, sau continuă, fără

Ascultă muzica.

Muzica e frumoasă, ca la Cluj. Închide-te în bar.

•8 iunie 2018 • Lasă un comentariu

Dacă m-ai lăsa, cumva, şi scriu aci tocmai ca să nu zic cu voce, dacă m-ai lăsa ţi-aş da juma’ din banii mei pentru imprimantele tale 3D, şi nici măcar n-ar fi pentru tine, ci pentru nevoia asta veche de când lumea a omului, de a ţine în mâini obiecte imaginate sau visate. Îi un vis minunat acesta, ţiu la tine fiindcă-l ai.

•27 mai 2018 • Lasă un comentariu

Tre’ să pleci.

Pleacă.

Pleacă.

Pleacă.

Pleacă, pleacă, pleacă.

Pleacă, pleacă, pleacă, fugi cât te ţin picioarele, nu mai sta, nu te mai uita, nu mai asculta, nu mai urla în tăcere, nu te mai frământa, nu te mai scărpina, nu-i mai asculta vocea, nu-i mai adulmeca mirosul, nu-l mai aştepta, nu mai sta, fugi, urlă, plângi, usucă-te, slăbeşte, mori, da’ fă-le pe toate departe de el, fugi de omul ăsta îngrozitor care-a ştiut de la-nceput cum să te desfacă şi cum să te topească, fugi de omul ăsta ca vântu’ şi ca gându’, fugi, Doamne Dumnezeule, nimic nu merge cu el, nimic nu va merge niciodată, totul se va-ntoarce împotriva ta, numele lui te va bântui mereu, mirosul lui te va îmblânzi mereu, visele lui te vor înmuia mereu, n-ai unde să fugi, n-ai să scapi, el va fi. El nu va fi. El e marginea prăpastiei?

•27 mai 2018 • Lasă un comentariu

Când te tunzi ca un soldat, şi-aproape nu te recunosc, şi când te recunosc am senzaţia că te ştiu din cărţi, şi mă doare, vai, scurt şi cuprinzător, din vârful degetelor de la picioare până-n mijlocul capului, nevoia tâmpită de-a mă lipi de tine cu fiecare nerv şi de-a trăi cu tine cuminte şi păcătos, durerea chioară a frumuseţii aspre, lichefierea speranţei, dă-te-n mă-ta, fata asta care te tunde e fantastică.

Toate fetele tale îs fantastice.

(Chiar şi eu.)

•25 mai 2018 • Lasă un comentariu

Despre bărbaţii care nu-s bărbaţii vieţii mele.

Despre bărbaţii cu care poţi să râzi anapoda, să faci glume porcoase fără griji, să fii tu însăţi şi să le ceri o vizită la fabrica de bere şi la poligonul de tragere.

Să ai un „quelque chose”, zicea el, e o treabă cumva de-nţeles, adică cumva peste mediocru, da’ nu prea mult, da’ să ai un „autre chose” e chiar frumos, cumva peste „quelque chose”, sau separat de el, era mult mai bine decât mi-o fost în ultimele luni, insistam că rar ai câte ceva de-amândouă, el insista că nu-i chiar aşa extraordinar, mă oprisem din alergat şi respiram liniştit, m-am certat cu o fată de 19 ani din cauza ideilor ei neprietenoase faţă de adopţie şi m-am pus de acord cu un bărbat pe care nu crez că-l vreau, da’ ce ştiu io?, că-n vreo două serii mi-o trecut prin cap „Dacă era mai înalt, n-avea ce mă opri”, m-a şi întrebat un puşti dacă suntem împreună şi-am răspuns, fără nici un fel de emoţie

Îmi vine, după toate plecările astea, să tulbur vieţile calde ale oamenilor, chiar şi dragi, sau mai ales dragi. Am mai zis, parcă, da’ sunt în continuare mirată de pornirea asta păcătoasă, de mâncărimile de piele şi de limbă, de nevoia de-a tulbura cu pietre şi nămol orice existenţă aparent ferită de nesiguranţă şi de grijă, şi nici măcar n-o fac ca să-i trag lângă mine în tulburare şi să am cu cine înota prin ea, ci doar pentru că asta-mi pare starea naturală a omului sănătos şi alert şi-orice trai calm şi îngust trebuie scuturat periodic din rădăcini, c-altfel adormim şi somnul, nu-i aşa?, naşte monştri.

Nu ştiu încă dacă-mi place sau nu pornirea asta. Vine cu un soi de voluptate răutăcioasă a zdruncinării, simţii cu fătuca asta, a ajuns să se certe cu toţi bărbaţii de la masă pe ceva egalitate şi feminism d-ăla ieftin, inclusiv cu prietenul ei cvasi-interesant, crez că i-am stricat, de fapt, doar seara, că poate lui i-o plăcut cum s-o certa ea şi şi-au tras-o fulminant azi-noapte şi-au făcut copilul ăla mult-dorit de fată, daaar, orişicum, mi-o plăcut tulburarea apelor cam mult, şi parcă nu-mi vesteşte ceva prea bun.

Simt nevoia să marchez.

Cred c-aş putea să-mi cumpăr o sabie poloneză şi să mai trag o dată cu un pistol.

Cred c-aş putea să fug la vară în 2 Mai, căutând lipoveni şi-un arhitect tânăr, cred c-aş putea să caut un arhitect şi-n Cluj, cred c-aş putea vedea Balcicul, Sinaia şi Sovata, m-aş putea apuca de HEMA, în cele din urmă, acuma nu mă mai ţin decât propriile frâuri şi propriile frici, aş putea face multe şi-n fiecare zi mă trezesc numărând toate lucrurile pe care le-aş putea face, şi-odată la câteva zile chiar fac câte unu-două

şi tot mă mai prind zile ca asta, înfăşurate-n ceva nelinişte fără căpătâi, prevestitoare a şirului lung de mici tragedii care ne-aşteaptă pe toţi, stropite cu nişte mici pensule pline de culoare

Neliniştea dulce-acrişoară a tuturor lucrurilor ce vor să vină.

•23 mai 2018 • Lasă un comentariu

Atrage, şi umărul ăsta al meu, nişte oameni ca toţi oamenii, mai tăcuţi şi mai veseli, care mai de care.

Oameni din Cluj întreabă de mine. Într-un fel, parcă mă-ntorc în tabără.

Dorm puţin şi muncesc mult, fac greşeli de neiertat şi-mi sunt iertate prea blând, mi-s toţi plecaţi şi toţi veniţi, în acelaşi timp, sunt vie, întrucâtva pierdută, discret nerăbdătoare.

Să merg lângă un bărbat prin Cişmigiu noaptea, povestind copilării, războaie şi apusuri de iubiri.

 
%d blogeri au apreciat asta: