Cred că trăiesc iar prost, că-mi vine să scriu, după oh atît de mult timp. Îmi vine să scriu și cu î din i, de dragul unui „altădată” pierdut.

Toamna asta lungă și caldă e binevenită, pentru prima toamnă din viață, cred, nu mi-e rău cînd mă uit pe fereastră sau cînd trebuie să ies din casă, am chiar ieșit mult în ea, față de cealaltă toamnă, am mers cu trenuri CFR și-am văzut mare și munte două sau trei zile la rînd, și mi s-a părut că nu-i lucru mai frumos toamna decît marea, și faleza aia simplă și aproape goală din Constanța, și începutul de Cazino curat.

Mi-s cuvintele ciuntite, de la nefolosință sau de la neatenție.

Iar ploile nu vin, vorba cîntecului care vă trăi veșnic prin noi.

Într-o zi, un băiat de la Romană m-a convins să donez niște bani pentru bunici singuri vorbind oareșicum mult și neatent și mirîndu-se că oamenii nu mai știu de Travka, și, deși mă pregăteam să zic „Cum să nu știe? Toată lumea știe Travka.”, adevărul e că nu, lumea care știe Travka, Pistol cu capse sau Firma e, azi, mică-mică de tot, o bulă de săpun singuratică care trăiește într-un număr aproape infim de minți rătăcite. Lumea, domnule, a uitat Travka.

Mie îmi vine să plîng oareșicum des de la un timp, să tot fie vreun an, deși nu mi s-a întîmplat nimic rău și nici nu se întrevede altceva la orizont. bani avem, să ne ierte Dumnezeu, o groază, suntem chiar în punctul ăla glorios în care nu avem timp să-i cheltuim, casă nu avem încă, personală, da’ nu credem că mai durează mult, chiar dacă înseamnă legat la gît pe 30 de ani, curentu’ nu e chiar scump, nu l-am mai văzut pe Orbu de mai mult de doi ani, deși l-am visat pe Prej acu vreo trei nopți, și-și ascundea verigheta rîzînd, nu dorim să ședem prea mult pe ce vrea să-nsemne acest vis, mai ales că în el se mai întîmpla și să înclin masa de CT atit de mult încît a căzut pacientul în cap, avem post la stat în sistemul medical, ceea ce pare să fie cam cel mai sigur loc de muncă din toată țara, și mie-mi vine să plîng oareșicum des de la un timp, să tot fie vreun an, uneori sigur că e PMS, da’ alteori sunt alte lucruri, care nu știu cît de importante ar trebui să fie pentru mine, dar sunt, cum ar fi pacienții cu două cancere în același timp, sau pacienții care se vindecă de un cancer și dau de altul, cancerele din rudele și prietenii noștri, care-s mereu mai rele decît ale altora, pacienții lungi și grei, care stau în spital cu lunile și mă fac să simt că-i cunosc, deși nu le văd decît fața și interioarele, tuburile puse în ei și zemurile care se scurg prin ele, care trebuie mereu cîntărite și socotite, pentru că în funcție de ele hotărîm dacă-i bine sau rău, grija pentru ai mei, grija pentru oamenii alor mei, grija pentru oamenii oamenilor oamenilor mei, grija pentru țară, anxietatea dată, cred, de faptul că nu mai am prieteni prezenți, fizic, aproape, și că atîta timp cît i-am avut aproape n-am avut timp să-i văd, cum n-am timp nici în continuare, întrebarea asta stupidă și obsesivă, „de ce n-am timp? de ce n-am timp? de ce n-am timp?”, care mă paralizează uneori, în tramvaiul de dus sau în tramvaiul de întors, sau la sfîrșitul zile, cînd camera de comandă miroase a dezinfectat și sting lumina și știu că mîine vor veni doar alte cancere, sub alte forme, în alte locuri, în alt fel de oameni, care vor fi sau nu scoase sau zgîrmate, numărate, păzite, socotite, rugate, sperate, fără să știe vreunul din noi cine scapă și cui i se termină linia, că nici ei nu știu, dragii de ei, ăștia care scot, zgîrmă, numără, păzesc, socotesc, îngrijesc, știm doar ce se poate face, și ce nu, și dincolo de asta e un hău în care parcă sărim toți cu ochii închiși, sperînd din ochi la bine.
Și cred că mă cam strică la cap treburile astea, mai degrabă, și nu atît volumul de muncă în sine, pentru că-mi rămîn gîndurile astea și în concediu, și pentru că, după doi ani jumate, ar trebui să fiu obișnuită, zic, și mă sperie binișor, aproape de „there’s nowhere to run anymore”, dar e, e el, el le șterge și le înmoaie și le rupe pe toate, dar sigur că n-am timp să stau cu el suficient de mult cît să mi se întoarcă mintea acasă de pe o zi pe alta, și parcă n-am timp nici de soluțiile vechi și rapide, ascultă niște muzică, citește cinci pagini dintr-o carte scrisă frumos, închide un pic ochii și imaginează-ți un castel, un război, o pădure, un rîu care trece pe sub un pod cu unsprezece arcuri, un oraș vechi de piatră, o mare caldă și albastră, încerc atît de mult să am timp încît n-am timp, și începe să-mi fie frică de timp, și să-l las să treacă în gol, aproape murind.

Dar altfel îs bine, obiectiv vorbind. Uneori mă forțez și fac liste cu toate lucrurile care sunt bune în viața mea, și-s multe, și nu-nțeleg de ce nu intră ele în mintea mea mai adînc decît astelalte. Nu-nțeleg. 

Publicitate

~ de downtownjesus pe 14 noiembrie 2022.