Lucrurile nu merg după plan. Ca să fiu sincer, nici nu mai știu care era planul. Du-te de ia bere, vorb-aia, nici nu știu ce mai rămâne din noi fără ea.

Oamenii soarelui sunt foarte bronzaţi și foarte liniștiţi, li se scurge viaţa lin, nu sunt niciodată singuri și nu le e niciodată frică. Îmi lipsește iarna greu și amar ca plumbul, cu gaură în piept și lovituri în stomac, fiindcă iarna e normal să fii singur și urât, nu te vede nimeni sub palton și nu ridică nimeni ochii spre cer, iarna e perfect normal să-ţi băltească viaţa în întuneric și să-ţi fie frică de toate relele pământului.

Îs foarte singură, foarte urâtă și foarte închisă, I smile and I wave and I speak, da’ pe dinăuntru urlă un ger de speriat.

Cred c-o să plec iar un pic. Simt chestia în tine, ca un ogar ascultător crescut la picioarele stăpânului, te-ai tot uitat la telefon azi-noapte și-ai încercat să suni pe cineva când ai plecat la bere, ești bronzat și însorit de zici c-ai crescut pe malul Mediteranei și aștepţi pe cineva într-un fel, emani un fel anume de energie de fiecare dată când aștepţi pe cineva, și-mi vine să plâng cu sughiţuri, de la cântec, de la mare, de la pânda mea eternă, de la trei ani de „tu, tu nu ar trebui să fii niciodată trist” și de la toate lucrurile scuipate în lături pentru asta, nu știu eu acuma dac-o să fiu bine, probabil că-n timpul pauzei ăsteia o să-l caut pe ălălalt, pe care nu l-a deranjat niciodată că-s grasă, doar că-s agăţătoare, care spunea că mă duce la bulgari cu cortul și la spanioli cu iahtul, deși io știam bine că erau vorbe-n vânt, aduse de moment și de obișnuință, da’ măcar le-a zis, se pare că mă mulţumesc și cu firimituri de promisiuni de vise, că altceva nu mai am și altceva nu se mai vede la orizont, aia e. Am mult de muncă și mă ascund după asta, și singurul lucru care mă ţine din a cădea și-a plânge cu sughiţuri cu genunchii la piept e fantoma unui Till care-mi întinde o mână și mă ridică de pe trotuar, sau fantomele unor soldaţi blonzi care-și așează braţele pe umerii mei și mă trag în rândul lor. Nu mărșăluiesc nicăieri, se-ntorc de la război goi și veseli, cum visez eu să fiu cândva, cu prietenii suspendate în sticlă și cu mintea limpezită, și mă duc cu ei înainte, pe un drum prăfuit de ţară, nemţi și ruși, fumând ţigări de ziar și bând pe rând dintr-o sticlă de tărie. Cât mi-o mai fi rămas de murit, oi muri în liniște, la etajul 9 pe Dorobanţi, în casa unui bătrân inginer peisagist pasionat de astronomie, în care-am dormit prima noapte lângă tine.

Gata, am scris. E o idee de mai bine. Tot înainte, ca rușii.

Am

Publicitate

~ de downtownjesus pe 22 august 2020.