Îi tot privesc spatele îndepărtându-se, pe fundaluri diferite, în lumini diferite, mereu în aceeași direcţie cu a mea, mereu un pic înaintea mea, și dintotdeauna îndepărtarea lui în zare s-a însoţit cu amintirea dulceagă a planării plecării lui deasupra tuturor vieţilor mele, deși de mult nu mai doare și nu mai sângerează nimic, deși n-a plecat încă de tot, da’ acum, în toată tinereţea lui prietenoasă, când îl aud frământând idei d-astea nostalgice, de cum ar fi mișto să ne luăm împreună o casă sau o fâșie de pământ, iese-n faţă cu dinţi tociţi tocmai nostalgia asta a plecării, și-mi vine să-l întreb, din tot amarul nesiguranţei strânse în anii fără șir, de unde știi tu că vom fi așa peste cinci ani, că n-o să pleci tu de lângă ea, că n-o să fie el cu cineva care-o să-l ia, că n-o să vrei tu să faci altceva cu viaţa ta, și nu mă gândesc niciodată că eu o să fiu cea care nu va mai putea fi acolo, și mă simt un pic golită și un pic pierdută, ca și cum n-aș mai avea un loc în care trebuie să fiu peste cinci ani, ca și cum aș putea merge oriunde și-aș putea, încă, să mai fiu altfel. Mă mir și cam atâta, că alte senzaţii nu mai cunosc faţă de nemărginirea timpului.

Cânt în spaniolă, mă-ntorc acasă cu tramvaiul, mă opresc la Mega după Naiada și mai am trei black stones, e, de fapt, o după-amiază de duminică trăită la nesfârșit, urmele tăvălăgului istoriei săpate în carnea mea niciodată liberă, pătate de momente răsfirate de libertate, ruperi de morală și de logică, împărţeli mai mult sau mai puţin sănătoase provocate de acceptare profund naturală a sensului rotiţelor care învârt oamenii înspre ceva sau înspre altceva, liniștea, liniștea nostalgică a amurgului de toamnă văzut de pe prispa unei case.

Publicitate

~ de downtownjesus pe 2 mai 2020.