•30 decembrie 2019 • Lasă un comentariu

Mă uitam pi facebook cumva în gol, și cumva căutând ceva, un răspuns, o socoteală, o răzvrăteală, și-am ajuns la fata asta, care are poze de după nuntă, trash-the-dress, m-a-nvăţat Ioniţă la Sibiu că asta-i o treabă care se face, laaa Măăăgura pe dealuri, și mi-am amintit

Limpede, din beznă, de dincolo de întuneric, de la marginea minţii și-a vieţii, cu vinilul „Hypnotize” în fundal,

de piatra aia rece și foarte drept tăiată, care trebuia să-nsemne ceva în mintea sculptorului, nici unul dintre noi nu va ști vreodată ce, pentru c-o foloseam ca bancă, scenă, șezătoare

Pe vremea când Orbu era înfiorător de înalt și exagerat de slab, și-avea doi prieteni mai puţini interesanţi, și-un băiat îngrozitor de blond avea o cicatrice urâtă pe tâmplă, nu mai știu care, și-i ziceam Rusu, nu știu bine nici până azi de ce, nici de unde venea, nici unde-a ajuns, la margine era pădurea groasă și aspră și-mi amintesc, dacă mă chinui și pun un pic de la mine, că trăgeai după tine un buștean în ziua în care trebuia să facem focul de tabără, și-mi amintesc că erai trist și-atunci, și c-ai rămas un pic trist până la sfârșit, în Piranha și la metrou la Unirii, și-mi amintesc că s-a îmbolnăvit Mădălina și c-a venit maică-sa s-o ia, și că Orbu m-a-ntrebat, Doamne-Dumnezeule, dacă are vreo șansă cu ea, și tocmai de treaba asta nu mi-am amintit io, cinșpe ani mai târziu, mergând alene pe străzile de pe lângă Grădina Icoanei, tocmai despre vechiturile astea nu mai știm azi nimic, și tocmai lucrurile care atunci ne stăteau în gât băltesc azi la marginea minţii și ies la suprafaţă numa’ duminică noaptea, după trei pahare de vin și patru ţigări, și nu se mai duc nicăieri.

De-atunci nopţile de vară miros a iarbă sălbatică, a răcoare și-a fum de ţigară, de-atunci nu mai întrebăm cu vorbe dac-avem șanse și de-atunci zâmbim fierbinte peste cântece vechi, fiindcă de-atunci ne-au rămas numa’ cântece și zâmbete și nici o dovadă palpabilă a faptului c-am fost toţi mici, slabi și emoţionaţi.

Doamne, Dumnezeule, bine că ne-amintim.

Publicitate

•28 decembrie 2019 • Lasă un comentariu

Darr mergem la DBE, frumos, organizat, tradiţional, să vedem și pe Igor ăsta și să fim hateri cu el, sau nu, om vedea. Important e că mergem la DBE, indiferent de cum o fi prima jumătate a anului, poate mergem cu mașina, poate mergem tot cu trenu’, schimbând la Aiud, poate zburăm la Cluj și facem invers, bine că merg culorile noi cu cele vechi și că avem unde să ne bucurăm la vară.

•28 decembrie 2019 • Lasă un comentariu

Mă mai doare, din când în când, stomacul, de parc-ar urma să se întâmple ceva. Nici n-are sens să mai spun că nu știu ce s-ar putea întâmpla.

Aștept să mă sune un om pentru un loc de muncă magnific, locul ăla despre care știi, în adânc și la suprafaţă, că dacă ajungi în el n-are să-ţi treacă niciodată prin cap c-ar fi bine să pleci, da’ a trecut Crăciunul și nu m-a sunat și-s anxioasă cu o bucată din minte. Sigur, telefonul ăsta e doar o pietricică în lac, prima pietricică aruncată în lac, după el ar urma un șir nesfârșit de griji și de munci și de răbdări și de anxietăţi, da’ aș vrea s-o aruncăm p-asta prima, să văz și io valuri și să știu că-s înhămată la o căruță. M-am obișnuit cu hamul, mi-i chiar drag de-acuma, mi-e ciudat fără el.

Mă mai doare stomacul și când îmi amintesc de el, că mi-i un pic frică, și-un pic nerăbdare, și-un pic tulburare, da’ tulburarea chiar îi slabă, ca atuncea când stai la marginea unui lac și-ncerci apa cu vârful degetelor și te-ntrebi cât o fi de adâncă. De tulburat m-au tulburat alţii înaintea lui, știe și el bine, și-acuma c-am liniștit apele mi-e nuștiucum să le tulbur iar, da’ fac cum m-a-nvăţat șefu’ la spital și mă-ntorc la lucrurile de bază – vreau să-l văz? îi scriu – vine? vorbesc – nu vine? ne mai întrebăm și altădată – vreau să plec? nu – mai stau? da – și vedem mai încolo ce-o ieși. Am treij’ de ani, sinceri, dacă nu m-am grăbit pân-acuma s-ajung undeva, de-aci înainte chiar n-are rost să-ncep.

Îmi mai amintesc așa de ăilalţi, fiecare cu-ale lui, povești frumoase și parfumate, de femeile lor și de casele lor și de luminile pe care le-aduceau în ochii mei, și tot m-aș întoarce la ei uneori, dacă le-ar lipsi ceva, dac-ar fi amărâţi, dacă le-ar fi greu să fie singuri, și m-aș duce din motive diferite pentru fiecare, izvorâte din poveștile, femeile și luminile lor, da’ acuma că le știu bine nu-mi mai e rușine cu ele și nici vinovată nu mă mai simt, și iată, nici măcar frică să le împărtășesc nu-mi mai e. Mna, m-am cam socotit cu toate, e momentul numa’ bun s-o pornesc pe drumu’ nou.

Așa că la mulţi ani, nouă, vouă, tuturor, s-aveţi prieteni buni și familie blândă și animăluţe vesele pe lângă voi, și să se-așeze câteva din piesele lipsă în puzzle-ul din anul viitor, da’ să rămâneţi cu destule și pentru anii ăilalţi, c-altfel rămâne viața fără farmec.

După cum vedeţi, io nu mai scriu, abia dacă vorbesc, deci să citim numa’ lucruri frumoase de la fiecare, tot anu’ celălalt.

•22 decembrie 2019 • Lasă un comentariu

Nici nu recitesc ce-am scris azi-noapte, știu io ce-am vrut să zic, de fapt, ce-a ieșit afară a ieșit și nu ţine doar de mine întru totul, ţine și de minele meu înconjurat de culori, de lumini, de tensiuni și, mai ales, de bere la butelie. Aia e.

Nu recitesc și pentru că mi se face rău când citesc în autobuz, mai ales dacă miroase și a benzină.

Mă apuc de oameni noi, se pare. I’m still alive, uăăăuăăău.

•22 decembrie 2019 • Lasă un comentariu

Aș vrea să spun că a mea e mai grea, fiindcă-i repetitivă, blestemătoare și omniprezentă. Fiindcă se-ntâmplă de fiecare dată când apare un mugure, și uneori e de-a dreptul brutală, și uneori mă paralizează, ca pe o furnică fără cap.

Înţelegea ce spuneam, cu măduva oaselor, avea lacrimi în colţurile ochilor și-l simţeam lipit de jumătatea mea de spirit, și totuși, la sfârșit, tot cu ea s-a dus.

Nu trebuie să fie, adesea, o plecare zgomotoasă. Nu trebuie s-o ia de nevastă, nici să se despartă de prietena lui actuală, nici să ia alt taxi sau să se așeze pe alt scaun. Le vezi privirea, îi vezi urmărind-o și știi foarte din timp, dureros de din timp, că i-ai pierdut.

E mai greu pentru mine, doamnă. E mai greu să-i înţelegi până-n adânc, să-i vezi crescând și înflorind, să-i vezi înţelegând și simţind și trecând dincolo, după fetele scunde și slabe, uneori blonde, unduitoare, vorb-aia, zâmbitoare, vorb-aia, calde, vorb-aia, atrăgătoare prin toate fibrele, până la urmă, îi greu să știi că știu și totuși tot acolo se duc, și tu rămâi, goală, aspră și mai ales amară, ţinând în braţe o halbă goală de bere și simţind în spate toată gheața și durerea absenţei, ei mereu plecând și tu mereu stând, ei mereu dansând și tu mereu zâmbind, galben-amar, a „Las’ că-s bine, cum să nu fiu bine, eu care-am simţit asta de-atâtea ori”, deși niciodată nu te obișnuiești cu plecările, și niciodată nu te chiar ridici după ele, și niciodată nu te întorci cu adevărat la cine erai înainte de ele.

Durerea asta, doamnă dragă, e durere de câine bătut. De câine loial, cuminte, simplu, da’ urât și lipsit de pedigree, mereu dat la o parte, mereu înghesuit în colţ, mereu întors cu speranţă, mereu lovit cu bocancu’ în burtă. Dumneata, doamnă, ai fost o singură dată lovită. Io mereu, repetat, ţaca-paca, același film crunt pus pe repeat, aceleași strigăte înghiţite, aceleași degete reci strânse pe sticlă, aceeași deznădejde amară, înfloritoare ca mușeţelul. Aceeași, de fiecare dată nouă, proaspătă, îmbătătoare, fiindcă-n prostia mea bătrânească cred, pe alocuri disperat, că de data asta n-o să fie așa.

Și e, mereu la fel, și nici unul n-are milă. Se uită fix în ochii tăi, și-apoi în ai lor, se ridică și pleacă, se duc sub lumini, sub descântece, sub vrăji de-o noapte, și aia e, mori încet, foarte încet, foarte, foarte încet, întrebându-te de ce. Deși înţelegi bine de ce.

Plângi acasă, zgomotos, aproape urlând, a sfârșit, a speranţă, a disperare, plângi zgâriind și strigând, plângi pentru că pleacă pe „Mil Pasos” și nuuu e omenește, nu e onorabil, nu e cuminte să frângi oameni pe „Mil Pasos”, care e dintru început o esenţă de durere groaznică și surdă, cum nu e omenește să

Am obosit. Foarte obosit. Urlă Till în „Puppe” și tac, și râd, și înghit. Sunt bine. Sunt… bine. Aspră, goală, fulgerătoare, știind multe și spunând puţine, singură prin natura întâmplărilor și rece până-n măduvă de oase de la atâtea absenţe, stau în întuneric de treizeci de metri pătraţi, privesc și dorm, și tac, în cea mai mare parte a timpului, fiindcă oamenii n-au nevoie de tulburările mele.

Și despre asta-i vorba la sfârșit, dac-ar avea nevoie de adevărurile mele ar rămâne, dar n-au, și pleacă, și aia e. Tre’ să trăiesc eu așa, ei se descurcă bine-mersi, nimic nu e foarte complicat, de fapt.

•21 decembrie 2019 • Lasă un comentariu

Luna Amară continuă turneul de 15 ani, merge la Constanța și la Timișoara la primăvară, pentru Constanța s-au dat douăzeci de bilete presale, 25 lei, am două.

Parcă de Constanţa v-am zis un pic, parcă de Sibiu nu v-am zis.

Constanţa mirosea altfel decât Vama, o mare mai verde, mai aspră și mai veche decât aia din Vamă, o uscăciune de asfalt și-un iz de metal încins în aer, Constanţa miroase a rituri vechi și a piatră cioplită, a descântece în limbi străine și a albastru cald întins pe pereţi. Constanţa e ciudată fiindcă nu prea are margini, te trezești deodată, peste stradă, în mare, și deodată, după colţ, în port, se-ntinde pe sub nisip și vara, să mor io, îi e lene de tine, nu știi nimic despre ea și stă leneșă la soare, fluierând neimpresionată de vacanţele tale, dar în a doua jumătate al lui septembrie cheamă furtunile și te dă afară urlând, s-a săturat, gata, adio, dă-te jos și las-o, vine toamna și-i obosită și tre să doarmă. Constanţa e foarte frumoasă, probabil tot timpu’, ca o ţigancă. O trăiești vara și-o uiţi iarna, și rămâne dreaptă și aspră, fremătând cu gheaţă la mal, metalică și nervoasă ca un motor de mașină veche.

Acu știu unde să stau când mă duc în Constanţa, unde-i spitalul și unde-s crâșmele alea două puse una lângă alta, unde-ţi iese marea-n faţă și unde te strivesc înălţimile. Unde-i depărtarea mai grea și melancolia mai aspră, vapoarele mai mari și-așteptarea mai tăioasă, tăcerea mai caldă și pacea mai groasă.

E foarte frumoasă Constanţa, mă duc s-o văz în aprilie, cam același om, da’ un pic altfel, faţă de ce eram în septembrie.

Foarte rar, de-acuma chiar foarte rar, îi mai apare numele în fraze, aproape de tot întâmplător, și verdele din ochi se-amestecă cu albastrul din cămașă și cu albul din piatră, și-mi dau seama că nu mi-l mai amintesc foarte limpede pe el omul, c-a devenit și el o poveste onorabilă, pentru mine magnifică, legându-l și desenându-l de câteva ori, câteva zile de semi-visare, de lumini, senzaţii și nuanţe, și că l-am lăsat să trăiască în mintea mea în toată esenţa, poveste grea și albastră, mândră, ascunsă în scrin.

Iară omul din Sibiu semăna cu el, undeva la suprafaţă, și asta sigur a fost o parte din poveste. Dar despre el altădată.

•29 noiembrie 2019 • Lasă un comentariu

Se observă că scriu foarte mult despre mine și foarte puţin despre alţii. Aceasta se-ntâmplă pentru că nu mai merg în bar și nu mai văz oameni noi. Aceasta se-ntâmplă pentru că, foarte mult timp, gândul c-o s-o găsesc pe ea acolo și pe nici unul din oamenii demult ai mei m-a paralizat, apoi enervat, apoi amărât.

Asta, și s-a schimbat iar barmanul.

Iată-mă iar neputând să intru singură în singurul loc în care puteam intra singură.

Pe băieţi îi duc din dublu interes, să m-ajute în depășirea blocajului și să-ncerc să cimentez un soi de prietenie. Ei folosesc „prietenie” foarte ușor, sunt băieţi buni și calzi, abia s-au cunoscut, merg bine împreună și mi-au fost alături, fără să știe, într-o perioadă neagră din viaţă. Aș vrea să-i iau cu mine-n lume, într-un globuleţ de sticlă.

Da’ tre să mă duc înapoi, cumva. Îmi amintesc niște oameni care-mi plăceau, nu-s chiar voitoare să-i pierd în ceaţă.

Așa că duc băieţii la bar, să depășesc blocajul și să ne hlizim în afara spitalului.

Ascult The National și mă duc la Râmnic, într-o casă goală până la unșpe. Ascult The National greu și întrerupt, zici că vreau să macin o piatră. Mi-o fi frică de ceva iar, și nu mă mai pot lămuri de ce.

Să nu-mi găsesc locul, d-aia mi-e frică acuma. Când eram tânără și-mi imaginam începutul ăsta de viaţă reală, mi-l imaginam mereu terminat, în fiecare zi, în locul ăla. Despre care știam deja că-i al meu, în care n-avem nimic de demonstrat. Fără el zici c-o iau de la capăt, și să mor io, cââât s-o iei și de la capăt până să te pui în cur la marginea drumului?

Mă rog, s-o-ntâmpla pe nesinţite, ca toate celelalte. M-oi întoarce pe nesimţite, sau oi pleca pe nesimţite. Nu cred c-am mâncat nimica azi. Cred că am vreo 11 CT-uri de scris. Cred că nu-i chiar bine să ai uneori senzaţia că cel mai bun lucru pe care ţi-l poate oferi un om e să-ţi răspundă la mesaje imediat ce le citește. Cred că nu-s chiar bine, da’ aia e, tot înainte prin ceaţă, miroase a mare, o fi capătul pământului.

•24 noiembrie 2019 • Lasă un comentariu

De trei zile ascult „Entre poetas y presos”, de parcă n-ar fi existat altă muzică înainte de ea. Aș fi vrut să ne-alegem un președinte cu genu’ ăsta de pasiune.

De două zile mă uit la „Los hombres de Paco”, și râd, uneori tare, uneori copilărește, și mereu-mereu, undeva în spatele minţii, pândește zâmbetul lui. Nici nu știu bine dacă există o legătură clară, parcă despre „Los hombres de Paco” n-am zis niciodată nimic, da’ spaniola de mult s-a legat iremediabil de el, și mintea lui e aia în care-am vrut cel mai mult să intru. Uneori, la mijloc de episod, mă trezesc visând canapeaua, hamacul și lumina, și fantome ceţoase de zâmbet, și tărie de rom greu și ars, și cuvinte cumva calde și cumva reci, și-apoi gelul de duș de iasomie de la Sabon, și-apoi răceala, gheaţa, vântul, golul, casa aia goală și omul ăla rece în care-ar fi putut intra, iată, niște episoade din „Los hombres de Paco”, niște Black Stone și niște carne afumată de la mama, dac-aș fi fost eu un pic altfel, nu știu nici până-n ziua de azi cum, sigur nu slabă, n-am să aflu niciodată cum ar fi trebuit să fiu ca să intru și poate de-asta nu reușesc să plec din amintirea asta, de fapt. Mă doare un pic, „Los hombres de Paco”, deși durerea din el, dulceagă ca mierea, se-amestecă mereu cu lumina de piatră galbenă din marginea Barcelonei și cu albastrul moale al mării ei și cu blândeţea cuvintelor rostogolite pe malul ei, și-mi tot vine să rămân, iată, după luni, aproape ani, doar-doar le-oi împărţi cândva cu această glorioasă fantomă a vieţii mele.

Cumva, am ajuns într-o perioadă în care îl conving că nu e nimic în neregulă dacă mă sună la unu’ juma’ ca să-mi povestească ce-a păţit, și funcţionez a doua zi brici, ca un ceas elveţian, cu trei ore de somn, doar fiindcă vorbind ne-așezăm amândoi acolo unde-ar trebui să fim și reușesc, aparent, să-i dau înapoi o parte din confortul pe care mi-l oferă mie existenţa lui. De-asta, de Crăciun, vă doresc prieteni pe care să-i puteţi suna la unu’ jumate miercuri noaptea fiindcă vă doare inima; pentru aproape toate celelalte, într-adevăr, există Mastercard.

•14 noiembrie 2019 • Un comentariu

Scriu ciorne peste ciorne și nimica nu se prinde la suprafață, gros și greu ca mâzga bălţilor vechi.

În Sibiu stau într-o casă veche și nouă, foarte curată și foarte goală, la parter, imediat deasupra străzii. Centrul începe de la capăt, câţiva metri mai în stânga, și oamenii se vântură toată ziua pe sub ferestre, și-s mai gălăgioși decât te-ai aștepta de la Ardeal. Noapte mor aproape toţi, nici măcar beţivii nu urlă, nici măcar mașinile nu trec. Se-ntunecă devreme, e frig afară, nu-ţi vine să te duci nicăieri. Or să mă orbească oamenii mâine.

Nu m-a căutat nimeni. Proprietarul are un apartament lângă ăsta închiriat și ca s-ajungă la el tre să treacă prin holul ăstuia. Aseară am pus lanţu’ la ușa de la intrare, din paranoia mea de femeie singură și de copil crescut singur acasă, m-a sunat la 01:18 ca să-i deschid, m-am speriat, am stat trează un timp nesigur ca s-ascult zgomote, dinăuntru și din afară, nu s-a auzit nimic foarte mult timp și-am visat că-n apartamentul ăla în care-a intrat el stăteau zece est-germani tineri care formau o trupă de circ cu care erau în turneu. Erau amestecaţi între ei, întunecaţi și cumva periculoși, deși amabili, ar fi ieșit un film bun dacă mi-aș fi amintit altceva în afară de faptul că eram supărată că trebuia să-mpărţim baia.

Baia e foarte mare, foarte albă și foarte rece, tre să treci prin hol ca s-ajungi la ea, n-am papuci de casă și fac un soi de sprint pân-acolo și mă bag repede sub pătură când mă-ntorc, ca atunci când erai mic la ţară și se stinsese de mult focul în sobă.

Am început iar s-aștept, pe negândite, prezenţa lui slabă și vocea lui gravă, așa de clasic și-așa de elegant, felia subţire de nostalgie grea care mi se cuvine în fiecare zi, să nu care cumva s-o iau razna.

E de la stat prea mult cu mine însămi. O să mă-ntorc la muncă și n-o să mă mai doară nimic. Au venit vinilurile spaniolilor, mă duc să le iau luni. Mâine congresul e de la 8 la 5, pe urmă fetele, pe urmă noapte fără frică.

Nu e singurătatea o boală chiar grea, e mai mult ca varicela, mai bine o faci de mic și rămâi cu imunitate decât s-o faci târziu și să te dărâme din picioare. Crește pe tine ca iedera pe case vechi, și-ţi absoarbe umezeala, și-ţi ascunde crăpăturile, și-ţi curăţă lumina. Unii văd mister și povești, alţii urâţenie și vechituri.

Ar trebui să ies afară, da’ mi-e frig. O să ies, măcar că nu mai am bere-n casă.

•27 octombrie 2019 • Lasă un comentariu

Azi era cât p-aci să vină iarna.

Am atâtea gânduri, socoteli și vise în cap, că mă doare stomacu’ mai toată ziua și-aștept mereu-mereu începutul șirului lung al minunilor de juma’ de viaţă.

Asta o să ma scutească pe mine de criza de 30 de ani, viaţa mea abia acu începe.

Pot să fiu slabă, pot să-mi îndrept dinţii, pot să-mi iau, cândva foarte curând, mașina, pot să canapele și tablouri și hărţi vechi de mări neștiute, pot să fiu orice și oricine de-acum încolo, și-o s-aleg să fiu cine sunt în deplină cunoștinţă de cauză. Așa de frumos am îmbătrânit.

M-am cam săturat de ea, sincer, s-a făcut foarte mică de-a lungul timpului și nu-mi vine decât foarte rar să-i mai descos traumele. Fiecare cu-ale lui, Bobiţă, nu-i nimenea obligat să verse empatie-n toţi demonii de pe drum.

O să-l caut zilele astea, fiindc-a apărut iar din neant, cum știe el foarte bine, și-n două săptămâni a avut timp să-nflorească nesimţit ca un salcâm, și mâine, mai mult sau mai puţin conștient, mă duc în crâșma aia proastă în care-am fost cu el odată, în care-am băut rom prost și berea mea de toate zilele, cu o chelneriţă nervoasă care vroia să ne dea afară, și baia era mică și departe, și n-am găsit taxi până la Obor, și nu-mi amintesc dac-a venit la mine sau nu. Da’ am mers pe jos până la Obor, și-a spus două fraze în spaniolă, foarte frumos și foarte corect, și nu le mai ţin minte deloc acuma.

Acasă, la Râmnic, femeile fac copii și-i cresc la curte, în familii mari și-amestecate, și conduc mașini până la Buzău pentru cumpărături, și nu se-ngrijorează nimeni pentru ţară. D-aia tre să stai numa’ trei zile, într-a patra te ia cu rău.

California arde, vietnamezi mor în tiruri, marocani taie capete blonde naive, americani omoară teroriști, viața-i cruntă și urâtă, și Marius Chivu propovăduiește inteligenţa artificială. Mi-a venit să-i zic „Boss, nu fi prăpăstios, bea niște sticle de vin la Marijuana, dacă mai există, și nu ne mai bruia cu fatalismul matale”, pune-ţi niște lăutari, mișcă-ţi braţele, treci peste, lasă moartea să te surprindă. Nu-ţi mai da atâta importanţă, suntem toţi un unt și-o mămăligă.

O să trebuiască să le spun oamenilor ce boală au, și să fiu extrem de sigură că am dreptate. Pentru un om care s-a hrănit din întrebări, or să fie niște răspunsuri foarte dificile. Mi-i uneori frig, și foarte frică de întrebări, da’ s-a terminat cu ascunsul sub pătură.

•12 octombrie 2019 • Lasă un comentariu

E de-acuma clar că-mi plac bărbaţii și că mă-nţeleg cu ei infinit mai ușor decât cu femeile. Ei, e de-acuma clar și că, uneori, mai ales în iubiri și-n prietenii, traseul scurt de la A la B nu poate cuprinde nuanţele sau adevărurile detaliate ale existenţei noastre. Și d-asta suferă ei așa, știu, și d-asta noi așa, știu. Până la urmă, rahat, nu-i bună sau rea nici una dintre variante, ele existând,cu sau fără părerea noastră, în fiecare om, da’ parcă până azi n-am văzut-o așa de limpede-zdrobitoare-dezarmantă.

E clar mai ușor pentru tine să crezi c-am minţit, că-s veșnic îndrăgostită de tine și că de-asta am stat și-am băut și-am vorbit cu tine despre aproape toate, și de-asta mă simt acuma folosită, când am un rahat de examen de dat și-am nevoie de ceva prietenie și susţinere, că e mai simplu, clar mai ieftin, dacă te iubesc și nu tre să investești nimic, poţi să te retragi frumos în scorbură ca să m-ajuţi pe mine să te uit, uălelei, glorie ţie, în loc să te chinui un pic și să stai și tu cu mine la greu, c-așa fac prietenii, mi se șoptește-n cască.

Da’, vezi tu, aveai de la mine mai multă glorie, infinit mai multă, dacă credeai ce-ţi spuneam, fiindcă mint extrem de rar și-atunci în folosul altora, dacă puteai să fii oleacă de prieten, cum ţi-am fost io și cum nu crede lumea că pot să fiu, dacă mă-ntrebai azi ce fac și dacă-mi puneai o mână pe umăr zâmbind, fiindcă mi-e frică de mor, și mă cred foarte proastă și foarte ieftină, în fiecare noapte, și-ncerc să mă obișnuiesc cu rușinea de-a pica examenul ăl mai important de pân-acuma, și dacă-l pic îl pic pentru că, să mor io, m-am gândit prea mult la voi toţi, și v-am absorbit durerile, melancoliile și fricile, tu-tu-ror, nu mai respir pentru mine decât c-un sfert de plămân cam de când a plecat Orbu, și nu-mi trebuie zilele astea, câteva zile, decât niște minţi calde și niște braţe blânzi, pe care tuuu nu ești în stare să le-aduci în nici una din prieteniile tale, și-aș vrea să te ameninţ c-o să rămâi singur la sfârșit, da’ nuuu-i deloc așa, du-te dracu’, cineva o să te ridice mereu și-o să ai mereu pe cine să lași în urmă, fiindcă în afară de incapacitatea ta de-a fi alături de oameni când au nevoie, nu când îţi convine ţie, ai o groază de lucruri mișto de oferit, da’ totuși, morţii mă-tii, fă un minimum de efort pentru oamenii care stau cu tine în întuneric și nesomn.

E-n regulă, mă descurc, dă-mă-n morţii mei, înjur ca un birjar de când m-am întors de la Sovata, și beau vodka cu sticla și nu mai sunt în stare nici măcar să rânjesc de la atâta frică, da’ mă prefac, înghit și tac, și oamenii de la muncă zâmbesc larg și-s prietenoși și mă laudă cumva foarte frumos, și-mi oblojesc rănile fără să știe limpede de unde le am – de la bărbaţii din cârciumă, în care torni timp, alcool și dor, fără să primești înapoi mai mult de-un ciob de poveste, din când în când.

•11 octombrie 2019 • Lasă un comentariu

Nu-s prea suferindă, că de, bătrâneţea, da’ am venit, totuși, și te-am așteptat vreo două ore, și când ai venit ai zis numa’ vreo trei fraze și te-ai dus să dormi. Da’ na, nu-i ca și cum mi-ai zis tu să te-aștept, morţii mă-tii, nu mai ai nevoie de mine și mă poţi lăsa oricând în drum, și se miră oamenii că plâng și-acum pe „Trece-un nouraș pe cer”.

•11 octombrie 2019 • Lasă un comentariu

Cineva miroase a ceva, un grup nedefinit de oameni miroase a ceva extrem de nedefinit și-mi pierd, foarte lent și foarte cuminte, minţile, încercând să-nţeleg cine ce.

•6 octombrie 2019 • Lasă un comentariu

Mulţumesc. Mulţumesc pentru răspunsuri, pentru laude nemeritate, pentru priviri pline de sens. Mulţumesc.

•5 octombrie 2019 • Lasă un comentariu

De băut am băut, altfel muream un pic. Câinele din curte își târâie lanţul la culcare.

Morala poveștii: Asumaţi-vă, în pula mea, pe voi înșivă. Io stau într-o crâșmă de patru sau cinci ani, și da, mi-am tras-o cu trei barmani care-au lucrat în ea, și împrietenit vreo șapte sau opt, și da, am avut și noi momentele noastre de murdărie și pervertire, da’ ne-am asumat, în pula mea, rahaturile. Nu le-am ascuns după degete, nu le-am dat înţelesuri geo-politice aparte, n-am făcut din ele poezie și, mai ales, nu ne-am ascuns de ele lovind în alţii. Și-acuma că scriu la 04:21, dintr-o Sovata un pic mai zgomotoasă ca ieri, mi se pare că noi suntem abia trei-patru amărâţi, care până la urmă ne-am recunoscut rahaturile în faţa plutonului de execuţie cu memorie scurtă, și la sfârșit am scăpat ieftin, doar cu noi înșine și-un pachet de ţigări, rânjind ieftin la cer, în timp ce ceilalţi și-au văzut liniștiţi de viaţă, deștepţi și apretaţi, mândri și albi, drepţi și aspri.

În spatele meu se-auzeau pași, și m-am întors cu speranță prostească, crezând că vreunu’ s-a gândit să vină cu mine, și-n spatele meu străinul ce cobora șoseaua mi-a zâmbit și mi-a zis „Nu-ţi face griji, ești singură, eu mă duc să-l iau pe rătăcitul ăla din faţă” și-am râs la el un pic, cu doi dinţi strâmbi dintotdeauna, cu toamnă cuminte și rece între degete. Un câine fără coadă m-a condus un timp la vale, adulmecând ceva minune în zare, da’ m-a părăsit în dreptul parcării și-am venit aproape clătinat de la atâta amar.

Asumaţi-vă, în pula mea, amarul.

Cu nimic n-ar fi schimbat, de fapt, existenţa mea acolo, azi, și-am fabricat mult sens existenţei mele azi-aici, da’ de când am pășit pe balcon și pân-acuma îmi vine să zic, războinic, că eram mai bine acolo decât aici, că mai bine te luam pe tine la rost decât să-nghit, deznădăjduită, Jager cu suc de mere verzi, obsesiv-compulsiv, doar-doar oi vedea altceva.

Minunat e că tot crâșma m-a-nvăţat că mâine n-o să fie nimic la fel de grav ca acuma, nici măcar jumate, și că zâmbetele mele, deja mânjite pe oglindă, se vor înfăţișa calde sub obraji de femeie grasă și-nţelegătoare, mama răniţilor, scrum, arsura nevoilor nerecunoscute, moarte în fragedă pruncie, arse în fundul curţii.

Tăcere grea și întuneric abrupt, flacăra ieftină a chibritului și sfârâitul ţigării, du-te-n pula mea cu pretenţiile tale asupra omenirii și nu mai trăi așa legată de oameni, în pula mea, chiar dacă-s vechi de când lumea.

Scuzaţi expresiile, ștergem la București.

 
%d blogeri au apreciat: