Știu, mă, știu că nu mai mergem nicăieri împreună. Știu. Știu că-s încă grasă, și încă urâtă, și încă pe alocuri proastă, și știu bine că tre să merg singură în locurile mele. Amar tare să n-ai cu cine să le împarţi, să știi. Azi era cât p-aci să plâng din cauză de neîmpărţire.

Mă gândesc să mă duc la anu’ în Riga. Nu-i deloc greu, am văzut eu la Vlad, niște aplicaţii și niște bani și un pic de engleză și pot să mă duc pe jos la Unchiul Vanea în fiecare zi, pentru limonadă, ţuică cu hrean și muzică rusească. Pot să fac asta și singură. Am aparat de fotografiat instant și-o să am și bani, curând. Sigur că pot.

E doar… amar, știi? Nici nu știu dacă are neapărat legătură cu absenţa ta sau cu absenţele în general, da’ e amară bucuria asta pe jumătate seacă, fiindcă n-aduce zâmbet pe alt chip în afară de al tău. Ca nucile alea, putrezite pe jumătate. Amare.

Nu știu cum sunt cu scrisul, n-am știut niciodată cum sunt cu scrisul. Uneori îmi iese ceva, alteori ceva-ul mustește în cramă zile de-a rându’, fierbinţi, grele și amare, până împinge ceva la suprafaţă. A fost cel mai apropiat robinet, am dat drumu’ sângelui în cadă, s-a diluat, s-a scurs – ieftin și igienic. Chiar așa: scriu mai degrabă igienic.

Am nevoie de oameni care să se bucure de prezenţa mea. Cu toţii avem. Avem nevoie să vedem în ochii celorlalţi bucuria prezenţei noastre, ca să ne știm utili. Mai ales întregi. Avem sens aproape doar în ochii celorlalţi, de fapt, și de-aici ni se trag toate belele.

Spania crește în jurul meu ca arbuștii ăia semi-uscaţi din Andaluzia. Fierbinte și aspră, pe jumătate arsă, pe jumătate albastră, cu o istorie mai simplă și mai grea decât a Iugoslaviei, fiindcă Spania nu prea are absurd, de fapt, are răsuciri, învârteli și socoteli, dar foarte puţin absurd, are niște războaie parţial civile eterne, cu niște unii și niște alţii de pe niște pământuri care sunt, și nu sunt, ale lor, purtate de săraci și de amari și, din când în când, de niște generali geniali, Spania trăiește dintotdeauna într-un șir de războaie separate de cele ale Europei, din care iese mereu prea obosită și prea rănită ca să se implice în altfel de conflicte, Spania ne scurt-circuitează de când lumea și pământul, fiind și ne-fiind a noastră, stăpânindu-ne și nu prea, luptând separat și totuși temeinic, da’ mai mereu pentru ei și mai niciodată pentru alţii, și totuși, și totuși, născând acel glorios război civil, aproape mondial, încă de neînţeles, în care mii de străini au venit să-și riște vieţile mai mult sau mai puţin importante pentru o Spanie sau alta,

Spania are o istorie, mă iertaţi  fenomenală, și nu se știe cât timp o să-mi ia ca să mă satur de ea.

El Ministerio del Tiempo, pe alocuri posibil ieftin în exprimări, deși pentru mine e glorios de la un capăt la altul, are, sigur, un casting directorsau cum dracu’ se cheamă ăla de alege actori, absolut minunat. Pedro Almodovar cel tânăr va rămâne mereu băiatul ăla din „Los Hombres de Paco”, și nu mi-ar fi trăznit niciodată prin cap c-ar fi așa de bine Almodovar tânăr, iar domnul care-l joacă, razant, maxim un minut jumate, pe Camaron de la Isla, mămico mamă, ţi se înfige în suflet ca un pumnal. Da, atât de dramatic ca un pumnal. Ca și versurile lui Lorca, de altfel, pumnale mici și-un pic boante, lăsând mai degrabă mici vânătăi decât tăieturi sângerânde, cum se pare că și trăia, dragul de el, iubind, visând și murind pașnic, zâmbind, împăcat cu soarta, vorb-aia, da’ nu împăcat amar, ci vesel, veselia aia din flamenco, veselia aia din cântecele ţigănești, veselia aia din faţa morţii pe care atât de puţini o simt, Doamne, Dumnezeule, ce oameni erau odată și ce norocoși suntem noi, azi, că mai găsim printre noi așa spirite măreţe.

„El sueño va sobre el tiempo, flotando como un velero”, și văd corăbiile Armadei, La Grande y Felicísima Armada, dragii de ei, atâta spirit și-atâta onoare și-atâta pasiune topite în războaie, Doamne Dumnezeule, atât de inutile, și mă văd dormitând aproape două luni, pierdută fix așa, fix acolo, plutind într-o corabie cu pânze aspre de cânepă pe-o mare caldă și cuminte ca asta verde a noastră, visând fără rușine toate cele rămase nevisate pân-acuma, „El sueño va sobre el tiempo hundido hasta los cabellos”, și cam aia e, no, ridicarea, uitarea, iertarea – iertarea greșitului nostru suprem, noi înșine.

Publicitate

~ de downtownjesus pe 3 iunie 2020.