Singurătatea se-ntoarce, desigur, când începi să ieși în lume. Peste tot oameni împart lucruri și bucăţi de vieţi cu alţi oameni, și tu începi să rămâi undeva la margine, cu cioburi și frânturi aruncate cumva în vânt, din care unii prind câte ceva, majoritatea trecând mereu pe lângă. Mnu-s supărată, puţine lucruri mă mai supără cu adevărat azi, și-s lucruri d-alea mari și grele, de care nu mi-e rușine că mă supără, da’ se pare că am, totuși, nostalgia aia moale după ceva ce n-am trăit încă, manifestată limpede printr-o nevoie cvasi-continuă de-a murmura „Ederlezi”, început-sfârșit, de-a lungul orelor, zilelor, vieţii. Noaptea dorm bine, am început să și visez frumos pe alocuri, nu mă pot plânge cu adevărat. E și treaba aia că n-am unde să mă întorc, mi-am dat seama într-o zi că n-am plecat fiindc-au plecat unii, ci pentru că ăia care-au rămas au reacţionat la ele altfel decât m-am așteptat eu s-o facă, și asta m-a făcut să mă simt străină, din zi în zi mai rău, până când n-am mai cunoscut pe nimeni acolo și n-am mai putut vorbi cu nimeni de-acolo, și-am scriiiis despre ele și despre ei, vreo trei pagini și ceva, ca să-mi dau seama la sfârșit că nu m-a ajutat decât ca să știu că, în forma aia, n-am la ce să mă întorc. Aștept barul băieţilor deschis în loc, și-mi asum riscul prezenţei lor și-acolo, și pe cel al reacţiilor lor nepotrivite, și mi-e chiar un pic frică de un viitor atât de sarcastic, da’ na, aia e, ce să faci dacă n-ai ce să faci. Dacă-l vor deschide mă voi duce, nu există altă variantă.

Mi-e dor să vorbesc cu oameni. Mi-e dor de oamenii mei din Cluj, trec uneori pe lângă parcul din faţa blocului, acuma verde și proaspăt, și parcă-i văd pe bancă, veniţi cu bagaje ca să mă ducă să văd Rammstein în poate cea mai potrivită pentru mine ţară europeană, mi-e dor de oamenii mei de-aici, să nu știu să-i povestesc ce simt și ea să știe să descopere ce și pentru cine, da’ nu reușesc să am curajul s-o iau din viaţa ei de-acum, deși timpul se scurge ca tâmpitu’, mi-e dor de eterne contra-argumente și de înţelesuri din ochi și de cântece lălăite la beţie din suflet. Mi-e dor de ce mi-a fost locul ăla, în vremuri pe care aproape că nu mi le mai amintesc.

De-a lungul timpului, recunosc, m-am tot jucat întrebându-mă cum ar fi fost el cu ea dac-ar fi cunoscut-o. De dragu’ de-a-mi exersa mintea și de dragu’ de-a mă agăţa de ceva parapet, mă-ntreb uneori cum i s-ar fi părut ea lui, și dac-aș fi putut fi, azi, salvată.

M-am îngrășat, v-am mai zis, sunt la zi cu El Ministerio del Tiempo și-l aștept mai ceva ca pe John Oliver la-nceputuri, și-am să vă povestesc curând ce minuni am învăţat noi din el. O minune de serial. O mi-nu-ne. Mă bate gându’ să-mi caut un Blackberry Passport second-hand, acu că nu-l vrea nimeni, ca să-mi împlinesc obsesia, am comandat viniluri noi, nu m-am apucat de învăţat, da’ reușesc să muncesc.

Mă bântuie gândul că s-ar fi împlinit vremea să-l văd iar, dacă tot s-a gândit și el, un pic, în carantină, și dacă tot se deschid terasele, și dacă tot pare singur, și dacă tot muncesc undeva și sunt iar utilă poporului, da’ mi-e teamă să n-o iau de la capăt. Deși nu s-a terminat niciodată. Oi vedea.

Sunt bine, asta vroiam s-anunţ. În mare, sunt bine. Departe de mare. Refuz să mă gândesc la mare. Tradiţionalul 15 septembrie e liber, luaţi acuma cât mai este.

~ de downtownjesus pe 31 mai 2020.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat: