Azi, totul a început cu o postare de Facebook de-a lui Serj, despre aniversarea de cinci ani a concertului de la Erevan. Eu, fără ruşine, nu am văzut niciodată un concert System of a Down, nici viu, nici filmat, fiindcă mi s-a părut mereu că mi-au spus tot ce-au avut să-mi spun în cântecele înregistrate. Nici după Serj la Artmania nu m-am dus, io oricum multe lucruri am făcut anapoda în viaţă, fusese doar unul din milioanele de lucruri pe care n-am simţit niciodată nevoia să-l fac.
Da’ nu ştiu de ce, zău că nu ştiu, m-am uitat la comentariile postării, şi un băiat zicea c-a fost un concert “divin”, c-au început cu “Holy Mountains” şi c-a fulgerat pe “Aerials” şi că na, toate s-au potrivit atuncea, şi aceste două idei simple, c-au început cu “Holy Mountains”, c-au cântat în Erevan şi c-a fulgerat pe “Aerials” m-au făcut să cred că mor un pic dacă nu văd azi acest concert.

Relaţia mea cu System of a Down nu e aşa de limpede ca aia cu Rammstein. Cumva nu chiar la aceeaşi înălţime, Rammstein a fost mereu extrem de personal, sângeros de personal, înşurubaţi undeva adânc, în jurul coloanei mele vertebrale, şi System of a Down, foarte corecţi şi foarte deştepţi, rămaşi undeva la suprafaţă, lipiţi, dar nu chiar interiorizaţi, prezenţi, dar nu chiar salvatori.

Da’ am mai zis-o şi-o mai zic, oricât de deştept ai fi, s-avem pardon, System of a Down la 17 ani îţi rămâne lipit de piele ca o lipitoare, da’ nu-ţi ajunge în creier până la 25-30, când deja vei fi simţit apăsarea lumii aspre de-afară şi vei fi încercat deja să cauţi răspunsuri, în deşert şi în munţi, ca Moise; la 17 ani versurile oamenilor ăstora sunt bucăţi de poezie aruncate-ntr-o pălărie şi lipite cu scotch, având sens câte două-trei, chiar foarte mult sens, da’ pe sărite, în funcţie de ce stadiu al evoluţiei erai când ai dat de ele, da’ au sens doar pe rând, mai niciodată împreună, abia mai încolo, după ce trăieşti, citeşti şi asculţi urletele de peste gard, ţi se leagă cuvintele în pumni şi poveşti şi dansuri absurde peste covoare persane, ca aproape ultimă zvâcnire de revoltă împotriva uitării.

În Erevan, în Piaţa Republicii, printre clădiri galbene şi vechi şi sincer armeneşti, se-nghesui mulţime de tineri, toţi filmaţi erau foarte tineri, toţi un fel de lumânare arzând demn pentru Orientul ăsta ciudat care-a născut Armenia, şi peste toţi a plouat două ore, şi System of a Down a cântat totul, aproape totul, sub picături grele de ploaie şi sub fulgere, şi mai nimeni n-a scos umbrele, şi-a cântat pentru oameni foarte tineri, care nu mai aveau nici măcar bunici morţi în genocid. Da’ asta-i faza cu System of a Down, n-au schimbat istoria, care era deja scrisă, poate slabă şi poate ascunsă prin cotloane, de-nvingători, vorb-aia, da’ System of a Down au luat-o în braţe şi-au scos-o din întuneric, la lumină, şi iată, oameni de pe tot pământul ştiu astăzi că mulţi armeni au fost căsăpiţi de turci la 1915, când Europa era ocupată cu ultimul război onorabil din istoria ei, iar restul lumii îşi vedea de treabă, că ce treabă avem noi cu alţii. System of a Down, cântând zgomotos, aproape din principiu zgomotos, urlând şi râzând, ne-a făcut pe toţi să ne-ntrebăm ce-i cu Ararat ăsta, unde-i el şi care-i treaba cu el de-apare în cântec, şi-aşa am aflat toţi câte ceva despre armeni, şi-am putut să spunem, 13 ani mai târziu, că nu-i frumos din partea Turciei să nu recunoască nici acuma, când şi-aşa nu mai are ce să păţească şi nu mai avem pe cine judeca şi nu mai are ce să dea la schimb, maxim o indemnizaţie şi o zi din an pentru comemorare.

Pe de altă parte, partea proastă din a asculta System of a Down la 30 de ani e tocmai faptul că-i înţelegi. Că te uiţi la John Oliver şi multe din episoadele lui sunt cântece System of a Down vechi de 10-15 ani, că-nfipt în minte şade faptul că ei trăiesc şi cântă într-un stat federal care nu doar că l-a votat pe Trump preşedinte, da’ l-a şi ţinut pân-acuma pe post, contrar tuturor regulilor de minim bun-simţ politic, ai zice general valabil, dar iată, mnu (noi, noi l-am dus pe Gigi Becali la Bruxelles, mă, da’ nu l-am pus preşedinte, ofili-v-ar democraţia de rahat sub soare să vi se ofilească), că iată, într-un concert de două ore încap mai toate piesele lor bune, şi sunt cântece despre lucruri mârşave, ieftine şi dureroase pe alocuri, care trăiesc în continuare, pe alocuri mai vajnice decât pe vremea în care le cântau ei, şi ţi se strânge aşa, aprig, cercul de foc în jurul capului, şi-ţi vine să te duci înspre “mna, vezi, nimic n-o să se schimbe, de fapt, niciodată”, şi te doare inima şi-ţi vine să vinzi tot şi să te duci să trăieşti pe pământ, crescând plante în pământ şi animale deasupra, în spatele unui gard dincoace de care să nu mai ajungă miasmele rele ale…răutaţii, până la urmă? Bănuiesc că e răutate, sincer, nici nu mai ştiu.

Abia acum, azi, le-am simţit mlădierile alea orientale ascunse în piese, undeva între explozii şi urlete, şi-abia acum mi-am dat seama că Serj, dragul de el, e de pe altă lume. Daron is just twisted, în ochii lui negri zace, probabil, ceva depresie de fond, ale cărei surse nici nu merită căutate neapărat, că are un rol în lumea asta şi şi l-a găsit şi aia e, nu-i nevoie să-l dregem, dar Serj, mamă-mamă, e de undeva de dincolo, orice-ar fi acest dincolo, he has that wicked smile that only people who happened to see the other side have, mnu ştiu cum ar fi în română zâmbetul ăla, cine l-ar avea la noi şi de ce, dar are, Doamne, Dumnezeule, rânjetul ăla nebun al Răsăritului, al omului care-a aflat un adevăr pe care nu ţi-l poate spune, dar ocoleşte regulile mimându-le, fiindcă genul ăsta de adevăr nu poate fi ţinut înăuntru, dar nici nu se poate servi pe tavă ca la proşti, necesitând o înţelegere frăţească între dătător şi primitor, şi el face muzică fix aşa, prin “Io-ţi dau, da’ nu-ţi bag în sac, tre’ să pui şi tu ceva din tine în lumina asta” şi rar, foarte rar, parcă la nimeni altcineva, n-am mai găsit pân-acum mecanismul ăsta în muzică.

Şi asta cred că-i cultura, de fapt, în lumea asta. Nu să-i citeşti pe Liiceanu sau pe Sartre, să nu pleci din Madrid fără să vezi El Prado sau să te hotărăşti că-ţi place “Guernica”, ci să 1. îţi pui întrebări, 2. cauţi răspunsuri, şi 3. îmbrăţişează senzaţiile produse de produse. Există nişte bucăţi de Chagall, zic “bucăţi” că nu l-am căutat în coarne şi probabil opera lui e mult mai întinsă decât tablourile astea, da’ există bucăţile alea din Chagall cumva naive, cu un sat în fundal, în colţ sau deasupra, şi satele alea ale lui, culorile lor, pătratele lor, mă fac să văz în faţa ochilor ştetlul nostru de toate zilele, pe care l-am uitat sub tăvălugul istoriei, şi-n ochii minţii mele ştetlul ăsta, dintr-o Bucovină topită sub straturi de sârmă ghimpată, dintr-o Galiţie pe care nu mai ştiu s-o arăt pe hartă, dintr-o Polonie verde şi caldă care s-a uscat sub asfalt ca spiritul nostru de dinainte, ştetlul ăsta se confundă cu satul ăla de câmpie în care s-au întâmplat toate cărţile pe care le-am citit când eram mică şi în care am copilărit, de fapt, eu însămi, din care mă trag eu, mna, cu toate ale mele, de v-am tot povestit de el, şi bucata aia din Chagall, fără cubism şi fără descrieri mari, va fi un pic a mea, şi va fi artă pentru mine cum nu e pentru alţii, şi asta zic io c-ar trebui să fie cultură în lumea asta.

La “Guernica”, pe de altă parte, drept contraexemplu, mă uit ca curca-n lemne şi nu simt nimic, deşi ştiu despre ce trebuie să fie, şi pot să-mi imaginez ce fel de oameni erau ăia şi cum au suferit şi, mna, de ce au suferit, da’ în formele şi-n culorile alea nu văz nimica din ce ştiu c-ar trebui să văz şi aia e, pentru mine Picasso e pierdut fără ruşine şi fără simţire, aia e, sunt oameni sau lucruri pe care ştii, pur teoretic, c-ar trebui să-i placi şi care, totuşi, contrar tuturor premizelor, nu-ţi inspiră nimic. E destulă artă şi cultură pentru tătă lumea, n-avem de ce să ne complicăm viaţa mai rău decât e deja.

Să vă uitaţi şi voi la concertul ăla. E bun de carantină, să ne-aducem aminte că pandemia nu e nici război, nici genocid, şi că poate fi controlată infinit mai bine decât astea două urmând nişte reguli relativ simple, şi e bun aşa, pentru viaţă, să ştii că există în lumea asta oameni care pot face aşa un fel de muzici, că-ţi dau senzaţia că Dumnezeu e doar ascuns, nu mort. De ce se-ascunde, asta-i altă bubă, de ce-a murit, şi-asta-i o bubă, da’ mai pe spate, ideea e că nu e printre noi şi că-l putem crea fiecare, după chipul şi asemănarea noastră.

Odată şi-odată tre să vă povestesc şi despre cum cred eu un pic mai mult în diavol decât în Dumnezeu, şi despre cât de simpatic şi vesel e el şi cum pot eu să-i scriu numele cu literă mică fiindcă nu şi-a petrecut cei mai buni ai mei încercând să mă îndoctrineze.

Publicitate

~ de downtownjesus pe 25 aprilie 2020.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat: