Stau aici, dincoace de miezul nopţii, cu ţigara pe jumătate arsă, în patul ăsta mediu în care am făcut dragoste aproape toată noaptea. Mi-a cerut s-o strig altfel, pe un alt nume, altfel decât numele pe care îl poartă; femeile îmi cer mereu asta în nopţile în care vor să ardă, le-ajută să-şi lepede pieile uscate şi aspre şi să poarte unele noi, mai întinse şi mai moi, pentru bucăţi aproape uitate din sufletul lor.

Restul discursului e o ceaţă fierbinte din care nu mai pot scoate nimic, nervi întinşi aproape de rupere şi furia amară a spectrului absenţei.

Îmi dădea cineva un test, un profesor bătrân, aproape chel, grăsuţ, cu barbişon, într-o clasă de şcoală vestică din anii ’20, primele două subiecte păreau ştiinţifice, mă pregătisem şi eu pentru nişte ştiinţe exacte, dar trei, patru şi cinci erau de-a dreptul poetice, descrieţi nostalgia unui sfârşit de toamnă văzut de pe o prispă, la asta mă blocasem fără să mă sperii că mă blocasem, fiindcă nu era ceva ce putea fi studiat dinainte şi nu trebuia decât să-nchid ochii şi să văd sfârşitul de toamnă de pe prispă şi să-l scriu, dar mă blocasem la partea cu scrisul, nu apărea nici un cuvânt pe drumul dintre minte şi mână şi mă uitam la el cu un soi de disperare ruşinată, ştiind că prezenţa lui îmi putea elibera inima şi arunca cuvintele prinse-n ea în vâltoarea sângelui, el stătea  la o măsuţă joasă în colţul clasei în care dădeam examenul şi se pregătea pentru următoarea oră, era profesor, habar n-am de ce, cred că s-a strecurat Miroiu în capătul minţii mele, răsfoia hârtii galbene şi nota lucruri pe ele şi le aşeza în teancuri, privindu-mă din când în când de departe, din ce în ce mai furios, până când, cu frâiele rupte, a ales o hârtie de pe masă şi-a început să citească de pe ea, aproape strigând, o poezie-proză albă, din care-mi amintesc, în mare, doar primul paragraf, patul de dimensiuni medii, nici mare, nici mic,  expresia “am făcut dragoste” şi schimbarea numelui, idei ale căror rădăcini le intuiesc, cu greu, în ceva întâmplări sau prezenţe vechi, îngropate de timp în camere pe care le-am părăsit demult, idei care-ar putea însemna mai mult decât bucăţi scornite de-un creier tocit de creat poveşti, da’ mai sănătoasă decât ideile a fost furia cu care mi le citea de pe hârtie şi durerea scânteietoare cu care te-apuci să-ţi declari fricile şi dorurile când îţi umplu pieptul şi gâtul şi trebuie să le dai afară prin gură şi prin ochi, era nervos, pierdut şi îndurerat că plecasem şi scria despre mine cum am scris eu despre alţii de când mă ştiu, şi mi se înfipsese gândul ăsta în capul din vis, ca o subtitrare, “Iată, acest om scrie despre tine cum ai scris tu despre alţii înaintea lui.”, nu mă puteam mişca în nici un fel şi profesorul bătrân îl asculta ca pe oricare alt elev care-şi citeşte tema în clasă, când a terminat de citit şi-a luat hârtiile şi-a ieşit călcând apăsat, m-am uitat după el până a închis uşa, îmi venea să mă lipesc de braţul sau de umărul lui aşa cum m-am lipit de fiecare, în mintea mea, în nopţile în care nu erau acolo şi n-aveau să vină, dar profesorul bătrân nu se tulburase deloc şi mă privea în continuare plictisit, aşteptând să termin de scris subiectele, şi-a trebuit să-i dau un final strâmb pe marginea şanţului dintre dormire şi trezire, înainte s-o auzi pe maică-ta chemându-te la micul dejun, chiar aşa a zis azi, ca niciodată, “Vii să luăm micul dejun?”, ea care nu foloseşte mai niciodată cuvinte alese, şi mi-am imaginat că dau foaia fără să scriu nimic la subiectul cinci şi că mă ridic şi c-alerg după el, nu pentru că scrisese despre mine aşa cum scrisesem eu despre alţii, ci pentru că nu plecasem, de fapt, şi nici nu vrusesem să creadă că pot pleca oricând, şi-l prindeam pe scări şi mă lipeam de braţul lui şi-i simţeam furia scăzând lent, ca zeama fiartă prea mult într-o oală prea mică, şi m-am trezit cu senzaţia că-s alt om, ca şi cum mi s-ar fi schimbat pielea ca la şerpi, şi asta era nouă şi lucioasă, alb-lăptoasă, ca soarele din primăvara asta neaşteptat de liniştită, aproape pe sfârşite, şi vroiam să rămână scrisă povestea asta-n cărţi, să n-o uit chiar de tot după trezire, că mare lucru e să renaşti din propriul tău creier şi să te sprijini în el ca-ntr-un baston, trecând prin lume ca prin râuri aproape secate, abia de-ţi udă un pic pantofii şi-o margine de rochie.

Publicitate

~ de downtownjesus pe 20 aprilie 2020.