It’s oh so quiet…

E atâta liniște, aproape tot timpul, zi și noapte, încât mintea mea se ţine, echilibrată, deasupra tuturor relelor. Puteam să las războaiele, foametele și dispariţiile să intre-n mine, să le pun pe cântar și s-atârne cu tot cu mine-n hău, puteam să văd, cu mâinile și cu pieile, că n-am cui vorbi despre adevărurile mele și că visele mele se pierd în prafuri dimineaţa pe la 9, când încă mai sună ceasul, deși nu am încă unde mă duce, puteam să cad și să mă julesc și să mai miorlăi un pic pentru sorţile noastre, dar, alas, că-mi place tare mult cuvântul, ăsta, alas, ar fi fost în van. Un anumit fel de oameni trebuie să cânte prohodul când li se spune că trebuie să-l cânte și nu simt nevoia să-și explice de ce dă Duhul Sfânt lumina la două fără zece, sau la orice oră fixă, sincer acuma, și mulţi dintre oamenii ăștia nu vor fi mâine mai buni, n-au fost nici azi, n-au fost nici anul trecut, când lucrurile erau normale și eu treceam prin curtea Fundeniului luminată de candele ca să mă duc să mă culc după gardă, și lucrurile nu se schimbă cu mai nimic, de fapt, nici dacă iei o bucată de pâine, nici dacă mănânci porc până-n duminica paștelui dacă nu ești, de fapt, din în zi mai blând. Cu tine însuţi, da’ mai ales cu alţii. Nu-s nici supărată pe Johannis, nici nu ţiu la el mai mult ca acu două luni, mi se pare cam așa și-așa și cred că știe și el că e așa și-așa și probabil că e doar așa și-așa pentru că ţara e, no, așa. Nu-l învinuiesc de nimica, vinovaţi îs mulţi și trăiesc printre noi, chiar cu noi în casă, chiar în noi înșine.

For what it’s worth, nu mi-o plăcut niciodată paștele neapărat și nu i-am găsit niciodată vreun sens aparte. E frumos afară că-i primăvară. Ne-ntâlnim cu oameni c-avem liber. Mnu știu de ce mâncăm miel, da’ e bun în anumite feluri. Partea asta cu învierea nu mi-a intrat în cuget din copilărie, de multe lucruri îl credeam în stare pe Hristos și multe lucruri erau de-a dreptul posibile din ce se povestea la școală, da’ asta cu învierea părea mereu prea mult și prea dubios și prea, mna, incredibil. Și după faci așa o treabă, să te ridici și să dispari și să nu te mai vedem la faţă decât în icoane? Când atâtea alte lucruri erau de dres pe pământu’ ăsta și-atâtea alte bălării am făcut de-atuncea fără să se-arate cineva, măcar de rang inferior, să ne zică măcar „Aaaalooo, potoliţi-vă acolo jos că dăm cu pietre! Da’ ce, aveţi impresia c-am adormit?”. Mna, asta cu-nvierea nu merge, boss, cum nu merg atâtea altele lăsate de izbeliște, și mna, aia e, zic și io c-așa se zice, că-s legată de tradiţie, de vechi și de cunoscut, nu de religie, și zic și pentru că pricep de ce alţii, atâţia alţii, au nevoie de-un duh în spatele căruia să se-ascundă și de-un ritual care să-i ţină pe drumuri cu sensuri. Înţeleg treaba asta cu ritualul, le am și io p-ale mele și mă ţin, într-adevăr, printre rosturile vieţii mele.

Camera asta, mare, înaltă și albă, extrem de tăcută, a fost făcută pentru altcineva. Și pentru altcineva. A fost făcută să te-aduc, să mă lase în mâinile tale și să știe că are cine să mă-ngrijească. Camera asta te-așteaptă, într-un fel, și-o las pe-a mea la poartă, așteptarea, c-o au și ei pe-a lor.

Publicitate

~ de downtownjesus pe 19 aprilie 2020.