Am o poveste pe care n-o pot povesti. Scriu despre ea în trei caiete, poate-poate, şi tot nimica.

Ascult iar Nashe Radio, evident, ca şi cum n-aş fi plecat niciodată. Când plec eu dintr-un loc, până la urmă?
Dau mult Mumyi Troll şi-mi tot amintesc de afişele din Riga şi mă tot trezesc zâmbind în primăvară. Când toate astea se vor termina, să găsesc pe cineva care să vină cu mine, să-nceapă iar oamenii să se mişte. Poate mai vin Bi-2 la Chişinău. Poate găsesc pe cineva.

Au ştiri despre corona din când în când, “corona virus” se-nţelege în orice limbă, uneori zic câte ceva şi despre Putin, probabil c-a zis aia sau a făcut aia, sau s-o fi îmbolnăvit cineva important şi pe la ei. John Oliver ţine emisiuni în continuare, şi cred că-i suntem cu toţii profund recunoscători. Nu-i normal, are un fundal alb gol şi nu râde nimeni în public, da’ faptu’ că e încă acolo împrăştie ceva urmă de normalitate.

Nu mai e aşa greu ca acu o săptămână. Poate unde mă gândesc că se va termina curând pentru mine, şi că tre să termin cu visarea asta aproape ilegală.

A fost mai greu cu Spania, sincer. Noi am făcut ce m-am aşteptat să facem, sentimental nu-s legată cine ştie ce de Italia sau de Franţa, iar germanii fac lucrurile cum ştiu ei bine să le facă, şi nu m-am îngrijorat decât când am auzit de Till, da’ sigur că nu din cauza sistemului de sănătate sau forţei virusului, cât că, deodată, da’ chiar deodată, văzui limpede că nu-i chiar clar că-i aşa puternic pe cât se desenează. De-acuma au aproape toţi peste cincizeci de ani, ba chiar bine peste, şi-s bătrâni, ce să mai încoace şi-ncolo, cu tinereţea tulbure din RDG şi exploziile de adrenalină de după treizeci de ani şi cu ce prostii or mai face acuma şi n-aflăm noi au depăşit vârsta la care să fii sigur că suportă o infecţie cât de cât serioasă. Nici tata nu mi se părea bătrân înainte, şi el e cu un an sau doi mai în vârstă decât tata, da’ e vremea să-nceapă să se caute de cancer de colon şi e vremea să recunoşti că nu mai suntem aşa siguri că poate suporta un număr onorabil de boli. Îmbătrâneşte, ca toată lumea, şi în timp ce mi-l imaginam pe un pat din ATI în toată splendoarea, cu furtunuri intrând şi ieşind din el şi cu asistente holbându-se la el prin viziere, între zâmbet şi amar, parcă vedeam şi scris, aşa, pe marginea de jos a ecranului, “Rammstein will exist as long as we exist together.”, şi parcă vedeam anunţul, aia e, aşa au zis mereu, de-ndată ce unul din ei dispare, din orişice motiv, Rammstein n-o să mai existe, oh my God, he will die and they will end, and I was really scared for a couple of hours, but I did not cry, da’ apoi au povestit ce-a fost şi-au apărut glumele şi-a fost bine, pfu, hai că trecurăm şi peste asta. L-a mâncat în fund să se ducă la Moscova.

Îs destul de ok cu Lindemann, n-am apucat să zic. Cum sunt cu Gabriel Osmonde faţă de Andrei Makine, după consideraţii îndelungi am recunoscut fără durere că nu mă regăsesc în această formă de manifestare a lor şi că rămân cu bucăţile din ei pe care le înţeleg şi apreciez, fără resentimente. Nu am nici explicaţii psihologice asupra motivelor şi căilor de apariţie a acestor bucăţi din ei, nici n-am de ce să am că nu-i cunosc personal, treaba loc de unde-au ieşit şi ce fac cu ele. Am suferit când am citit că Andrei Makine a zis că Gabriel Osmonde e varianta lui mai intimă, mi-o dat oleacă cu trădare şi cu confuzie, da’ na, poveştile rămân, nu mă pot pune contra lor, povestitorul are dreptul suprem de a povesti ce simte nevoia să povestească, când şi cum simte nevoia să povestească; suntem doar spectatori, no.
Mă gândesc că animalul ălălalt îl lasă să se manifeste mai grafic decât putea s-o facă în Rammstein, şi probabil îi e mult mai uşor să creeze material în astfel de condiţii. Lindemann e foarte multă grafică şi extrem de puţină poezie, ştiu că asta i se şi reproşează, da’ na, senzaţiile se transmit infinit mai uşor prin acţiune decât prin cuvinte, şi poate-i pentru el o supapă mai la-ndemână decât Rammstein, pe care-a deschis-o cu mai puţin efort şi pe care-o va închide de îndată ce întunericul din el va deveni din nou suportabil. Acu, să ne dăm cu fundu’ de pământ şi să-i scoatem ochii că ne-arată orgii, violuri, copii tăiaţi în bucăţi sau mai eu ştiu eu ce-arată el acolo, fie doar şi ceva semne de misoginism, îi ceva ce pot face doar oamenii care nu ştiu Rammstein calumea. C-acolo ni le arătau mai subtil şi că, uneori, foarte rar, aveau şi-o vindecare, iar acilea ni le pune pe ecrane HD pe repeat fără nici cea mai vagă speranţă că vom fi vreodată eliberaţi de ele nu-nseamnă mare lucru în economia Universului. The darkness is all the same, şi nu existenţa ei face obiectul discuţiei. Poate nici nu scrie el versurile, de fapt, iar dacă nu le scrie el atuncea chiar n-are nimenea ce să comenteze, nu ne ţine pleoapele lipite cu scotch şi ochii lipiţi de ecran şi nu trebuie să fim acolo în orice aspect al vieţii lui, Doamne iartă-mă şi păzeşte-mă. Da’ văd o delimitare clară între munca lui din Rammstein şi munca lui din Lindemann, aşa cum o văd şi la Richard faţă de Emigrate. Mnu-mi place neam ce face el coloşa, da’ ştiu că o bună parte din el tânjeşte după felul ăla de muzică şi-l primim aşa cum e, că ce treabă avem noi cu ce face în afară atâta timp cât ce face înăuntru e atât de important? Everyone gets to play with their own toys outside, and that only makes them better when they get back inside.

Ştiu că unii oameni cred că lansează albume din an în Paşte ca strategie de piaţă, să ne pună pe noi s-aşteptăm şi să le tocim p-alea vechi până la sămânţă şi să murim pe altar de încântare când apar astea noi, da’ de mult cred că pur şi simplu atâta durează procesu’ la ei. Povesteau odată, parcă Paul, că fiecare îşi face bucăţica de treabă şi-apoi o arată celorlalţi şi ăia îşi dau cu părerea despre ea, şi-o mai dreg pe ici pe colo, sau o resping şi-o iau iar de la capăt, şi uneori durează luni bune până când Richard sau Paul găsesc o linie melodică pentru două strofe pe care le-a copt mintea lu’ Till într-o noapte, şi-alteori au un instrumental minunat de care nu se lipeşte nici un subiect, nici un vers, nici o nimica, şi Schneider nu e mereu îmbuibat de inspiraţie şi-i ia zile şi zile de sucit şi de învârtit până găseşte un fel anume de-a încheia piesa aia, fără să mai punem la socoteală truda adunării, înregistrării, procesării şi viaţa cealaltă, extrem de multă, de dincolo de facerea unui album nou, aşa că, na, susţin experimentele de orice fel, din afară şi din înăuntru, că doar din ei ies asemenea minuni pentru mine. So it’s fine, do whatever you need to do.

Engleza vine din singurătate, va dispărea de îndată ce voi ieşi în lumea de-afară. În timpul celor 70 de episoade din “Seis hermanas” mi s-au împletit gândurile în castiliană, ceva de speriat. Acu m-am luat cu ruşii şi-mi limpezesc minţile, nu pot decât să “Hmmm” cu ei.

Publicitate

~ de downtownjesus pe 13 aprilie 2020.