Mi-am recuperat diacriticele. Bine-aţi revenit.

De asemenea, vom renunţa la spaţiile astea goale serioase dintre paragrafe, că n-avem nevoie de-atâta ordine în astfel de zile.
Aşadar.

Mă trezesc duminică dimineaţa cu update-ul unui comic book minunat. Mă modernizez, mă ţin la curent, vorbesc mult în engleză, singură prin casă, noaptea târziu. Dorm destul de bine, mă mir mereu. Am avut nişte perechi de zile grele, nu ştiu de ce vin în perechi, singura soluţie a fost să umblu pe străzi. Ştiu că nu trebuia şi mă simt vinovată faţă de lume, da’ zău c-am fost cât de cuminte s-a putut. M-a trimis viaţa după un certificat medical la o clinică de lângă Biserica Armenească, şi-am ajuns mai devreme cu douăzeci de minute, şi era afară o primăvară absolut îngrozitoare, ştiţi şi voi, cea mai îngrozitoare din nouăzeci şi pân-acuma, şi-am umblat pe străzile pe lângă Armenească, am văzut casele, bisericile, curţile, câinii, copacii şi soarele, am văzut trecutul, aş vrea să spun “aspru”, da’ mai nici o casă de pe nici o stradă nu era aspră în după-amiaza aia, aşa că m-am întors la certificat şi-am luat-o în partea ailaltă, pe Traian în jos, sau în sus, nu ştiu bine cum vine, şi m-am întors cu tramvaiul gol acasă, după trei ore de mers, într-o linişte verde şi caldă, de domeniu englezesc bogat.

Noi n-avem nişte poveşti de dragoste prea bune, mă gândesc acuma. Ale noastre nu se termină niciodată bine. Serios, caut. Caut fix acuma. Io chiar am citit multe bălării româneşti de secol XX, şi nu-mi apare nimica-n minte. Rămân vreunii la moşie, bogaţi şi liniştiţi, iubiţi de servitori şi de ţărani, trăind în tihnă pe pământ afânat şi bine lucrat?

Văzui “John Eyre” azi şi ieri, şi “Mândrie şi prejudecată” acu vreo două săptămâni. Linişte verde şi caldă. Am io un vis bazat pe aşa ceva, da’ e cu un doctor rus. Nu tragic ca Jivago, că nu-i arde nimănui de-aşa ceva în perioada asta, deşi despre Pasternak trebuie să scriu odată, apropo de imigranţii filozofic glorificaţi de la Paris şi tâmpiţii care nu s-au putut despărţi de-ai lor nici măcar atunci când nu era de trăit printre ei.

E acuma la TVR ceva transmisiune de la un festival de muzică lăutărească, nu ştiu cine-s oamenii ăştia da’ au un trompetist cu un păr, şi c-o barbă, şi cu un costum, şi cu un cercel în ureche, de mi-am pierdut oleacă şirul gândurilor.

Acuma a plecat, ce ziceam?

Zilele astea toate-s altfel. Îmi măsor cu atenţie reacţiile, ca să ştiu bine ce fel de om sunt în situaţii de felul ăsta. A fost foarte bine un timp. Începusem să stau singură de vreo două săptămâni înainte să declarăm primul caz, în bar nu mai aveam de mult ce căuta, gărzi la Fundeni n-am mai prins, băieţii tot amânau ieşirile, el începuse să dispară iar şi simţeam bine de ce, n-am mai ajuns la Curtea de Argeş, a chiar şi zâmbit când i-am spus că ştiam de ce, şi mă găseam des fiindu-mi lene să ies afară şi să vorbesc cu oameni, crezând că restul lumii funcţionează normal şi-i prea ocupată ca să aibă de-a face cu viaţa mea sucită, de dormit când şi cât vreau, fără să trebuiască să ştiu ce zi a fost ieri şi ce legi s-au mai dat noaptea ca hoţii. Trecerea la pandemie a fost fix ca-n meme, n-a trebuit să fac cine ştie ce modificări în afară de masca pe faţă şi de scotocit prin dulap după dezinfectantul de mâini. A fost rău în ziua în care-am văzut camioanele italiene pline de sicrie mergând spre crematoriu, că multe butoane de panică au fost apăsate în fix acelaşi timp, camioanele militare, nuanţele alea cutremurătoare de verde etern legate de moartea goală, fără sfinţi, fără socoteală, fără milă, sicriele care mi se păreau că se lovesc unul de altul, cu zgomotele alea surde de lemn plin izbit de lemn plin, crematoriul, de care mă leagă piesa aia descreierată de teatru a autorului ăluia cvasi-necunoscut, din cartea aia pe care n-o mai găsesc pe nicăieri, cu fantoma din crematoriul de la Auschwitz, şi-ntre camioane oamenii ăia care ziceau că şi-au văzut rudele plecând la spital pe picioare şi iată, vor primi acum cenuşa lor şi nimic mai mult, mie părându-mi-se dintotdeauna de când citesc despre soldaţi că durerea asta îi cam al doilea cel mai rău lucru pe care-l poţi păţi când iubeşti un om, să moară departe fără să poţi vreodată să-ţi iei vreun soi de rămas-bun, a fost rău în ziua aia şi pentru că undeva între camioanele militare şi numărătoarea de morţi l-am văzut pentru prima dată în criza asta pe profu’ de infecţioase, care-a zis limpede ca lama de coasă proaspăt ascuţită că tre să ne obişnuim cu ideea că vom ajunge să stăm în corturi militare, pat lângă pat, cu o singură toaletă în capăt, a fost rău în ziua aia, pentru că războiul a trecut dincolo de retorică şi a apărut “militar” lângă lucruri altfel relativ paşnice, camioane, corturi, ordonanţă, şi mi-a fost frică tare în ziua aia, cu toată încrederea mea pe alocuri tembelă în colegii mei şi-n poporul meu, la care ţiu ca un câine. Mi-a fost frică tare în ziua aia, şi-am adormit abia după două episoade de telenovelă turcească.

Continui să scriu cu lăutari pe fundal, aş vrea să ţineţi cont de acest aspect.

Comic book-ul e o reinterpretare a răpirii Persefonei. Grafica-i cumva old school, nu mă pricep, da’ mă face să mă gândesc la anii ’70, şi nu ştiu dacă mi-ar fi plăcut neapărat dacă n-ar fi fost culorile şi povestea. Hades e bătrân, două mii şi ceva de ani, cu cicatrici bleu deschis pe tot corpul de când s-au bătut cu titanii. Nici Zeus, nici Poseidon n-au cicatrici, şi tot zic să recitesc legendele ca să văz ce-nseamnă asta.

Acuma avem o orchestră din Chişinău, costume populare pe toate drumurile şi dirijor cu frac alb, ce-o mai fi şi obsesia asta a lor cu albu’ nu pricep.

Hades e albastru, mai des bleumarin decât bleu. Lumea de dincolo e un New York plin de umbre, în care soarele nu apare niciodată. Are o vilă extraordinară, pe bază de negru şi albastru, multe maşini, da’ până acum a condus doar un Mercedes clasic şi general valabil, negru, şi şapte câini cu tot cu Cerber, care se numără ca unu’. Ᾰilalţi îs luaţi de pe drumuri şi au dimensiuni şi personalităţi desigur diferite. Hades e singur de foarte mult timp.

Acuma ascultăm ordonanţa militară, pe fundal albastru, cu scris alb.

Nu pot să nu mă gândesc la mesajele Regelui de la radio, din vremea în care mureau pe capete, fără să ştim sigur că ştiau pentru ce mor. Parcă văz familii strângându-se în sufragerie, bunicul cu ţigară de foi între degete, mama ştergându-şi mâinile într-o cârpă murdară de bucătărie, copiii speriaţi de asprimea adulţilor, şi printre toţi vocea lui Mihai, probabil la fel de blândă ca la nouăzeci de ani. Trebuie să fi rămas undeva la marginea internetului copii ale înregistrărilor, ar trebui să le ascult. Mă-ntreb ce-ar fi zis dacă ne-ar fi prins aşa, acum.

Hades e singur de foarte mult timp şi s-a convins că nimic mai bun n-o să i se întâmple niciodată. Înţelegem că n-a avut musai de ales Lumea de dincolo, că i s-a pus în braţe un pui de Cerber şi-a coborât dedesubt cumva prin excludere, că n-avea cine altcineva, şi i s-a spus de-a lungul vieţii că miroase a moarte şi că nimeni n-o să vrea să rămână lângă el, vreodată. Persefona are nouăşpe ani şi e roz. De fiecare dată când îl vede sau atinge pe Hades înfloreşte, îi înfloreşte părul sau rochia, stâlpul de care se sprijină, apa în care înoată, răsadurile pe care le plantează, înfloreşte împrăştiat şi fără rost şi ştie femeia asta care desenează să te facă şi pe tine să-nfloreşti de dragul ei. Persefona crede că rolul ei în lume e destul de îngrozitor de neimportant, ori că ce face ea poate face oricine, ori că şi dacă n-ar mai face ce face n-ar observa nimeni că n-a mai făcut-o, şi vorbesc despre asta pe la trei dimineaţa, după ce li s-au amintit amândurora propriile blesteme. Hades e un domn, în felul ăla vechi, curat şi blând, de domeniu englezesc bogat, e înalt şi albastru şi aproape deloc trist, doar împăcat cu starea de lucruri, şi nu-mi aminteşte de nimeni, pentru că n-am cunoscut pe nimeni care să fie chiar aşa.

Ştiu pe cineva suficient de apropiat cât să-mi dea speranţă. Cavaleri mai există, nu disperaţi, da’ bănuiesc că trebuie să fim şi noi demne de ei.

Dac-aş fi cunoscut, cred că el ar fi fost El.

În izolare mi se face dor de cărţile vechi. Cărţile vechi sunt cărţi pe care le-am citit demult care miros a demult. Miros ori a boieri de ţară, ca Duiliu Zamfirescu, ori a Bucureşti murdar şi voios, ca Mihail Sebastian, ori a degradare rânjind nebuneşte, ca Camil Petrescu, ori a descântec şi-a simţiri, ca Mircea Eliade. M-am apucat azi să citesc “Anna” şi m-a durut prima pagină, de parcă ar fi fost un soi de viaţă a mea veche scrisă pe-o hârtie galbenă şi uscată în care nu poţi avea încredere. Am descoperit acu o lună-două un volum de povestiri de-a lui Eliade de care n-am auzit până acum, prima se-ntâmpla în Constanţa şi-ntr-o staţiune nenumită de lângă şi m-au topit minunile lui ca atunci când am trecut prima dată prin Treisprezece trandafiri. Mnu ştiu sincer dacă-s oameni cu care să ne lăudăm sau nu. Mă fac să simt lucruri ameţitoare, şi la mine ăsta-i standardul ăl mai înalt. N-am pretenţii de recunoaştere.

Citesc dezorganizat şi raţionalizat “Era un pod pe Drina…”. Sunt dureros de conştientă de numărul ei de pagini şi-o citesc ca pe un descântec, când mi-i rău tare şi nu ştiu încotro s-o iau. Am vrut să vă spun că e vorba de legătura sentimentală pe care-o are un traducător cu limba din care traduce şi cu cartea în care e scrisă, dar căutai pe interneturi şi aflai că Gellu Naum a tradus, de fapt, o ediţie franţuzească. Nişte oameni în nişte articole zic că se pierde prin asta componenta balcanică, da’ io, ca om simplu, vă zic drept că nu se pierde nimica. Că am o variantă în engleză care-mi transmitea doar date istorice, şi că prin Gellu Naum văd Vişegradul, Serbia, Bosnia, Iugoslavia descompusă, istoria cruntă şi necinstită, blândeţea şi libertatea de pe kapia, nopţile cu lună plină, cer deasupra şi ape dedesubt şi piatră albă între, şi nu pierde Gellu Naum nimica din balcanism, ba chiar îl aduce aci, în ceaşca noastră de cafea şi-n moscheile noastre din Dobrogea, şi ne face să ne-amintim c-am trăit bine-mersi aicea unii lângă alţii, fără prea multe tulburări şi fără prea multe râvne.

Orişicum, mare lucru îi traducătorul în lumea asta, înclin să zic că aproape jumate din valorea cărţii la care nu poţi ajunge altfel. Cineva poa’ să facă praf şi pulbere “Seducătoarea din Florenţa”, şi altcineva poa’ să facă operă de artă pe altarul nemuririi.
Aş cunoaşte un traducător, da’ nu ştiu pe unde umblă.

În aproape aceeaşi ordine de idei, dacă m-aş duce la psiholog m-aş duce la un psiholog bărbat. Nu-mi dau seama dacă-s mai rari decât ele, eu n-am nici o cunoştinţă care merge la un domn. E o treabă aici sau doar o întâmplare?

Mâîne povestim despre cum m-am îndrăgostit de turci, cum m-am gândit la toţi bărbaţii vieţii mele în ultimele două săptămâni şi ce-am început să visez, dacă tot n-am mai avut realitate care să mă ţină-n loc.

Publicitate

~ de downtownjesus pe 23 martie 2020.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat: