Mă uit la „The L Word” ăsta nou. E normal, simplu, destul de calm, înţelegem pe toată lumea și nu mai avem nici pe departe atâtea mirări și întrebări ca în ăla vechi. Trebuie să mă forţez să-mi amintesc că se produce în America lui Trump, dar e mult mai luminos și mai cald, nu mai moare nimeni și nu se mai împrăștie nimeni pe asfalt, poate că lumea a crescut, de fapt, fără noi, în alte părţi. Poate-am crescut și noi, da’ nu reluăm seriale ca să vedem limpede în ce direcţie.

Shane are copii. Nu-i are per se, se hotărăște să crească unul cu cineva, nu ne e clar, nu știu dacă e vreodată clar, dacă vrea să crească un copil sau vrea să fie alături de fata aia care vrea să crească un copil. It makes you wonder.

La copil m-am gândit abia acuma, în timp ce vă scriam vouă. Vă scriu cum vorbesc. Mi-e dor de voi.

Am început să nu mai beau nici acasă, deși stau singură în 80% din viaţă. N-am nici o obsesie muzicală nouă. Sunt trează tot timpul, lucidă mai tot timpul, cu foarte puţine lucruri rămase neexplicate. O grămadă amorfă zace acolo-n spate, nu mă leg de ea că n-am de ce, că nu folosește nimănui să m-apuc s-o sortez, zace-acolo-n capăt ca un om îngropat sub paltoane gri într-o închisoare de piatră, îl simt respirând rar și adânc și aspru și știu că trăiește, dar nu mi-e de folos acuma. Acolo zac undele, carele și cinele, până s-o găsi cineva să-ntrebe de ele.

De la canapea și de la cămașă mi s-a tras. Știu cât de tembel sună, doară nu ne cunoaștem de ieri, de azi, câţiva sigur știu. De la canapea, de la pătură, de la cămașă, de la picioarele goale întinse pe masa de cafea.

De-acuma nu-mi mai e neapărat frică să fiu singură. Aș prefera să nu fiu, da’ n-o să accept mai puţin. De-acuma știu și asta. Că se poate să uit, de la atâta singurătate, ce-am visat atâţia ani, și să mă trezesc într-un timp oarecare pe-o canapea cu un om care nu e ce-am visat în anii ăștia și să mi se urce viaţa-n gât și să-mi vină să plec, da’ știu și că jalea care-o să urle atunci n-o să mă lase să rămân, și de-asta păstrez în cap planul de rezervă, tre să ai mereu un loc al tău în care să fugi în caz că te trezești vreodată altcineva, da’ problema e că nu vreau să trăiesc cu plan de rezervă toată viaţa.

Problema e că vreau și io, ca tot omu’, canapeaua, pătura, cămașa și picioarele goale întinse pe canapea. Un om lângă care să stau liniștită, fără ameninţarea constantă a plecării, a lui sau a mea sau a altora, un om lângă care să stau fără să-mi număr orele și fără să-ncerc să-i prevăd nevoile ca să nu mă dea afară înainte să fiu suficient de adunată ca să plec singură. Un om care să, știţi voi, ăștia mai norocoși, fie acolo nu pentru că așa trebuie, ci pentru că așa-i vine și nu pricepe că există, fizic, varianta mai simplă de-a nu fi. Uneori e greu să fii acolo, nu zic că nu e. Unii oameni… nu că vor ei, săracii, doar li se-ntâmplă niște rahaturi mai greu de digerat decât micile nepotriviri înlănţuite într-o zi de mercur retrograd, și vrem și noi oameni care să vină, sau să stea, sau să aducă, sau să explice, să fie ironici, să cumpere o acadea sau să conducă până la marginea orașului fiindcă aaasta te drege tot timpul.

Foarte la-nceput, când încă locuia în blocul vechi de boieri scăpătaţi, în cel mult trei dimineţi, sunt extrem de sigură că n-au fost mai mult de trei, a stat lângă mine pe canapea cât am băut cafea și/sau aspirină, și-am povestit despre familiile noastre și despre ce ne blochează, și pe vremea aia, mai că nu mi-o amintesc acuma de la câte-am văzut de-atunci, mă mai și ţinea în braţe, și-acu c-am scos de la naftalină, parcă-parcă are fata dreptate și parcă-parcă zâmbea mai des pe vremea aia, sigur mai larg, și mi-era bine pe canapeaua aia și nu știam atunci așa de bine când să plec și când să vin, și din cauza senzaţiei ăleia am stat atâta, prin atâtea, că numai cu el am avut-o, atunci, la început, și probabil mă tot gândesc, ca găina fără cap sau ca vaca venită de la pășune, că tot acolo trebuie s-o regăsesc și că, iată, ea nu pare să mai existe în altă parte.

Dar trebuie să existe în altă parte, și trebuie să ţină mai mult de-o dimineaţă de duminică.

Nu mai beau și-aproape că nu mai văd oameni. Parcă-s deja prea în urmă ca să-i mai strig. Nici nu știu bine dacă vreau să-i strig. Dacă nu mai merg în bar n-ai unde să mă găsești, am închis și ultima cale pe care se mai putea ivi careva. Nu careva oarecare, cineva acela. You might just be forever lost.

Așa că ascult LP, că-mi amintește de Shane, desigur, și pentru că-s convinsă că Kate Moennig seamănă multișor cu Shane fiindcă seamănă cu Shane și-n serialul ăla cu transplant de organe pe care nu l-a văzut nimeni în afară de noi, în care are scrubs gri și cam atâta diferenţe, ascult LP și mă socotesc să iau bilet la golden și să mă coc în soare ca să stau în faţă, așa urâtă și grasă cum sunt, cu dinţii strâmbi și părul uscat și parafă de radiolog și teancuri de cărţi calde lipite de pereţi și fantome de soldaţi în fiecare colţ de minte, să stau în faţă și s-o văd pe minunea asta în ochi, fiindcă e obsedantă și liniștitoare ca ceaiu’ de mușețel turnat în pahare de ceai turcești, și vindecă în oameni răul ăla dinăuntru, ăla pe care ni-l facem fiecare din resturile de lut uitate de ceilalţi în noi, pe care nu poţi să-l mături niciodată de tot de tot, doar așa, de suprafaţă, cât să nu te cocoșeze, și da, asta cred că face ea dac-o ascultă atâţia oameni de peste tot, fără să aibă nici versuri prea deștepte, nici prea proaste, numa’ cât să le priceapă tătă lumea care simte. Ascult LP și uit că s-ar putea să nu se schimbe nimic, niciodată.

Finalul lui Bojack Horseman, nu s-a-nţeles că n-am putut să mă-ntorc, e cât se putea de optimist în condiţiile din care-a ieșit. Și Diane a rămas grasă, și ne-arată că nu se schimbă decât lucrurile care trebuie schimbate fiindcă ne fac rău. Da’ io nu reușesc să-mi amintesc decât teama că nusevaschimbanimicniciodată, chiarnimic, chiarniciodată, știind bine cât de dincolo de iraţională e pentru mine, crezând, în același timp, că orice lucru se poate întâmpla oricând, undeva în lume, cândva mai încolo sau cândva mai curând, depinzând de ce lucru e ăsta de care vorbim. Da’ undeva, nu chiar aici, nu chiar acuma; poate asta-i veriga slabă.

Ascult LP și mă gândesc la Shane și la canapea și tot sper. Mă mir și eu, drept vă spun, că nu mi termină răbdare. Nici nu știu dacă e speranţă, cred că-i mai degrabă răbdare. Trebuie să ai răbdare să se termine, dacă pleci prea devreme și pierzi sfârșitul? Neah, tre să ai răbdare în viaţă. Tre să ai răbdare, ca să știi, ca să nu regreţi.

Are LP un cover după „In The Name of Love”, foarti bun îi. Io nici nu mor de dragul originalului, contează și cu ce compari, no.

Publicitate

~ de downtownjesus pe 7 martie 2020.