Atârnă ceva negru și gros deasupra. Gros, nu greu. Ca o stofă d-aia bună de pe vremuri, din care nu mai găsești azi. Stofă d-aia bună, de costum de moarte. Atârnă, neagră și groasă, deasupra.

Ieri am dormit toată ziua, în afară de două ore și-n afară de seară, când am plecat.

Ești un fel de baghetă magică. Viaţa mea e mai bună când îs în preajma ta, și lucrurile toate au rezolvări, și nu mi-e frică mai de nimic. Și văd întâmplându-se lucruri minunate, îmi văd apartamentul ăla mare și luminos, trei camere – două băi, atelierul tău într-o curte de la marginea orașului, călătoriile alea fără rost pe care le visez, radio paradise în fundal, apusuri peste dealuri, liniște și blândețe. De vreo lună-două, de când ai început să-mi răspunzi la mesaje în aceeași zi și să mă primești, uneori chiar chemi, la tine-acasă, unde bem vin și ne uităm la chestii pe net și ne trezim vorbind lucruri cât de cât importante, de când dorm în patul tău in medie o dată pe săptămână și de când am vaga senzaţie că ţi se face, uneori, un soi de dor, de mine, am început să văd un răftuleţ cu haine… de-ale tale, în dulapul din apartamentul mare, trei camere – două băi, și de-asta am plâns, de fapt, azi-noapte.

Nu în taxi sau pe drum, că nu suntem animale, doar de-ndată ce s-a-nchis ușa în spatele meu. Nici măcar în lift n-am putut, imaginează-ţi.

Am început să cred un pic. Că putem trăi așa la nesfârșit. Că aș putea fi lângă tine, la bine și la greu, și că tu ai putea ajunge, mai încolo, nu chiar acuma, dar încet-încet, poate, să poţi să fii și tu. Lângă mine. La greuţ.

Viaţa mea nu e deloc o tragedie, nu te-aș pune să treci cu mine prin boli, morţi și sărăcie lucie. Nu te-aș pune și pentru că ţiu la tine, da’ na, și pentru că nu poţi să fii acolo cu lucruri mici și-aproape lipsite de efort.

Era două noaptea și eram beţi, am fi ajuns și ne-am fi culcat și-am fi dormit. Am fi băut două cafele a doua zi, și le-aș fi tărăgănat până la unu-două, și te-aș fi ţinut dintr-ale tale. Poate d-asta. Poate urăști dimineţile în care mă găsești acolo. Nu pare neapărat, da’ poate-s oarbă. Poate stau prea mult.

Îmi… place. De-aia… am și rămas, atâta timp, în atâtea vineri, în atâtea ture, în atâta Silva brună și cafea fără lapte. Ai început să ai lapte, și asta m-a debusolat un pic. Sigur îl aveai pentru tine, nu știu ce m-a deraiat de pe linie.

Îmi place să stau cu tine. Îţi tot explic și tot nu-nţelegi, de parcă ar fi ceeel mai ciudat lucru din lume. Există oameni de care nu te saturi. Există, am văzut și la alţii. Există oameni cu care poţi să taci, s-asculţi muzică, să vorbești lucruri, s-asculţi emisiuni de radio vineri noaptea sau teatru radiofonic sâmbătă dimineaţă. Există oameni cu care poţi să te joci de-a vacanța. Oameni cu care poţi să te joci, punct. Există oameni, și tu ești un om d-ăsta pentru mine. Știu că nu vrei, dar ești.

Și nu cred că mai știu ce să fac cu asta. BoJack got into my head, really deep. Mă trezesc vorbind în engleză, și-mi măsor frazele românești în ritmul lui. Fraze scurte, cu punct. Decizii. Instanțe. Concluzii. Nu știu ce să fac cu tine. Cu mine de lângă tine.

Trebuie să-ncep să muncesc. S-a oprit timpul și-am rămas paralizată în el. Nu mă pot mișca. Nu pot cumpăra bilete, ca altădată. Nu pot să zbor la Cluj, nu pot să mă duc la Constanţa. Ar trebui, căutam marea de sub cerul ăsta, de fapt, atunci. Nu pot.

Nu cred că-s deprimată. Trebuie doar să muncesc. Și să termin Bojack Horseman. Și să-mi iau un tricou cu Bojack Horseman, cum avea Micutzu în bucata aia. Trebuie să văd „Mândrie și prejudecată” cu Colin Firth, sau orice alt film cu Colin Firth. Îmi place Colin Firth, mă liniștește. Trebuie să schimb bagheta. Să m-apuc de învăţat. Să ies cu băieţii. Să mă duc acasă.

Să mă duc acasă. Să stau în curte, să mângâi cățel, să mă uit la Comedy Central și la Epic Drama și la Viasat History. Să citesc Neil Gaiman în continuare. Să văd foc arzând în sobă. Și oameni simpli, care nu știu cât îs de stricată. Oameni pe care-am reușit să-i ţin departe de-ntuneric, pentru că ei mă scot mereu din el. Fără să știe. Cum ai făcut și tu, pân-acuma.

Mă duc un pic pân-afară. Nu-s chiar bine, desigur, dar e un rău de fundal, bazal, ăla dintotdeauna. Ăla deasupra căruia mă ridic mereu. Ăla al tuturor.

So, yeah. Moving on, nothing to see here.

Publicitate

~ de downtownjesus pe 23 februarie 2020.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat: