Eu, tu și Olteniţa. Care se strânge în jurul meu râzând, ca o jucărie de lemn, cumva ștearsă și durabilă, de care te legi adânc și tembel și cu care te trezești pe raft treizeci de ani mai târziu, fără să-ţi fi dat seama că te-ai hotărât, undeva pe drum, să nu renunţi la ea.

Mi s-a prăbușit un pic mintea, vreo săptămână, da’ m-am folosit de mijloacele vechi și m-am ridicat la suprafaţă. Nu merita el să mă dau peste cap și să ţin socoteli, la vârsta mea nu merită nimeni să fii cine nu vrei să fii. Un „nu vreau” atât de puternic încât pare „nu pot”.

30 de ani nu-i pragul meu, foarte adevărat, e chiar un prag al societăţii, al mulţimii de oameni care face aceleași lucruri la aceleași vârste, da’ tot se strânge în jurul meu ca o doagă și tot sar peste ea râzând, fiindcă eu am, nu-i așa, abia 20 de ani, și vulcanul stă iar să erupă, și viaţa abia începe, iar, deși nu știu deloc bine unde s-o duc și ce să fac cu ea.

Am să mă duc să văd Olteniţa într-o zi de mijloc de săptămână, și Constanţa în iarnă caldă, dintr-o vilă de la margine. Beau mult, adevărat, și mă râd mult de una singură. Uneori îi fac și pe alţii să râdă. Râdeam mai mult când te-am cunoscut, și tu ascultai mai mult când te-am cunoscut, și deși beam mai puţin când te-am cunoscut, nu ţi-aș fi spus niciodată lucrurile alea când ne-am cunoscut, și poate că fără ele nu te-aș mai fi văzut după ce ne-am cunoscut.

Pe tine trebuie să te sar repede, n-are baba timp s-alunece și nici n-ai chef să m-aștepţi pe mine. Vei sta în ceaţă, o vreme nedefinită, fiindcă nu mă simt datoare să fac ceva din tine. Ăsta-i riscu’, uneori o poveste mișto devine o realitate grea și aspră dac-o trăiești și dincolo. You could have been a great fantasy, zic în engleză, limbă pe care n-o respectăm nici unul din noi.

Darko Rundek vorbește în întuneric, nici măcar nu-mi amintesc în ce limbă, zâmbește blond și absurd, blândeţe iertătoare suptă din suferinţa balcanică, tradiţionalul plângem-râdem-glumim, și vulcanul înseamnă doar că am îngrozitor de multe de oferit, că mă-ntreb și azi de unde veniţi, după ce suferiţi și pentru ce v-aţi cere iertare, parafrazând, dar în limita timpului disponibil, fiindcă nu mă mai dau așa ușor ca pe vremuri, pe toate drumurile, oricărui om care pare să aibă în privire o greutate-două-trei. Că nu mai e o datorie, e un fel de dar, mă mai dăruiesc din când în când uneia și altuia, și mă mai scufund din când în când în amarurile lor, pe termen lung, da’ fără piatră de moară la gât.

S-ar putea să mor și eu în vilă singură, înconjurată de câini. Și, sincer, s-ar prea putea să nu fiu nefericită dacă se va-ntâmpla așa. Iubesc câinii ca un câine și vreau casă de când eram copil, și iubesc ce muncesc cu pasiune care frizează amorul artei, și s-ar prea putea, ne iertaţi, ca noi să fim o idee mai fericiţi decât voi. Știţi voi cine sunteţi, vulturi. Nu definiţi viaţa altuia, animalelor, atâta lucru aveţi de învăţat în viaţa asta. Se prea poate să nu fi fost atât de tristă pe cât vă place vouă să credeţi, femeia care-a muncit ce-a iubit, și-a construit ce i s-a năzărit, și-a trăit cum a vrut, și se prea poate să-i fi murdărit sinceritatea cu comentariile voastre siropoase. Asta aţi fost, trei zile, zahăr colţuros și miere grea și lumină tulbure, scriind-scriind-scriind, ca furnicile fără minte într-un mușuroi unsuros, vedeniile voastre aspre despre viaţă, și temerile voastre ieftine faţă de moarte, și scuzele voastre reci în faţa simplităţii, da’ chiar vă rog să pricepeţi că e foarte posibil ca ea să nu fi fost tristă. Puţini i-au fost apropiaţi, înţeleg, și puţini vor ști adevărul, celorlalţi nu ne rămâne decât să ne deschidem mintea. Oamenii sunt fericiţi trăind așa cum le vine, chiar dacă le vin altele decât nouă. Chiar… sunt.

Treceţi peste, măcar, dacă de mai mult nu sunteţi în stare. Lăsaţi apropiaţii s-o plângă, cum se cuvine la tot mortu’, închideţi gura și priviţi cerul plumburiu. Nu tre să vorbiţi tot timpul. Nu tre s-aveţi o părere despre orice. În momentele cu adevărat grandioase, ori sunteţi, ori nu. Cu toată fiinţa, tremurând, aproape urlând pe dinăuntru. Limitaţi-vă vorbăria sau implicaţi-vă. Nici nu știu de ce dau atâtea sfaturi.

Mi-e foarte somn și foarte frică să dorm. Coșmaruri grele de două nopţi, prima de trei ore. Coșmaruri grele, serioase, cu oameni și emoţii dure de grafit. Mi-e foarte somn. Îs foarte obosită. Ajutor, subţire și albăstrui, Constanţa iarna și Dunărea plumburie.

Publicitate

~ de downtownjesus pe 18 ianuarie 2020.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat: