Mă mai doare, din când în când, stomacul, de parc-ar urma să se întâmple ceva. Nici n-are sens să mai spun că nu știu ce s-ar putea întâmpla.

Aștept să mă sune un om pentru un loc de muncă magnific, locul ăla despre care știi, în adânc și la suprafaţă, că dacă ajungi în el n-are să-ţi treacă niciodată prin cap c-ar fi bine să pleci, da’ a trecut Crăciunul și nu m-a sunat și-s anxioasă cu o bucată din minte. Sigur, telefonul ăsta e doar o pietricică în lac, prima pietricică aruncată în lac, după el ar urma un șir nesfârșit de griji și de munci și de răbdări și de anxietăţi, da’ aș vrea s-o aruncăm p-asta prima, să văz și io valuri și să știu că-s înhămată la o căruță. M-am obișnuit cu hamul, mi-i chiar drag de-acuma, mi-e ciudat fără el.

Mă mai doare stomacul și când îmi amintesc de el, că mi-i un pic frică, și-un pic nerăbdare, și-un pic tulburare, da’ tulburarea chiar îi slabă, ca atuncea când stai la marginea unui lac și-ncerci apa cu vârful degetelor și te-ntrebi cât o fi de adâncă. De tulburat m-au tulburat alţii înaintea lui, știe și el bine, și-acuma c-am liniștit apele mi-e nuștiucum să le tulbur iar, da’ fac cum m-a-nvăţat șefu’ la spital și mă-ntorc la lucrurile de bază – vreau să-l văz? îi scriu – vine? vorbesc – nu vine? ne mai întrebăm și altădată – vreau să plec? nu – mai stau? da – și vedem mai încolo ce-o ieși. Am treij’ de ani, sinceri, dacă nu m-am grăbit pân-acuma s-ajung undeva, de-aci înainte chiar n-are rost să-ncep.

Îmi mai amintesc așa de ăilalţi, fiecare cu-ale lui, povești frumoase și parfumate, de femeile lor și de casele lor și de luminile pe care le-aduceau în ochii mei, și tot m-aș întoarce la ei uneori, dacă le-ar lipsi ceva, dac-ar fi amărâţi, dacă le-ar fi greu să fie singuri, și m-aș duce din motive diferite pentru fiecare, izvorâte din poveștile, femeile și luminile lor, da’ acuma că le știu bine nu-mi mai e rușine cu ele și nici vinovată nu mă mai simt, și iată, nici măcar frică să le împărtășesc nu-mi mai e. Mna, m-am cam socotit cu toate, e momentul numa’ bun s-o pornesc pe drumu’ nou.

Așa că la mulţi ani, nouă, vouă, tuturor, s-aveţi prieteni buni și familie blândă și animăluţe vesele pe lângă voi, și să se-așeze câteva din piesele lipsă în puzzle-ul din anul viitor, da’ să rămâneţi cu destule și pentru anii ăilalţi, c-altfel rămâne viața fără farmec.

După cum vedeţi, io nu mai scriu, abia dacă vorbesc, deci să citim numa’ lucruri frumoase de la fiecare, tot anu’ celălalt.

Publicitate

~ de downtownjesus pe 28 decembrie 2019.