Aș vrea să spun că a mea e mai grea, fiindcă-i repetitivă, blestemătoare și omniprezentă. Fiindcă se-ntâmplă de fiecare dată când apare un mugure, și uneori e de-a dreptul brutală, și uneori mă paralizează, ca pe o furnică fără cap.

Înţelegea ce spuneam, cu măduva oaselor, avea lacrimi în colţurile ochilor și-l simţeam lipit de jumătatea mea de spirit, și totuși, la sfârșit, tot cu ea s-a dus.

Nu trebuie să fie, adesea, o plecare zgomotoasă. Nu trebuie s-o ia de nevastă, nici să se despartă de prietena lui actuală, nici să ia alt taxi sau să se așeze pe alt scaun. Le vezi privirea, îi vezi urmărind-o și știi foarte din timp, dureros de din timp, că i-ai pierdut.

E mai greu pentru mine, doamnă. E mai greu să-i înţelegi până-n adânc, să-i vezi crescând și înflorind, să-i vezi înţelegând și simţind și trecând dincolo, după fetele scunde și slabe, uneori blonde, unduitoare, vorb-aia, zâmbitoare, vorb-aia, calde, vorb-aia, atrăgătoare prin toate fibrele, până la urmă, îi greu să știi că știu și totuși tot acolo se duc, și tu rămâi, goală, aspră și mai ales amară, ţinând în braţe o halbă goală de bere și simţind în spate toată gheața și durerea absenţei, ei mereu plecând și tu mereu stând, ei mereu dansând și tu mereu zâmbind, galben-amar, a „Las’ că-s bine, cum să nu fiu bine, eu care-am simţit asta de-atâtea ori”, deși niciodată nu te obișnuiești cu plecările, și niciodată nu te chiar ridici după ele, și niciodată nu te întorci cu adevărat la cine erai înainte de ele.

Durerea asta, doamnă dragă, e durere de câine bătut. De câine loial, cuminte, simplu, da’ urât și lipsit de pedigree, mereu dat la o parte, mereu înghesuit în colţ, mereu întors cu speranţă, mereu lovit cu bocancu’ în burtă. Dumneata, doamnă, ai fost o singură dată lovită. Io mereu, repetat, ţaca-paca, același film crunt pus pe repeat, aceleași strigăte înghiţite, aceleași degete reci strânse pe sticlă, aceeași deznădejde amară, înfloritoare ca mușeţelul. Aceeași, de fiecare dată nouă, proaspătă, îmbătătoare, fiindcă-n prostia mea bătrânească cred, pe alocuri disperat, că de data asta n-o să fie așa.

Și e, mereu la fel, și nici unul n-are milă. Se uită fix în ochii tăi, și-apoi în ai lor, se ridică și pleacă, se duc sub lumini, sub descântece, sub vrăji de-o noapte, și aia e, mori încet, foarte încet, foarte, foarte încet, întrebându-te de ce. Deși înţelegi bine de ce.

Plângi acasă, zgomotos, aproape urlând, a sfârșit, a speranţă, a disperare, plângi zgâriind și strigând, plângi pentru că pleacă pe „Mil Pasos” și nuuu e omenește, nu e onorabil, nu e cuminte să frângi oameni pe „Mil Pasos”, care e dintru început o esenţă de durere groaznică și surdă, cum nu e omenește să

Am obosit. Foarte obosit. Urlă Till în „Puppe” și tac, și râd, și înghit. Sunt bine. Sunt… bine. Aspră, goală, fulgerătoare, știind multe și spunând puţine, singură prin natura întâmplărilor și rece până-n măduvă de oase de la atâtea absenţe, stau în întuneric de treizeci de metri pătraţi, privesc și dorm, și tac, în cea mai mare parte a timpului, fiindcă oamenii n-au nevoie de tulburările mele.

Și despre asta-i vorba la sfârșit, dac-ar avea nevoie de adevărurile mele ar rămâne, dar n-au, și pleacă, și aia e. Tre’ să trăiesc eu așa, ei se descurcă bine-mersi, nimic nu e foarte complicat, de fapt.

Publicitate

~ de downtownjesus pe 22 decembrie 2019.