Dacă m-apuc să te povestesc mă cuprinde senzația că nu exiști.

Eu știu sigur că exiști și știu și cum trăiești pe lângă mine, știu de ce faci ceea ce faci și de ce spui, sau nu, ceea ce spui sau nu, eu acum știu bine că asta-i doar o întâmplare, că te-ntorci din când în când și vrei să ți-o tragi fără prea multe discuții în pauzele dintre două plecări, și-avem noroc amândoi că mi-am adunat, în sfârșit, mințile de pe pereți, și-nțeleg din ce în ce mai multe, și visez din ce în ce mai puțin, și d-aia nu mă mai doare. Nici mie nu-mi vine să-ți spun cine știe ce.

Dar dacă-ncep să povestesc, cuvintele au să facă din tine un cavaler frumos și drept, da’ nu asta-i problema, problema e că din cuvinte se-nțelege că ești un cavaler frumos și drept care mă vrea, și asta e departe de adevăr.

Da’ tre să povestesc.

Despre cum nu vroiam să mă-ntorc, că mă simțeam inutilă, grasă, urâtă și proastă tocmai în locul în care mi-a fost cel mai bine, da’ am intrat fără să știu de ce și băieții m-au ținut la glume vreo zece minute până să-ți văd spatele prin geam. Despre cum m-am speriat și-am mormăit un „Aoleo, ăla e…” și el mi-a zis, privind drept și ușor mirat, „El, da”. Despre cum mi s-a părut că te-ai bucurat că mă vezi, c-ai zâmbit și mi-ai zis pe nume și te-ai uitat după mine mai lung

Numele astea ale mele s-amestecă de capu’ lor și nu le mai pot ține socoteala. Am impresia că mi-ai zis „Flo”, deși ar fi trebuit să știi de „Flori”, da’ acolo nu știu niciodată cine cum îmi zice, v-ați amestecat și v-ați luat unii după alții, da’ tot a sunat numele meu cumva rotund și greu în vocea ta, vai

Despre cum ai căutat să vezi cum mai sunt și ce poți face cu mine, despre cum mă luasem cu alții și-aruncam vorbe prietenoase înspre toți ai mei, vechi și confortabili, cu relele lor îmblânzite și bunele lor călduroase, despre cum ai așteptat să vin la tine și cum am evitat aproape fără știință s-o fac, despre momentul ăla în care ți-a sărit o țandără mică și ți-ai așezat palma pe spatele meu, lung și hotărât, cât să pricep, despre cum am priceput și te-am lăsat să te chinui dinadins, să treci dincolo de tejghea, să plănuiești a mia oară barul din vara viitoare sau ailaltă, să v-aliniați toți trei și să-mi dați scânteia mea de „Haha, dă-mă dracu’, mi-a fost viața orice, da’ nu ștearsă”, să-mi bei din ceaiul special cu rom fără să-ntrebi, să-mi treci încă unul pe nota ta de plată, subtil, ca un domn, să mă iei la o țigară, să mă-ntrebi dacă mi-e frig și să mă tragi lângă tine ca să mă-ncălzești, despre cum n-a mai avut rost nici un fel de rezistență după asta, despre cum ai zis iar „Mergem?” apăsat, despre cum ne-ncurcam în explicații și socoteli și ți-a scăpat la un moment dat un „Dacă mergem împreună, îmi înfig mâinile în tine”, despre cum știam limpede că ești beat și obosit și tot fără timp și tot fără chef, despre cum m-ai sărutat în lift, și pe hol, și-n fața ușii, și-năuntru, despre cum aveai soluții pe care nu le-am urmat, despre cum se potrivește corpul tău cu toate ale mele, despre cum mă faci să mă simt mică și slabă, și frumoasă pe alocuri, și faptul că știu sigur că pleci a doua zi mă face să fiu azi fix cum îmi vine să fiu, despre cum nu m-a speriat ieri nimic altceva în afară de spatele tău odihnindu-se moale în așternuturile mele, despre cum n-am dormit mai toată noaptea, deși tu nu sforăi, nici nu respiri prea zgomotos, nici nu te miști cine știe cât, despre cum m-am tot trezit ca să te aud dormind adânc și să știu că te odihnești măcar un pic după fusuri orare și vizite de părinți, despre cum te-ai supăra tare dac-ai ști că te-am povestit cu cuvintele astea, sau doar că te-am povestit.

Mergi sănătos până la cealaltă vedere, Zburătorule.

~ de downtownjesus pe 21 ianuarie 2018.