Venisem obositǎ. Sǎ te trag de mânecǎ, sǎ te-mpung cu deştu’, sǎ te-ntreb mereu ce şi cum vrei. Nu mai vedeam rosturi, nici frumuseţi, vedeam doar prǎpastia şi n-aveam chef sǎ mǎ las înghiţitǎ de ea. Venisem hotǎrâtǎ s-o las sǎ moarǎ cuminte, ca un câine bǎtrân care-şi miroase moartea-n coadǎ.

Aşa venisem, vorbind la telefon şi zâmbind la fel de plat în faţa zâmbetului tǎu plat, întrebǎrile tale sunau a gol, privirile tale aruncate-n zǎri fǎrǎ rost. Te potriveai.

Le-ai zis oamenilor ǎlora sǎ vinǎ la noi la masǎ, domnul ǎla vorbea foarte frumos şi foarte corect, fǎcea glume bune. O-nceput sǎ spunǎ chiar fraze cunoscute, o-nceput sǎ spunǎ chiar ce spun şi eu, fǎrǎ sǎ ştie cǎ spun şi eu, ciudǎţeniile trǎite şi de el nu mai erau ciudǎţenii, ne completam frazele şi senzaţiile, vroiam aceleaşi lucruri de la cǎrţi şi de la oameni, m-o invitat sǎ mǎ duc sǎ vǎd un film în salonul lui fascinant, cu dormezǎ de anii ’80 acoperitǎ de perne şi sistem audio nu ştiu de care şi proiector şi mobilǎ legendarǎ de-a Iuliei Haşdeu, şi m-aş fi dus sǎ vǎd lucrurile alea dacǎ el n-ar fi dat întâlnirii noastre un destin din ce în ce mai pregnant, era musai sǎ ne-ntâlnim noi acolo în seara aia, mǎ vǎzuse el şi-nainte, te-am vǎzut, zicea el, şi-avea impresia cǎ italicul ǎsta mǎ convingea şi pe mine de necesitatea apropierii noastre, fǎcea din noi amândoi o poveste, cum fǎceam şi eu când eram tânǎrǎ, numa’ cǎ io acuma eram de douǎ ori cât el şi nu mǎ mai minuneazǎ prea mult întâmplǎrile, şi nici nu simt nevoia sǎ le trǎiesc numa’ de dragu’ poveştii care-ar ieşi din ele, şi nu l-am sǎrutat şi n-avea de ce sǎ mǎ conducǎ nicǎierea, fiindcǎ n-aveam nevoie decât de vorbele lui.

 

Aveam, da, nevoie sǎ-mi spunǎ un strǎin cǎ-s fascinantǎ. Chit c-am râs ca-ntotdeauna, chit cǎ mi-era indiferent cine mi-o spunea. Venisem hotǎrâtǎ sǎ traversez prǎpastia, vroiam sǎ ştiu cǎ pot gǎsi oameni dincolo.

 

Nici un muşchi al feţei tale nu s-a mişcat, toatǎ seara, fumai în continuare şi priveai liniştit la oameni, mi s-a pǎrut de câteva ori cǎ vrei sǎ mǎ duc cu el acasǎ şi sǎ te las câtva timp în pace, mǎcar câtva, da’ m-am înmuiat ca un câine plouat, şi-ai zâmbit, şi te-ai lipit de mine, şi-ai zis sǎ “play it”, da’ io nu cu el vroiam sǎ mǎ joc în seara aia, şi mi-ai sǎrutat fruntea şi-ai zis “Atunci mergem acasǎ?”. Ne-am întors natural într-ale noastre ciudǎţenii, de parcǎ n-aş fi avut niciodatǎ vreun motiv de plecare, ne-am întors pe drumul nostru de noapte, am dus o bicicletǎ strǎinǎ pân-acasǎ, am vorbit una-alta, bǎiatului nu s-a mai ostenit nimeni sǎ-i explice ceva, nici nu cred cǎ-i afectat în vreun fel, el avea de spus doar câteva fraze şi-apoi trebuia sǎ disparǎ-n noapte, morala:

n-apuca roluri înainte sǎ-ţi fie date.

 

Am dormit cam mult vineri dimineaţǎ, şi-am vorbit foarte puţin. Un pic de hotǎrâre tot mai rǎmǎsese.

 

Astǎzi mi-a trecut. Îmi vin şi-mi trec tot felul de senzaţii, adevǎrat. Frici aspre vin şi pleacǎ, dupǎ nori sau dupǎ vorbe.

 

Sǎ fie alegere, nu nevoie. Am fǎcut nişte paşi, destui, în direcţia a bunǎ. O sǎ vezi, au sǎ se vadǎ.

Anunțuri

~ de downtownjesus pe 13 August 2017.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: