Piesa mea şi-a Cristinei, “Thousand Violins”. Ne-am dus cu Chirilă la concert, pe invitaţii, şi-am stat în picioare, agăţaţi de pereţii teatrului Odeon.

Eram tânără pe vremea aia.

Tot aşa cum nu depăşeşti niciodată System of a Down, nu depăşeşti, de fapt, niciodată Placebo. Nici măcar cu psihoterapie. Iară Placebo, iar, nu trebuie explicat; îţi curge deja prin sânge sau nu, Placebo nu merită discutat. Eşti ori nu eşti.

Fumez iar, după nişte luni. Or fi fost puţine, nu-mi amintesc. De rănit, scriu, m-o rănit senzaţia că nu pot veni la tine când mi-i rău. Pentru că trebuie să-nvăţ să m-ajut singură, pentru că tu însuţi n-ai niciodată nevoie de ajutor de la alţii. Gândul că nu vei avea niciodată nevoie de mine s-o-nfipt adânc în carne, ca o furcă-n fân. Nu la fel de uşor de scos.

N-am cu cine vorbi despre tine.

Băusem, da, da’ în beţia mea eram convinsă că io aş fi putut să-i spăl uniforma plină de nămol, şi rănile din carne, şi durerile din oase, şi ea se mărită acuma cu un corporatist simplu, fără gust, şi nu prea poţi s-o acuzi.

Afară, femei aşteaptă bărbaţi plecaţi pe fronturi, în incendii, în cutremure, în dezastre, şi nu ştiu niciodată sigur că se vor întoarce, şi eu mă supăr că n-ai chef, într-o noapte, să vii într-un bar.

Mă duc să-mi trăiesc vara cu oameni rupţi, deşi, care au nevoie de bucăţi din alţii pentru a fi fericiţi. N-am altă variantă.

Mă subestimaţi. Frecvent. Şi-aşteptările voastre joase îs tocmai cheia succesului meu anemic. Trăiesc doar în bucăţi nelegate, în discuţii lungi, târzii şi sincere, în nopţi cu strigăte înăbuşite şi-n ţigări strâmbe fără însemnătate. Trăiesc bine şi rău în egală măsură, tot nu mă pot hotărî care-i mai tare.

 

~ de downtownjesus pe 29 iunie 2017.