Târziu, veţi spune cu toatele, mă uit la “That 70’s Show”.

Hyde trebuia să fie personaj principal. Nu ne ştim de ieri, de azi, era clar.

Playlist pe bază de Travka, în care ştii c-or să se strecoare cântecele vechi ale tinereţii noastre neuitate. Pe frontul de est încă nimic nou.

 

 

 

Mă bucur c-a fost aşa. Că nu ne-am ţinut de mână pe aleile Crângului, că nu ne-am sărutat pe băncile liceului, că n-a promis nimeni nimic, aproape niciodată.

Şi-acuma mi se face un picuţ rău la “Praf de stele”. Mi se urcă ceva-n stomac şi mi se-ntinde ceva pe piele, ceva subţire, dulce şi-un pic lipicios, un strat subţire de miere de salcâm cu iz străveziu de castan verde şi de ploaie de vară, şi-oricum nici o ţigară nu mai miroase ca atunci, şi rar de tot câte-o bere mai are acelaşi gust, şi tot mi se face un picuţ rău la fiecare fărâmă de praf de stele.

Mă bucur că nu m-ai sărutat niciodată. Ani de zile sărutul tău închipuit a fost…nici nu ştiu ce-a fost. Minunea desenată obsesiv, niciodată perfect, dincolo de care n-ar fi putut exista decât un nimic bleu deschis –  un etern cer de vară, de vară de câmpie, de vară de câmpie înverzită. Ani de zile, sărutul tău închipuit a fost capătul tuturor existenţelor, şi tocmai fiindc-a fost asta mă bucur că n-a venit niciodată.

Fiindcă n-ai venit niciodată n-am pierdut nimic. Am îmbătrânit lent şi curat, în aşteptarea unui sfârşit care n-avea să vină niciodată, în plictiseala frustrată a aşteptării mi-am citit cărţile, mi-am gândit muzicile, mi-am pictat inimile fără grabă, din aşteptarea fără sfârşit a sărutului, a mâinilor, a ochilor tăi mi-am ţesut miezul de cânepă, miere şi metal, din gesturile tale grăbite, nepăsătoare şi nelegate s-au împletit degetele mele lungi şi reci, mirosind a tutun cu cireşe şi vanilie, a vin roşu de pământ şi-a carte veche uitată-ntr-un raft scârţâind, din absenţa ta mi s-a născut mie prezenţa, şi prin aşteptarea ta am venit eu de departe, pe pod de sfoară şi de scândură de stejar aruncat deasupra lutului gol care eram înainte de tine. Nu ţi-am mai scris de vreo şase ani. Mulţumesc.

Nu mi-a fost mintea prinsă-n nici un gard. N-am crezut niciodată în iubiri ciudate, fără sfârşit, şi nici azi nu mă-mpac deloc cu ea. Nici măcar cuvântul gol nu-mi place. “Iubire”. Să-şi poarte liniştită ghilimelele, noi habar n-avem ce-i ea şi de ce vorbim aşa de des despre ea. Eu una sigur nu ştiu. Nu ştiu şi nu-mi trebuie un cuvânt pentru ceva necunoscut.

Simt ce simt, ştiu bine doar ce simt.

Am fost un pic supărată că l-am pierdut prin sală la Luna Amară, da’ am fost proastă când am fost supărată. Luna Amară m-a făcut om, şi m-a făcut omul de azi cu mult înainte s-apară el, şi nu ştiu să-i explic procesul ăsta de creaţie. Oricum, nu ştiu nici azi să explic Luna Amară, nici n-am să ştiu. Luna Amară e tot ce-am fost eu vreodată, şi mare parte din ce sunt azi, şi-o parte nedefinită din ce voi fi. Mi-a fost dor de mine, într-un fel, şi trebuia să mă-ntâlnesc cu mine în singurătate.

M-aş întâlni cu cineva de demult.

Anunțuri

~ de downtownjesus pe 5 Mai 2017.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: