Şi mai sunt, desigur, şi nopţile astea. Uf.

Nopţile-n care semeni cu el, deşi ţi-era frică să nu. Nopţile-n care mă ignori cumva brutal, după zilele-n care-am reuşit să-nfrânez apucăturile isterice de muiere proastă şi n-am cerut nimic, nu m-am înmuiat şi nu m-am zaharisit, n-am întrebat despre trecut şi nu te-am plictisit cu vorbe vechi, şi-n nopţile astea de tăcere grea şi continuă, fără bule de aer şi fără picuri de argint, în nopţile astea mintea mea desenează pe pielea ta, în alte zile curată şi blândă, monstrul cel grozav al dispreţului suprem, al celui mai curat şi mai viu dispreţ din câte există, faţă de omul atât de neînsemnat în toate cotloanele din viaţa ta încât nu te poţi convinge să-ţi iei nici trei secunde din ea ca să-i închizi frazele sau somnul. Şi el mă dispreţuia la fel, şi pe el îl aşteptam nopţi întregi, mult mai nervoasă pe mine decât pe el, şi uitam la câteva zile după, şi mă duceam să-l văd şchiopătând, cu urechea smulsă şi cu mâna zgâriată, doar pentru c-aveam mai multă nevoie de el decât avea el de mine. Mult, mult mai multă.

La tine nici nu mai ştiu să măsor cât de mult mai multă.

Şi-aşa, na, ca să ai imaginea întreagă, m-am ridicat din pat după ce-am visat, într-un sfert de oră, c-ai venit şi mi-ai făcut un shot de ceva colorat ca să-mi treacă supărarea, m-am ridicat la doişpe fără, ştiind că te bucuri de ceva pe oriunde ai fi, indiferent cu cine-ai fi, treaba e că nu te puteai bucura de mine azi, m-am ridicat la doişpe fără şi mi-am făcut un ceai de plante turbat, pe care-am să-l beau după vreun litru şi ceva de vin şi după trei-patru ţigări arse, am să pun pachetul în ghiozdan şi-am să-l car după mine până ai să ai tu nevoie de ele, am verificat înc-o dată biletele pentru Cluj şi-am mulţumit Domnului că m-a muşcat dispreţul de umăr fix când are cine să mă lege la loc, m-am apucat să scriu aci şi-am ascultat repetat “Boy From Black Mountain”, am încercat să fug cât mai departe de mine ca să nu mă ciopârţesc iar cu toporul, în fond doar pentru că n-aveai tu chef de mine azi şi n-ai vrut s-o spui nici măcar ca-n cântec, dar eu mâine tot am să vin, tot şchiopătând, tot cu urechea smulsă şi tot cu mâna zgâriată, ai să mă-ntrebi ce fac, “donşoară”, şi zâmbetul tău are să topească miasma asta rea din jurul meu, dar piciorul meu tot strâmb are să se vindece, şi-aud din ce în ce mai prost cu urechea stângă şi-mi tremură din ce în ce mai des mâna dreaptă, şi-asta nu-nseamnă decât că-mbătrânesc la fel de repede şi că mă vindec la fel de prost, că-mi rozi şi tu coastele tinere şi-apoi te-ntrebi şi tu de ce mi-e ruşine cu mine, de ce nu spun ce vreau, de ce n-arăt când vreau, de ce-s aşa strâmbă când aş putea fi altfel. Muşcăturile hămesite ale dispreţului închid în mine, cu troznete şi urlete, toate minunile pe care le descoperiţi pe drum sau pe care le-aţi fi putut descoperi dac-aţi fi avut puţină răbdare, şi-afară rămâne doar scheletul ăsta plictisitor de care fugiţi cu toţii, pe rând, în ţări mai calde, mai simple sau mai tăcute.

Dinţi scrâşniţi peste-o vioară stricată. Un om avea un cal şi-o şa, abia se coborâse de pe el ca să stea de vorbă c-un vecin. Un cârd de căprioare alerga spre marginea unei păduri. Pădurea în care nu mai sunt haiduci şi care-ţi face, mereu-mereu, poftă de ei.

Anunțuri

~ de downtownjesus pe 13 Februarie 2017.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: