Încercăm ceva clasic şi fin, bun ca tradiţiile.

Dimineţile de sâmbătă sunt încă despre cafea cu lapte, postările lui Liz şi muzici noi. Prin toate schimbările nelămurite din ultimii de-acuma şapte ani, începe al optulea, de când nu mai stau acasă la mama şi de când mă conduc singură, dimineţile de sâmbătă au fost mereu cu cafea cu lapte, cu postările lui Liz şi cu muzici noi. E drept, uneori pun scorţişoară în cafeaua râşnită, aproape mereu, cu-o râşniţă luată de tata din talcioc, şi-i drept că mai des citesc postări vechi scăpate la vremea apariţiei lor, şi-i drept că muzicile noi de-acuma se-ndepărtează cuminţi de ramuri complicate de metal, da’ în esenţă dimineţile de sâmbătă au rămas neschimbate.

Încep, iar, zece-unşpe cărţi, şi iar nu termin niciuna. “Aprilie spulberat” a rămas nespulberat, ceva mă râcâie urât în personajul ăsta scriitor şi-n nevasta lui firavă, cam aceleaşi lucruri care mă râcâie în fetele astea ce-şi petrec revelioanele cu temă, anii ’20 şi anii ’50, şi sărmanu’ Ismail chiar încearcă să-i dea emoţie şi implicare, şi io pricep că vrea să ne-arate cum îi să cobori din cărţi, da’ rămâne tot enervant şi-mi cam vine să le dau câte-o palmă şi nu pot trece neam de paginile lor. Şi aprilie se spulberă într-o altă viaţă, de dincolo de paginile lor, şi eu nu pot trece peste ele neam. Nu pot nici să-ncep povestea slujbaşului otoman care-a venit să impună albanezelor vălul şi s-a pierdut în frumuseţea lor, deşi am frunzărit-o şi m-am fermecat un pic, fiindcă am impresia prostuţă c-aş trăda întreaga prietenie cu Ismail dacă-i încep o poveste fără să i-o termin p-ailaltă, şi pe Ismail nu pot să-l trădez, veni-i-ar curând ziua în care să-şi ia premiul Nobel. Aia e.

Thomas Mann a avut o familie complicată. Familia asta a lui are să mă ţină-ncurcată mult timp.

Rome au album nou şi eu l-am omis.

Cât el umbla prin oraşul îngheţat dintre ani, după una ori după alta, după iubirea lui a mare sau după moartea plictiselii, cât el umbla prin oraş după atenţie fiindcă n-avea cine să i-o dea acolo, ea şedea pe canapeaua neagră de piele zgâriată, c-un soi de inimă la fel de zgâriată, într-o singurătate d-aia pură, de gard de sârmă închis fără emoţie în jurul unei dureri cu care eşti obişnuit dincolo de orice reacţie, lovea tobele liniştită şi perfect închisă, cu palmele ei albe şi perfect curate, credeţi-ne, uneori enervant de curate, un ritm pe care-l auzea doar ea şi care-o învelea doar pe ea, în jurul ei îi râdeau şi-i beau şi i se bucurau toţi prietenii, “mă-ntâlnesc cu prietenii tăi care între timp au devenit şi-ai mei”, şi i-am recunoscut singurătatea perfect, ca-n cea mai fină oglindă din palat, şi nu mi-a părut rău pentru ea câtuşi de puţin, tocmai fiindcă i-am recunoscut singurătatea perfect, tocmai fiindcă asta nu-i o cuşcă din care să ieşi singur, în cea mai mare parte a timpului nu-ţi vezi gratiile deloc, habar n-ai cât eşti de înţepenit şi de gol, te-ntreabă oamenii ce ai şi răspunzi “Nimic.”, şi-ăsta-i cel mai curat nimic al tuturor timpurilor, nu Apocalipsa roboţilor, nu sfârşitul lumii lui Dumnezeu, nu implozia Universului, ci golul ăsta blând şi perfect curat care poate fi, uneori, un om, stând pe-o canapea în noaptea dintre ani, lovind în tobe un cântec mut, într-o aşteptare atât de disperată încât devine, pe nesimţite, neclintire, am ridicat din umeri, i-am închis cercul şi-am lăsat-o nemişcată, cineva o s-o scoată dintre garduri sau are să moară în ele, tot privind la el, aia e, cum i-o fi şi ei norocul.

De cealaltă parte a oglinzii, stăteam cuminte pe canapeaua roşie şi n-aşteptam nimic de la nimeni. Mi-a fost cam urât cu ei, mi se tot părea că se forţează să se distreze mai mult în noaptea aia decât în toate celelalte nopţi şi la ei e chiar obositor de nepotrivită treaba asta, tocmai fiindcă ei se distrează minunat de bine în tot restul anului, parc-am tot aşteptat să se stingă luminile, să ne-nghesuim pe canapele şi să ne uităm la “Natură şi aventură” sau la nu ştiu ce documentar BBC despre Himalaya, la un film britanic ciudăţel sau simpluţ sau amuzant, la animaţii câştigătoare de Oscaruri sau la scurt-metraje moldoveneşti, da’ nu s-a întâmplat deloc şi m-am plictisit până la patru, când ai venit şi ne-am înţeles şi-am plecat. Eu stăteam pe canapea şi-ncercam să-i explic unei doamne băute că nu venisem cu nimeni, dădeai din când în când cu ochii de mine şi-mi zâmbeai cald, fix ca la-nceputuri, puteam pleca oricând şi nu mă supăra decât doamna aia băută care avea impresia că ne cunoaşte mai bine decât ne cunoaştem noi, dar avea şi ea frustrări nevorbite ca toţi oamenii, singurătatea mea de pe canapeaua roşie era cea mai frumoasă singurătate din toată viaţa mea, singurătatea pe care mi-o visez de când am început să mă visez, sper să fie într-adevăr aşa de închegată cum o simt acum în braţe şi sper să reziste până la capăt. Aproape 27.

Eu n-aş fi rămas niciodată pe canapeaua aia. Să mă ţin sănătoasă şi-n putere şi să n-ajung niciodată în stadiul în care să fi rămas pe canapeaua aia, în singurătatea aia.

Mi s-a terminat cafeaua lungă, un Theraflu, un ceai negru cu portocale şi-o călătorie scurtă prin zăpadă, ca să facem cărare, să ştergem mese şi să ne zgâim la oameni. Hai la mulţi ani buni.

Anunțuri

~ de downtownjesus pe 7 Ianuarie 2017.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: