Toate lucrurile pe care nu pot să ţi le scriu, din cauza morţii şi-a tradiţiilor legate strâns de gâtul ei.

Mă tot gândesc la tine, ultimul om de la capătul pământului, singurul om din ultimul bar din ţară, omul de la capăt. Zâmbeşti frumos când vorbeşti despre capăt, şi eu înţeleg. Eu nu pot face nimic singură, şi mi se topeşte inima la foc mic de fiecare dată când îţi aminteşti nopţile visate într-un hamac bine înnodat la capătul pământului.

Şi-apoi, cum aş fi putut fi acolo cu tine şi cum aş fi putut fărâmiţa mărunt farmecul acelor zile, cum ştiu când ţi-ai stricat genunchiul, tot aşa cum ştiu şi când a fost ziua ta şi cum au plecat la munte sau prin alte părţi când a fost, şi cum n-am venit în bar atunci tocmai de teamă. De teamă să nu fi înţeles tu de ce-am venit.

Cum nu te-am aşteptat deloc-deloc, cum te-am blocat încăpăţânat şi deja natural, al câtelea om îngropat ai fost nu mai ştiu deloc, dar te-ngropasem bine de tot, până-n noaptea aia în care mi-ai scris că pot să vin dacă vreau, chiar dacă sună aiurea, şi nu mi-a trecut prin cap să nu vin, şi ne-am uitat la scurt-metrajele lui Igor şi-am râs şi m-ai lăsat cuminte să dorm pe canapea.

Şi-am avut coşmar şi l-am simţit pe Motă păşind cald pe carnea mea, şi-am simţit pisica fermecată făcându-şi culcuş moale chiar deasupra inimii mele, şi mi-am amintit, în coada coşmarului de-nceput, că pisicile se-aşează unde are omul durerea, şi m-am întrebat, zâmbind amar, de ce încă mă doare inima.

Era întuneric, şi-ai trimis acasă ultima umbră a vieţii mele, şi m-ai ţinut în loc.

Şi mă pricep la moarte cumva îndepărtat, eu trăiesc morţile târziu, luni întregi trec peste oameni înainte să pricep limpede c-au murit şi nu mai sunt, am ceva morţi restanţi de trăit şi nu ştiu mai deloc să reacţionez în faţa morţilor altora, nu ştiu cât ai ţinut la el şi-aştept cuminte să-mi povesteşti despre el într-una din nopţile noastre târzii, de sâmbătă spre duminică, oricând îţi vine mai bine. Aştept cuminte la uşa ta, de data asta fără senzaţia aia urâtă de câine vagabond în căutare de stăpân, aştept cum am aşteptat dintotdeauna, la porţi de licee sau de spital, pe străzile din jurul cârciumilor sau în gările CFR ale ţării, aştept să fii tu întreg şi să vrei să-mparţi cu mine ceva din tragediile tale, aştept zâmbind uşuratic, nu te grăbi.

Dacă m-ai chema acum, ţi-aş pune Madrugada întregi şi te-aş târî de mână până-ntr-un pat, m-aş încolăci în jurul tău cu toate venele, te-aş încălzi cu pielea şi te-aş şterge cu degetele, ar trebui s-adormi cuminte cu mâna prinsă între genunchii mei goi şi-ar trebui să ţi se-ndoaie spatele moale sub plapumă, ai dormi şi-ai uita, câteva ore de-ntuneric şi vreo două-trei de lumină proaspătă de dimineaţă, că viaţa noastră n-are cum să fie noaptea de sâmbătă nesfârşită pe care-o visăm. Aş încerca, dacă m-ai chema, şi nu m-aş supăra deloc dacă nu asta ţi-ar trebui ţie acum.

 

“Noaptea de Sânziene” e Eliade pierdut în mijlocul valurilor de nesimţire, răutate şi egoism în care mă scald de prea mulţi ani tineri. Eliade reîntors în tinereţe, a mea şi-a lui deopotrivă. Dragul de Eliade, bine-am venit.

Anunțuri

~ de downtownjesus pe 19 Decembrie 2016.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: