Un covor oltenesc nu numa’ că n-a omorât pe nimeni niciodată, da’ a chiar şi făcut pe câte unu’ bucuros.

(Observaţi cum ocolesc azi fericirea.)

Carevasăzică vă trebuie un covor, vă simt trişti şi-amărâţi şi nu-mi place de voi aşa deloc. Luaţi nişte covoare olteneşti. (Sau daţi un Like, da’ serios acuma, cu ce ni-i bun un Like,  mie ori vouă? Da’ tocmai că nu-i greu, barem daţi un Like, covoare tradiţionale, vorb-aia, măcar că ţes oamenii la război.)

De ce se cheamă, mă, războiul “război”? Om fi avut noi atâtea războaie încât ni s-a părut cuminte să-l sculptăm în lemn, să-l băgăm în camera a mare, să-l încălzim la foc şi să ni-l facem prieten? Sau ne-am nimerit, ca-ntotdeauna, pe pământ amestecat de neamuri şi de copite, şi-am împrumutat şi noi ce ne-o picat în mână?

Orişicum, covoarele olteneşti îs făcute la război. Mamaia avea război, şi-a avut până mai încoa, când o-mbătrânit de-a binelea, nu în joacă, şi n-a mai putut să lucreze la el. Şi nici nu i-a mai simţit rostul, dacă e s-o spunem p-aia mai rea.

Deşi io tot pe ţol ţesut la război dorm.

Covorul trebuie să fie verde. Verde ca frunza de codru, mă, ca mantaua de soldat, ca dulama de haiduc, ca Marea Neagră când e zbârcită de crivăţ. Ca pădurile noastre frământate de lupi şi de cerbi, ca brazii noştri drepţi, ca dragostea noastră pentru cele trecute. Verde ca porumbul, ca salcia, ca nucul. Ca via, ca viaţa, ca voinicul. Verde, mă.

Să-l pui lângă pat, vorb-aia, să-ţi începi ziua verde şi s-o termini verde, să-ţi pornească picioarele la drum lin şi mătăsos, să nu te-nţepe cuie şi răutăţi în talpă, să nu te ia frigu’ de dimineaţă şi să nu te-ajungă până-n seară. Să-l pui lângă patul din casa mică şi scundă, cu pereţi văruiţi cu grijă şi cu ştergare moi prin colţuri. Să-l pui în casa sfinţită de bună-cuviinţă, de onoare şi de bunătate, ehehei, întâi ia-ţi casa şi pe urmă vedem noi ce facem cu covoru’.

Io l-aş da alor mei. Ai mei îs pregătiţi pentru el. Îşi fac casa cu bună-cuviinţă, cu onoare şi cu bunătate, covor oltenesc le lipseşte în bucătăria din capătul curţii, unde-or să şadă pe pereţi uneltele bunicilor, jugul bătrân al ultimelor vaci care-or tras la căruţă, şi-nspre răsărit icoana Sfântului Stelian de la o mie opt sute şi ceva, şi-n colţuri ştergarele cusute de străbunica, şi dedesubt vinul scurs din pământul nostru curat. Să şadă covorul la ai mei, io mai am drum lung pân-acolo.

Anunțuri

~ de downtownjesus pe 14 Noiembrie 2016.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: