Am avut şi gânduri negre, desigur. Despre cum trebuie să stau ascunsă când nu-ţi convine ţie să ies la lumină, şi despre cum trebuie să-ţi scriu numa’ lucruri importante şi vital-intelectuale, nu aşa, alandala, că-mi vine să mă lipesc de tine ca de-un câine şi că am impresia clară că din tine, prin tine şi pe lângă tine vine moartea mea, limpede şi curată ca apa diavolească a Bistriţei. Am avut şi mi-au trecut, şi iar îs supărată pe tine. Nici nu ştii, nici nu vrei prea mult să afli; tu ţi-ai tratat plictiseala pe luna asta, vine decembrie, o luăm de la capăt.

Dar eu, cuminte, m-am dus acolo, ca-n toate sâmbetele de la un timp încoace, şi-am şezut cu oameni noi şi m-am uitat la ei, cum strivesc portocale, şi-ncurcă Silva cu Ciuc, şi vorbesc frumos despre Leonard Cohen şi-ascultă aproape plângând “Famous Blue Raincoat”, ca şi mine, şi m-am bucurat peste poate.

Voi nu ştiţi, din subţirelul vostru turn de fildeş, că nouă ne plac şi-ăştia noi. C-aduc cu ei muzică nouă şi frumoasă pentru noi, şi-ndrăzneală, şi bucurie nouă, şi blândeţe nouă, şi bună-cuviinţă, şi apropiere, şi prietenie.

În lipsa voastră glorioasă, în lipsa celor care petrec vineri până la şase şi lasă totul anapoda, mă duc la stână peste câteva zile, ca ultimul lup din haită, ăl mai prost şi mai neiscusit, nechemat la praznicul ăl mare, numa’ la resturile lui, şi nebăgat în seamă la-mpărţirea norocului, numa’ la resturile lui.

Tu trebuie să m-ascunzi, iară ei nu mă vor şi-n afara gardului. Sunt ultimul lup din haită şi urlu, cuminte, la marginea pădurii, înspre luna abia tăiată-n două, înspre gardurile aspre ale satului şi-nspre viaţa mea liberă de demult, urlu şi zac şi mănânc hoituri, şi-aştept nici un soi de viaţă mai bună, şi mor tăcând, neştiut de nici un cioban.

Citesc, în gol, balada lui Kostandin, Kostandin al lor şi-al nostru Constantin, prima poezie din cartea ta e varianta noastră de Kostandin şi Doruntina, pe-a noastră o cheamă Voica şi seamănă înfricoşător de mult cu-a lui Kadare, şi mă-ntreb, arsă de vânt şi uitată de lume, în ce mocirlă de pământ urât mirositor s-a scurs varianta noastră de besa.

Afară bătea vântu’ tare, tare de tot, şi nu mă mai durea nimic.

Pân-am adormit s-a făcut patru. Viaţa mea – încă un râu cuminte de câmpie, murdar şi leneş, vărsându-şi apele tăcute în ceva mare şi albastru, într-o eternitate moartă şi veselă, într-un sfânt vas de alabastru.

Anunțuri

~ de downtownjesus pe 13 Noiembrie 2016.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: