Să scriu despre ziua asta, deşi încă zace-n mine, lată pe-o laviţă, senzaţia că n-am trăit-o.

Of, tu.

Îmi placi fix atât cât trebuie. Nu ştiu încă să explic asta.

Plecarea e oricum sursa noastră de reuşită. A noastră mândră reuşită, a celor care ne plictisim atât de uşor.

Aseară, într-o onorabil de pură stare de deznădejde, venii în gol, din inerţie, cu buzunare goale şi reci. Venii pentr-o glumă şi-un zâmbet, cum vin din ce în ce mai des, pentru discuţii departe de personal şi cât mai aproape de universal, pentru oameni noi de care nu trebuie să mă leg, pentru că nu ştiu dacă-i voi mai vedea vreodată. Aseară Paul, şi-un Alex, şi-o Alina. Şi-un Radu, poate, nu-s câtuşi de puţin sigură.

Am şi stat din inerţia veselă care mă ia mereu când vin în locul ăsta, de-acuma la jumătatea podului dintre sfinţenie şi lume, ca să nu pierd cine ştie ce minunată întorsătură de cuvinte sau cine ştie ce înduioşătoare privire tulbure. Am rămas ca de obicei.

Târziu, pe la “dacă mai stai jumătate de oră”, l-am găsit printre pahare, cu privirea de mână.

Şi mai târziu, pe la două, cred c-atunci am căzut, fără să ştiu când, într-un soi de gaură de iepure psihedelic descreierat, la capătul căreia era lumea asta, din care tot am impresia că trebuie să fiu aruncată înapoi, în marşarier mecanic, fără judecată.

Şi mai târziu, când vinilurile şi depozitul miroseau a fantezii nescrise, şi mai târziu, când s-a aşezat pentru împărtăşire, şi mai târziu, când mă privea cu strălucire nemaivăzută în jumătăţi de ochi, sub lumină caldă şi goală, în linie dreaptă. Şi mai târziu, când mi-a spus ce căutam, de fapt, în ăştia doi ani. Îmi placi fix atât cât trebuie, acum, şi refuz să folosesc cuvântul ălălalt, fiindcă ăla nu merge cu “fix cât trebuie”.

Aseară s-a aşezat, cuminte şi drept, chiar în raza acelui nesfârşit care mă bântuie de-a dreptul din vară, de când s-a redeschis poarta. L-am definit împreună, cumva, într-o superb de simplă întâlnire la jumătatea podului de piatră, amândoi fix acolo unde vrem să fim, amândoi cerând fix atât cât poate da celălalt.

Eu nu te vreau de bărbat, ştiu bine cum eşti când eşti bărbatul cuiva şi nu-mi place neam. Nu te vreau mereu, fiindcă, iată, mă plicitisesc repede. Nu te vreau în văzul lumii, să n-am de-a face cu etichete, socoteli şi-ndatoriri.

Vreau să-mi citeşti “Mărturisire” a lui Rebreanu tolănit în canapeaua mea, într-o seară de nenumit şi de nedescris. Vreau să-mi umbli prin cărţi şi să iei acasă câte două, şi să-mparţi cu mine poezia ta balcanică. Vreau să bem Cidru Mândru şi să nu fim îngâmfaţi, snobi sau exaltaţi când facem asta. Să mâncă crenvurşti şi parizer prăjit şi să râdem de legumele baby. Să spargi nuci, să râşneşti cafea şi să răsfoieşti “Pentru Patrie”. Despre asta a fost mereu vorba-n opera poetului.

Despre asta, spiritual, şi despre nevoie, bazal. Despre cum miroase a fum de ţigară, a alcool şi-a ceva parfum nedefinit, cunoscut ca şi ăla de demult pe care l-am uitat, cu-acelaşi enervant efect de-ncolăcire de inimă-n piept şi de muşcat buze adulmecând, despre cum miroase, cumva dinăuntru, a natură, a animal alergând prin pădure sau a ciorchine de strugure atârnând prea greu de viţă, a ceva urlet de vânătoare vechi, din vremuri de piatră, de scântei şi de crengi rupte, despre cum ţi se scufundă inima-n stomac câţiva centimetri buni când se-apropie şi despre cum ştie să folosească un soi de bună-cuviinţă păcătoasă care te face să vrei s-o uiţi pe-a ta, grea, chinuitoare şi sufocantă.

Despre cum nu-i nimenea mai potrivit ca el, deocamdată, şi despre cum au fost regulile jocului  magistral şlefuite.

Azi-noapte am plecat repede şi veselă prin ploaie, cu un taximetrist tăcut, în timp ce ea venea, poate neştiutoare, ori poate ba, în urma mea. Ploua şi-mi plăcea, iată, filmul în care jucam, ploua şi nu mă durea nimic, şi zâmbeam cald sub ploaie. Mult trecut de ora nouă, am adormit blând, cu vagă amintire a unei întâlniri de azi, despre care nu credeam că se va-ntâmpla.

Azi-dimineaţă n-am fost în stare să mă duc la muncă. Mă doborâseră frigul şi ploaia, tăcerile şi minciunile de la muncă, vorbele de-astă noapte şi orele strâmte de somn bolnăvicios, cu febră şi vise întortocheate din care n-a rămas decât durere-n toţi muşchii. O dată n-am fost şi eu la muncă, unde serviciile mele nu-s de nici un folos nimănui, şi-atunci s-au apucat oamenii să mă caute.

Între opt şi douăsprezece a sunat telefonul în 5633 de feluri, în mail-uri, mesaje Facebook, mesaje What’s App, mesaje SMS, mesaje peste mesaje şi vorbe goale, între toate numa’ un gând plin, al lui Asal, care-mi spunea să dorm liniştită şi să mă fac bine, că n-are să fie nici o problemă.

Un colet Fan Courier şi-o oră mi-a luat ca să mă prind ce-i în el. Al doilea lucru câştigat cu scrisul.

Şi ziua, apocaliptică de-a dreptul, în care Trump a ajuns preşedinte. Şi nu, nu scăpaţi de asta. Aţi vrea, dar nu. Vom vorbi intensiv, numa’ nu acuma, că încă, v-am zis, am senzaţia de univers paralel şi stricat în care-am ajuns din greşeală.

Şi, pe-nserat, el în staţia lui 335, din colţul străzii mele. Şi-alelalte de mai sus, întâmplate aievea. Şi cum ştii cum să fii, când să fii, pentru cât timp.

Aliodor şarpele.

Iertare cui doare.

Anunțuri

~ de downtownjesus pe 9 Noiembrie 2016.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: