Azi am visat lung şi complicat, un soi de dezastru mare la a cărui depăşire ajutaserăm noi toţi din spital, şi-o încheiere foarte frumoasă, şezând într-o curte tare curată şi luminoasă, într-un soi de amurg de vară, câţiva în picioare, câţiva pe nişte buşteni, câţiva rezemaţi unii de alţii în îmbrăţişări obosite şi surâzătoare, bucuroşi că supravieţuirăm.

 

M-am trezit când fetiţa de deasupra s-a apucat să se joace cu un amestec de jucării mici şi zgomotoase, probabil ceva Lego. M-a trezit răspândirea lor pe parchet; miroseau a grindină. Am tot stat sub pătură ascultându-i mişcările, cum ridica, din când în când, câte-o piesă pe care părea c-o ţine-n mână un timp, cât se gândeşte unde s-o pună, pe care uneori o scăpa sau arunca, cum scormonea în grămada neastâmpărată, cum se supăra şi strica ce făcuse pân-atunci şi cum se-ntorceau supărate, aceste mici cărămizi greşite de plastic, la viaţa lor trecută, şi de la grindină am trecut pe nesimţite la şiragul de chihlimbar rupt.

 

Ploua când i-a fost smuls şiragul de chihlimbar şi nimeni n-a ştiut care-i picătură din cer şi care mărgea din pământ. Casa lor de lângă calea ferată mai avea doar doi pereţi arşi şi-un acoperiş găurit, şi nimeni nu ştia câte stele mai aveau să ardă deasupra lor.

 

Şi dac-am asculta, din întâmplare, ca-n seara asta de-nceput de iarnă, muzică veche din Al-Andalus, ar trebui să facem doar asta, s-ascultăm muzica veche din Al-Andalus, fără să ne gândim că imigranţii marocani din Spania pot trăi mai bine din ajutoarele sociale decât ar trăi din muncă în ţara lor. Că trec Gibraltarul în bărci gonflabile şi că-s destul de tăcuţi, şi-s în mare parte problema Spaniei, şi nu-i dă nimenea la noi la televizor. Că-s nevoiţi să facă contrabandă cu diverse, că unii vin din mijlocul deşertului şi nu vorbesc nici o limbă europeană, că au zece copii care locuiesc în case fără parchet lustruit şi fără mari grămezi de cărămizi Lego.

 

Aşa ar trebui. S-ascultăm muzica şi să ne bucurăm că ea a supravieţuit. Să căutăm în toţi frumosul şi să judecăm pe fiecare după fapte. Să aibă toţi copiii o casă sigură în care să se joace liniştiţi. Să primim, fiecare, în ţările noastre norocoase, oamenii trişti ai pământurilor însângerate. Să fim deştepţi şi fără frică. Să fim blânzi şi curaţi.

 

Am impresia că ştie ea, Comisia Europeană, despre ce să discute. Săraca, o fi vorbind atâta de mult, că-i vine să-şi bage picioarele şi să bea un vin fiert şi să mai lase şi pe alţii să discute. Chiar nu ştiu despre ce să discute Comisia Europeană. Să ne mai facem şi noi partea noastră de treabă, nu s-aşteptăm aşa, toată ziua –bună ziua, să ne spună comisiile ce şi cum să facem. Să discutăm noi întâi, să fim noi atenţi, preocupaţi şi deschişi, să ne gândim noi la oameni, la drepturi, la plecarea de-acasă, la copiii speriaţi, la casele dărâmate, la frigul din miezul iernii şi la gheara din stomac. Să facem noi întâi, binele nostru mic, şi-apoi să spunem Comisiei Europene cu ce să se ocupe.

 

O-nceput concursul Reporter şi Blogger European, timp să scrieţi e, până pe 31 octombrie. M-aş fi dus şi-acolo, că prea nu m-am gândit serios la Europa pân-acuma, da’ cer minim trei articole şi nici p-ăsta, unu’, de azi, n-am fost în stare să-l fac cât de cât onorabil. Orişicum, poate alţii.

~ de downtownjesus pe 20 octombrie 2016.