Ad Hoc, prima dată, o fost “Fata din Grădina Zmeilor”. Şi senzaţia aia de “No, asta-i ce-mi lipsea”.

Cum n-am fost eu niciodată fata din Grădina Zmeilor, şi cum vrem toate să fim, şi cât ne oboseşte căutarea pe toţi, fete şi cătane deopotrivă, şi ce păcat că păţim aşa, mult prea des pentru libertatea noastră aşa urât câştigată.

Urma cizmei tale adânc înfiptă în grădina casei mele din vis, sub salcia care pândeşte malul pârâului din marginea satului, în mijlocul vremurilor tulburi pe care nu le-am trăit niciodată.

Când se fluierau fetele la poartă şi te strecurai în culcuşul de lângă sobă, când promiteai şi, ca şi-acum, nu era musai să te ţii de cuvânt dacă nu ţineai prea mult la gura lumii, când fetele tot mai mureau de inimă rea şi bărbaţii se tot se-năspreau de muncă şi de luptă, da’ tot mai ştiam cânta din fluier, din vioară, din cobză, ţambal şi-alte câteva minuni, deşi-mpăratu’ te ţinea la oaste cât îi era lui vrerea şi nu ştiai bine când ai să te-ntorci. Ori de te-o mai aştepta.

Când femeile aşteptau cu sfinţenie întoarcerea cizmelor în pământul curat al curţii.

Iar cavalul sună dintotdeauna a ceva ce încă n-am lămurit, noi împreună ori separaţi, cavalul încă ne-adună, peste frunzişuri, prin munţi, pe sub mări, cavalul ne cheamă din când în când acasă şi parcă tot am veni, oricât de osteniţi şi de nevoiaşi am fi. Din ce în ce mai rar ne cheamă cavalul, şi din ce în ce mai rar ne-ntoarcem acasă.

Într-o seară de sfârşit de iarnă o intrat Corbu într-o casă veche de pe Vasile Lascăr, cu încă vreo doi oameni, care se poate să fi fost tot din Ad Hoc, da’ io nu ştiam atuncea aşa multe şi nu ştiu nici până azi cine erau. Poate erau, îmi pare un pic rău că nu-mi dau seama. Dar Corbu avea un palton dureros de frumos, şi-asta-i cam tot ce-mi amintesc din seara aia: un palton negru cu margini brodate cu fir roşu de mătase, ca-n cântecele noastre cele mai frumoase.

Într-o seară, la nu mai ştiu care concert, au cântat „Herr Mannelig”. Ştiu versurile numa’ după ureche şi-am bălmăjit şi eu ceva anapoda, pentru cavalerii blânzi ai vremurilor de demult.

Râzi, tu, râzi, Harap-Alb, da’ aci la noi oamenii nu prea mai găsesc de râs. Câţiva, na, ăi mai tineri şi mai luminoşi, ăi care ştiu a asculta muzică şi-a dănţui cu ea, ăi care au de-ale gurii, şi vin roş toamna, şi ţuică bună iarna, şi cântece vechi pe limbă, d-alea bune, din popor, da’ ăştia nu-s mulţi, şi se-adună rar, şi nu se prea împart cu ăilalţi. Da’ chiar şi-aşa, tot îi bine că se găsesc şi că se bucură laolaltă, pe ici, pe colo, pe unde găsesc şi ei căldură şi bunăvoinţă.

Şi d-asta mergem să vedem Ad Hoc.

În Vamă a fost un bărbat frumos care-a purtat, într-o zi, un tricou Ad Hoc. Din ţigările lui se scurgea nostalgia veche a Mării Negre, a mării noastre negre, de-o veselie mereu subtil forţată, veselie de supravieţuire şi de împăcare cu absurdul, veselie de pânze deşirate, de pahare prăfuite şi de tablouri decojite, de chitară fără corzi, de haine albite de vânt, de geamantan de piele uitat în pod, de paşi uitaţi în nisip şi de resturi de barcă uitată la mal. Din ţigările lui se scurgea dorul prăfuit al plajei noastre strâmte şi murdare, al scânteilor adânc îngropate sub ea şi al lemnului putrezit pe nesimţite în larg, sub chinurile frânte ale valurilor.

Şi fiindcă în Vamă se duc şi ei, tot ca noi, să se elibereze de subţirile lanţuri de argint şi să-şi întindă sub soare muşchii chinuiţi de mobilă, maşini şi instrumente, Ad Hoc a devenit şi verzui murdar de mare cotropită de alge, şi briză rece de sfârşit de august, şi bumbac alb uscat de vânt. Şi-o privire dreaptă, îndrăzneaţă şi neagră, de ţigan vechi şi viu, ale cărui oase n-au simţit niciodată gustul acru al fierului ruginit.

De ce vreau să mă duc, dacă nu s-a-nţeles până acuma, nu-i important. Bilet am, mă duc orişicum. De fapt şi de drept, io vroiam doar să scriu despre Ad Hoc, c-aşa-i frumos să trăieşti, spunând oamenilor lung şi drept ce minuni îs ei în stare să făptuiască. Şi ce frumos visează oamenii când le-ascultă cântecele.

Acuma partea cu afaceri: Ad Hoc au un cântec nou, ceva cu 3D, io n-am înţeles bine cum vine asta, iară blogul meu ieftin nu mă lasă să pun trailer videoclip acilea, este totul un pic complicat şi sper să scap cu-atâta: năluca de cântec. Ei îs Ad Hoc, dacă nu ştiaţi venit-am să vă salvez. Prieteni, vă invit (îi musai să vă invit) la întâmplarea din Fabrica. Altfel, dacă-i musai să mi se dea ceva, primesc inelu’ cela negru de tot, din lemn sau altceva, nu ştiu bine ce-i cu el, da’ îi negru şi-i frumos şi-l primesc. Mulţămim domniilor voastre, tuturor.

 

 

 

Anunțuri

~ de downtownjesus pe 11 Octombrie 2016.

3 răspunsuri to “”

  1. Frumos scris!

    Apreciază

  2. […] Florina-Nitu,  care a participat cu aceasta postare si a castigat 1 invitatie dubla, 1 produs Ad Hoc si 20 de puncte […]

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: