O parte mică, foarte mică din mine, aştepta un exterior care să-mi spună să te scot de-acolo înainte de durere. Cealaltă parte, aia mare, foarte mare din mine, era atât de copleşită de rotunjimea situaţiei, a locului şi-a ochilor lui încât n-a putut face altceva în afară de-a privi şi de-a zâmbi tâmp înspre marginea prăpastiei tale.

Abia el e.

Şi pe el trebuie să-l trăieşti aşa, singură, fără îmbrânceli şi aprobări din exterior, împotriva tuturor şi, mai ales, a propriilor tale obişnuinţe, el e ăla care-o să-ţi frângă tiparele în atâtea minuscule bucăţele că n-o să mai fii niciodată în stare să le repari, de el o să-ţi fie cel mai frică şi de el o să-ţi fie cel mai dor, el o să-ţi fie genunchii cu-adevărat zdreliţi şi rănile care nu se-nchid niciodată, şi-abia după el o să ştii cine eşti, de fapt.

Şi-o să ne descurcăm cu toate care vor veni după el, fiindcă toate vor fi mai uşoare.

Mă supără pe alocuri faptul că nu pot crede că el va fi altfel. Însemnează c-am chiar îmbătrânit.

(Later edit: N-a fost el. Mintea mea batrana lucreaza in cercuri si-asta o sa-i fie invatatura de minte.)

Anunțuri

~ de downtownjesus pe 31 August 2016.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: