În dimineaţa asta lungă, cu dureri, ameţeli şi ceţuri, cu Falkenbach şi cafea caldă cu lapte, c-alt leac nu ştiu, în dimineaţa asta m-aş duce la Liz. Undeva pe liniile de tramvai, eu am pierdut răspunsul la câteva dintre marile întrebări.

Am închis poarta publicului, nu mai scriu.

Am folosit fără cap “amantă” în ziua aia. Nu amantă de roman de Camil Petrescu vreau, sau pot, să fiu. “Amantă” însemna, într-adevăr, lanţuri cât mai uşoare legate de picior, dacă fără se insistă că nu se poate, şi frământări groaznice în coşul pieptului, şi gheare încovoiate şi ascuţite înfipte în inimă, şi guri care ard, muşcă şi mărunţesc tot ce-a fost înaintea lor, dar nu însemna “liber din când în când”, “te vreau azi” şi “nu văd o viaţă fără ea, dar nici fără tine”. Vorbim la telefon la cinci dimineaţa cât n-am vorbit noi adunat într-un an jumate, zâmbesc cu tinereţe de diavol obosit printre aburi de cafea, afară bormaşini găuresc pereţi şi oameni construiesc case, iară jocul nostru e, în sfârşit, drept.

Pot să plec, pot să rămân. Pot s-apar din când în când. Pot să rănesc oameni rău de tot, până la genunchi zdreliţi şi priviri goale şi fixe.

Io trăiesc partea mea, tu p-a ta. Om vedea unde şi cum ne mai împletim.

 

El e “el”, mai avem ceva întâmplări până la “tu”. Se ţine departe, înalt şi drept, scapă din când în când câte-o privire dreaptă şi neagră înspre mine, schimbă repede idei şi mă face să râd ca să nu mă sperie, nu ştie încă ce mă sperie şi ce nu. Mă plimb de pe-un picior pe altul în Piaţa Rosetti, în mijloc de furtună, şi las să plece, pe rând, vreo zece taxiuri, când opreşte în sfârşit unul lângă noi îşi deschide larg braţele şi ochii şi râde lângă umărul meu cu puţin înainte de plecarea lui. Vorbeşte frumos ardeleneşte, gândeşte frumos ardeleneşte, insista că el îi câmpie, nu depresiune, şi că ei nu-s chiar ardeleni întregi, mie mi se pare perfect întreg şi mi se tot înmoaie inima cuminte la fiecare cinci cuvinte moi şi rotunde pe care le pronunţă zâmbind. Fug mereu, prea repede şi prea stângaci, şi-mi tot doresc, strâmb, să mă ţină-n loc. Fug chiar şi-atunci când mă sărută-n ploaie, nu ca-n filmele americane, fug când alunec prea repede înspre el şi când îmi vine să-nfig degete în tricou şi-n carnea de dedesubt ca să-l trag mai aproape, şi nu-s deloc băută când se-ntâmplă toate astea, şi fug prosteşte, şi mă tot hotărăsc, de capu’ meu, că data viitoare nu mai fug. Negru luminos ca începutul.

 

Plec în Vamă duminică noapte, să fac habar n-am ce, să-nchid ochii şi s-aşez sub pleoape viaţa asta aparent neorânduită, cu logica ei nestăpânită şi-ntâmplările ei minunate, de-mpăcat nu mai am ce-mpăca, nimic nu mi se cuvine, toate mi se-ntâmplă, aproape fără mine, şi-ncerc să-mpac nevoile mele cu caprele, verzele, bărcile şi grădinarii celorlalţi, cât să nu rămânem toţi săraci lipiţi. Cine poate mai mult, să dea mai mult.

 

(Şi-acest moment magnific, în care-ţi scriu trei bărbaţi în acelaşi timp, trei bărbaţi cu foarte variate dorinţe, idei şi însemnătăţi, şi-ţi vine să râzi copilăreşte că-i ai pe toţi trei în viaţa ta. Chiar dacă.)

 

Mă-ndepărtez de femei, încet, sigur, pe nesimţite. Am două constante şi nestrămutate, şi-ncă vreo patru care absentează mult, doar fizic. Femeile din Fri Kultur sunt rare în general, minunate în general, ale mele două în particular. Îmi ajung acestea întregi, devin incapabilă să leg conversaţii rezonabile cu cele multe altele care mi se perindă prin viaţă, mă obosesc toate neînchipuit de repede şi-mi destramă zâmbetul şi-aşa forţat neplăcut de rapid, le simt înţepate şi nemulţumite, n-am energie nici cât să regret că nu mă chinui mai mult. Nu mai am răbdare cu femeile, cu-aproape nici una, nici cu alea din cărţi, nici cu alea din cântece, nici măcar cu alea din trecut.

 

În schimb, stau la mese lungi şi-aproape pline de bărbaţi, care mai de care mai diferiţi, mai ciudaţi şi mai prietenoşi, bărbaţi care zâmbesc frăţeşte, fac glume de foarte diverse naturi, beau până se clatină şi lălăie cântece care mai de care mai frumoase, îngrijesc biciclete, maşini şi-un Trabant, caţără stânci, vorbesc germană şi merg la festivalurile lumii, mă-nfăşor în râsetele lor pline ca-ntr-o pătură de lână şi zâmbesc vesel înăuntru, ca-ntr-o zi ploioasă dintr-o casă călduroasă în care-ai apucat să termini cea mai frumoasă carte a vieţii tale.

 

Câteva răspunsuri tot mai am.

Negru luminos ca începutul.

Anunțuri

~ de downtownjesus pe 20 August 2016.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: