Sunt zile care curg peste tine ca plumbul topit, te-nvăluie din cap până-n vârf de degete într-o ceaţă grea ca iarna, zile-n care respiri greu deşi nu ţi se-ntâmplă nimic, zile-n care aduni păcate, minciuni şi fugi şi le-nghesui în speranţe de iertări târzii, zile-n care aştepţi, tembel de cuminte, să te părăsească oameni din pură dreptate şi-apoi să scrii despre ei ruseşte, zile-n care aştepţi zilele de singurătate cruntă şi ascuţită ce vin mereu după plecări, în care-o să scrii, prea târziu ca să se mai afle în lume c-ai scris.

Frumoasă tare era ea în apusurile de soare fierbinte de vară, şi-n ea stătea cuibărită Esperanza, vechea zeiţă a libertăţii şi-a aşteptării. Brăţări multe agăţate la-ncheieturi avea ea, şi pielea lor era moale, şi firele lor vopsite cald, şi viaţa ei urla năvalnic prin izvoarele de sânge argintiu de dedesubt. Era frumoasă cum n-a mai fost alta pe pământurile acelea, din mâinile ei se scurgeau picături de foc, trosnet de vreascuri şi ţipăt de pasăre, şi mulţi o credeau vrăjitoare, şi multe-au vrut s-o vadă arzând pe rug. A şi ars, de fapt, de câteva ori, şi mai arde şi azi, mai frumos ca o vrăjitoare, în nopţile de vară cu lună întreagă şi perdea de levănţică, în care miroase-a pământ sfânt şi-a ploaie descântată. Pentru ăi mai viteji şi mai drepţi dintre oameni.

Visez nătâng şi strâmb, fără direcţie, medici de prin spital pe care-i ştiu doar după faţă, radiografii pe care le fac prost, rezidenţi inventaţi, un sendviş adus de el undeva într-o pădure, visez bătrâneţe şi hainele grele şi negre pe care le port ziua, visez sărăcie, foamete şi boli, şi le visez pe toate bolind eu însămi, între cuţite înfipte-n burtă, ceaţă groasă căzută peste minte şi picăturile ce se scurg încăpăţânat în chiuvetă, mă dor oase şi-am mereu impresia că am febră, dau vina pe oboseală şi pe lipsa de somn, deşi dorm nesănătos de mult, aştept mântuire din ceruri, mângâieri necerute şi prietenii nemuncite, sunt colţuroasă şi răutăcioasă când îmi vine să mă-ntind lângă spatele tău şi să mă desfac în fâşii subţiri de om, îmi vine să plâng mult mai des decât am motive de plâns, aştept zile miraculoase în care să muncesc sănătos, să vorbesc sănătos, să mănânc sănătos şi să râd sănătos, aştept.

Scriu în timp ce aştept.

Mă uit din întâmplare la câteva minute din “The United States of Leland”, nu pot contrazice personajul ăla înfricoşător şi mi se face frică de tot şi de toate, văd în fiecare zi oameni murind, pe dinăuntru sau pe dinafară, mă văd pe mine însămi murind câte puţin, în zile ca astea, mici pete negre de boală  întinse pe marea noastră piele albă, mi se face frică şi-nchid televizorul, prost film ăsta, au zis bine criticii ăia în marile lor recenzii negative, da, da, prost film. Dezlânat, umplut cu paie, fără sens. Cu tot cu Ryan Gosling.

Günter Grass mă-nmoaie, nu răneşte, şi mai am un Heinrich Böll la păstrare. Şi-un Gabriel Osmonde. Cred că-i timpul întoarcerii la pământ.

Mă duc, de luni, să fac ecografii unor copii de extremă, fie foarte sănătoşi, scăpaţi de leucemii, fie foarte ghinionişti, chinuindu-se cu leucemii. Câţiva vor fi chiar la capătul monstruos al extremei. Mi-e frică tare de durerile de copil,  şi-asta-i o bună bucată din durerile de azi.

Oamenii frumoşi spun să am grijă de mine. N-am, şi încă nu ştiu bine de ce.

Anunțuri

~ de downtownjesus pe 28 Iunie 2016.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: