Piesa aia cu poveştile, cu “Think about the stories that we could have told”, îi îngâmfată şi prostuţă. Fiecare cuvânt e o poveste, şi fiecare două cuvinte care se ciocnesc spun o poveste nouă, şi dacă povestea mai e şi ascultată de cineva, iată, deja avem patru poveşti, cinci dac-o şi spune mai departe. Să n-aveţi impresia că ştiţi ce poveşti merită spuse; fiecare cuvânt e o poveste.

(în orice limbă)

Centrul Călăraşiului e linişte. Nu ştiu de ce. Nu vezi muzeul chiar limpede, îi o clădire veche printre altele care-I seamănă, aflate în diverse stări de îngrijire şi degradare. Dacă insistă, domnul frumos care conduce cercetaşii o să şi obţină clădirea aia care se vede prin fereastră, şi-o s-o facă centrul cercetaşilor, şi-n curte o să ţină bărcile, căsuţele şi ce le mai trebuie lor în dezvoltare.

În Muzeul Municipal e linişte, un paznic bătrân, parc-acolo de când îi lumea, te-nvaţă pe unde să mergi. Habar n-am dacă se plăteşte intrare.

Dacă aveţi copii şi nu ştiţi ce să faceţi cu ei, duceţi-i la cercetaşi. Duceţi-i şi dacă aveţi impresia că ştiţi ce să faceţi cu ei. Duceţi-i oricum, numa’ lucruri bune se-nvaţă acolo.

Învăţaţi cum suntem, chiar dacă n-ai panglică roşie care să te despartă de exponate, tot nu-ţi vine să pui mâna pe ele. Deşi Florin insistă că poţi. Deşi exponatele sunt sticle de sifon, bănci de şcoală, vechiul birou de primar şi primele radiouri fabricate în comunism. Deşi îţi vine, pe cuvânt de onoare, să le-mbrăţişezi pe toate de parc-ar fi oameni.

Urci scările drepte, printre un Don Quijote şi-un Sancho Panza. Habar n-am dacă erau chiar ei, da’ io asta mi-am imaginat că sunt. Gând zburător spre tine de-acum un an.

Doi dintre oamenii cei mai frumoşi ai vieţii mele, ştiţi deja cum e cu criteriile, cu prima-uneori-excesiv-de-prima impresie, doi dintre oamenii cei mai frumoşi ai vieţii mele îţi ies în cale cu “Bună dimineaţa” largă şi zâmbitoare, de după nişte uşi, ca prin minune. Cosmin ţine în mână un mop. Mie îmi pare din ce în ce mai bine.

Camera din spate e mare şi-are trei perechi de uşi înalte, vopsite cum trebuie. Inăuntru sunt bănci asortate, şi cuburi de lemn pe care pot sta toate minunile lumii. Nu alea opt, plictisitoare şi sângeroase pe la colţuri, alea mai multe, şi mai mici, şi mai importante. Ceramica aia blândă şi frumoasă, care ţi se-ncălzeşte-n mână, care-ţi absoarbe întunericul şi-ţi filtrează praful, ceramica din stele şi din nori, din Orientul nisipos şi-arzător, din roşul sânge al veacurilor, din cântecul Balcanilor şi din albul curat al pielii de om. Scânteia metalului, nici nu mai zic de ea, că v-aţi şi plictisit. Asprimea bucăţii de lemn tăiate în curte, pentru focul din sobă. Micile minuni ale lumii.

Florin are toate hainele pe cămaşă, c-aşa-i el, descurcăreţ. Florin a aproape-ridicat muzeul din pământ, Cosmin a stat lângă el din prietenie, visare şi bună-voinţă. Se ştiu de mici şi se-njură ca la uşa cortului când se calcă pe coadă, da’ în principiu se-nţeleg numa’ bine. Ingrijesc singuri toată clădirea, şi toate camerele, şi toate exponatele. De bibliotecă se ocupă un domn, colonel în rezervă, voluntar. Un preot descreierat vine, din când în când, în vizită, şi-l ameninţă pe Cosmin cu pâra. Nu şi-a plătit contribuţia, lepră de om ce e. Cosmin te-ntreabă dacă vrei o cafea, ţi-o dă pe-a lui, te lasă să ţi-o râşneşti singură pe-a doua, cu-o râşniţă veche de habar-n-am-câţi ani. Nu învârteşti de o sută de ori, c-asta nu-i cafea armenească, iară râşniţa îi mai degrabă nemţească. Licurici. Cosmin are vreo trei, nu-i bai. Florin îţi face poze, ieşi în ele la fel de urâtă ca de obicei, da’ ţi-i drag tare de ele şi­-ţi vine să le pui în ramă. (Ca şi pozele din stuf, şi pozele de la mare, şi pozele din cămin, şi pozele din Herăstrău. Ale unor oameni pe care nu i-ai cunoscut, da’ parcă ţi-s, şi ei, acasă.)

Pero el condor pasa.

Pe toate caloriferele, de câteva săptămâni reci, se usucă încetişor şi blând bucăţi de lut. Primeşti în dar o bucată de lemn scrijelită, alegi Soarele. Hier kommt die Sonne. Birourile sunt pline de detalii minunate, de râşniţe, de maşini de calcul nu destul de funcţionale, de căşti vechi, de soldaţi şi de pompieri, de resturi de obuze, de diplome, scrisori şi cărţi poştale vechi, birourile lor miros a viaţă şi-a lumină, vai, ce sărman îi omu’ căruia i se pare istoria trecut, jilţul vechi de lemn miroase a nobil, a curat şi-a înţelepciune, toate uşile stau deschise larg, şi parchetul scârţâie primitor, şi ferestrele sunt largi, şi pliantele banale de la Penny Market se transformă în frumoasă hârtie de felicitări pentru mame.

Parcurile sunt lungi, merg la braţ cu Dunărea, printre copaci înfloresc oameni şi pe bulevard se plimbă secrete. Să nu tăceţi, să cântaţi şi să vă minunaţi de tot, chiar şi de oraşele noastre mici, care trăiesc aproape numai prin noi înşine. Fiindcă acolo, la colţ, am iubit noi, şi-am plâns noi, şi-am râs noi. Oraşele mici trăiesc prin noi.

Nu ca Bucureştiul, care, v-am mai spus, e murdar, nesimţit şi-un pic insistent. Trăieşte şi el prin oamenii lui, dar noi nu vom fi niciodată ai lui pe de-a-ntregul.

Să vă duceţi la Călăraşi, la-ntâmplare, într-o zi oarecare. La Muzeul Municipal. Microbuzele pleacă cam din oră în oră, trenul vă ţine minim patruzeci de minute în Ciulniţa. Sâmbăta vin cercetaşii. Şi-aşa nu facem mare lucru cu sâmbetele noastre.

 

 

Anunțuri

~ de downtownjesus pe 22 Februarie 2016.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: