Ziua asta a fost cumva. O fi fost descântecul lupului.

Bucureştiul era rece şi ud. De la ploaie. Murdar ca-ntotdeauna, şi nesimţit în murdăria lui. Lung şi lat. Din căpşorul meu tu ai scos poeme, azi, fără nici un fel de explicaţie. Atâtea zile de scris despre tine, cu tine, prin tine, şi azi, tocmai azi, prin chitaristul de la Partizan, te-ai găsit să găseşti poemele din capul meu. Ai fost absurd, şi de-asta m-am îndrăgostit. Bucureştiul era ud, murdar şi nepăsător, se-ntindea ca un câine ciobănesc sub autobuze, maşini şi paşi grăbiţi, pe peretele Cocorului rulau reclame new-york-eze, eu ascultam ceva rock rusesc, reclama era la Ford, şi-apoi la Nike, şi-apoi la altceva, probabil Coca-Cola, eram, ca-ntotdeauna, la mijloc, reclame new-york-eze şi tristeţe moscovită de sfârşit de iarnă, eram supăraţi şi n-aveam bani, nici de Coca-Cola, nici de Nike, darămite de Ford, mă gândeam, fulgerător, la tot felul de lucruri, inclusiv la asta, număram, în gând, ţigările din pachetul de-acasă, îmi venea să mă urc în tren şi să-l las să mă ducă la Liz, chiar şi-aşa, târziu, în noaptea absurdă, îmi dădeam seama c-am înţeles mereu ce-a scris Liz, deşi nu trăisem, nu gândisem, sau nu visasem, m-am gândit la cozile de câine ale vieţii mele şi m-a întristat absenţa lor, tot aşa cum te-ntristează moartea unui actor drag, îmi venea să te caut şi ştiam că n-are rost, mă bucuram la gândul că mâine plec, că n-am alcool sau ţigări acasă, că Victor zice să mergem să vedem Amorphis, că ne-am legat aşa, brusc şi serios, fără să ne adulmecăm sau testăm înainte, maşini noi şi lucitoare erau parcate pe Bd. Unirii, la parterul fiecărui bloc de pe Bd. Unirii e un magazin cochet şi minuscul, vânzător scump de elite, lumea era, dintr-odată, mare şi obositoare, şi-mi plăcea aia mică a mea, mică şi zornăitoare, de folk-metal, focuri în sobă şi cozi de câine iubitor, îmi plăcea garsoniera mea împrăştiată la etajul 4, şi ţolul ţesut de mamaia de lângă pat, şi portocalele vechi din strachină, îmi plăceau cele 4 periuţe de dinţi de musafiri, şi vasele nespălate din chiuvetă, şi cele cinci ţigări numărate în minte, îmi plăcea pata albă şi blândă care  m-aştepta în faţa şifonierului, ca să mă apere sau mângâie, nu ştiu de ce şi nici nu ţiu mult să aflu, veneam acasă şi-n intersecţie, la Piaţa Delfinului, două autobuze, un 335 şi-un 655, s-au despărţit cuminte, ca doi oameni mari care ştiu că au chemări diferite în mijloc de viaţă, nu m-am mai gândit la nimic, am tăcut. Eu, în vara asta, îmi beau bucuriile cu mai mult spor ca-n ailaltă, şi mă duc la festivaluri la care n-am ajuns pân-acum, şi nu ţin neapărat să-nvăţ să merg pe bicicletă. În vara asta râd la soare şi-mi rezem spatele de stâlpii frumoşi, pe-alocuri trişti, ai lumii mele.

Aluneca Bucureştiul sub roţi, alunecam noi toţi sub ele, aluneca fără scârţâieli şi fără degerături, aluneca. Tăcea, se subţia şi-aluneca, şi ridica totul în spinare, şi ne făcea pe toţi uşori ca fluturii.

Brâncuşi, una peste alta pân’ la infinit, era un bărbat frumos.

Aşteaptă-mă, vin.

Mă duc într-un orăşel micuţ, să mă minunez. Revin cu poeme.

Anunțuri

~ de downtownjesus pe 19 Februarie 2016.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: