Oţi fi aşteptând voi 14 februarie pentru diverse manifestări de iubire şi drăgălăşenie, da’ io aştept o emisiune întreagă cu John Oliver. De-astă vară, de când le-am terminat şi revăzut, de-astă vară, de când emisiunea lui era cel mai deştept lucru pe care-l făceam zilnic. De-astă vară, de când îmi treceau zilele fără senzaţii sau emoţii. De-astă vară.

Şi dulce e lumina, zicea Philip, şi-am lăsat cartea ‘ceea la Buzău, că nu-mi mai încăpea în bagaj. Da’ lumina e dulce, într-adevăr. Şi mormanul de-ambalaje Bucuria înghesuite pe masă. Şi lumânările care-au spălat lumina roşietică a locului, sub care se puteau întâmpla tot felul de lucruri periculoase, da’ nu nouă, fiindcă noi suntem lumină.

Genul acela de fată, din ce în ce mai rar întâlnit, despre care ştii de la prima privire că-i adevărat blândă, bună şi frumoasă, nu doar aşa, prin exerciţiu intens şi susţinut. La mulţi ani ei, tot aşa.

 

 

Ştiu Valeriu Sterian de la Orbu şi Laibach de la Rammstein. Şi-asta aduce câte-o vorbă bună, în anumite cercuri sociale şi-anumite condiţii spirituale, da’ în economia Universului nu-i cine ştie ce.

Probabil vrei să te-ntorci, ai câteva mişcări în această direcţie, da’ aseară mi-o fost limpede ca lumina lumânărilor că nu te putem primi cu tot cu ea. Sau n-o putem primi pe ea, punct. Are acel fel de amabilitate exersată pe care-o găsesc respingătoare la tot felul de oameni, de foarte diverse naturi şi-n foarte diverse condiţii. O fi şi la mine, pentru alţii, Doamne, sper că nu. Primeşte toate fotografiile pe care i le dă înconjurul cu-aceeaşi expresie, fiiiix aceeaşi, de parcă muşchii feţei ei n-ar şti să aibă şi alte reacţii, tot ai impresia c-ar privi la fel şi-un copil sfârtecat de obuz, şi-o capodoperă arhitecturală a Florenţei, şi-un pui de labrador care-aleargă isteric prin iarbă, şi-un pui de găină mort pe drum, şi-o despărţire după 6 ani. Ooorice. Pare să poarte etern privire de-aceeaşi intensitate medie, echilibrat atentă şi împrăştiată, echilibrat detaşată şi speriată, ceva la mijloc, mereu la mijloc, şi nici băieţii din Ad Hoc, nici aruncatul cu pâine în fântâna spectacolului de teatru, nici, vai, tu jucându-te cu vinilurile tale într-o bodegă roşietică de la margine de lume nu pare să-i ridice sau scadă această intensitate eternă. Nici nu ştiu, şi nici nu-mi mai pasă prea tare de ce-i aşa, da’ acest echilibru muncit mi-o scăzut, brusc, dar nealarmant, din forţa cu care m-a strivit în tot acest timp, încă din vremea în care era un voal de fantomă fără nume. Ştiu bine că lucrurile se-ntâmplă prin forţe fizice, în general, şi sentimentele noastre printre ele, da’ mă ţin cu dinţii de încercarea asta eternă de-a împărţi magie, bucurie şi minune unii cu-alţii, unii printre alţii, unii pentru alţii, fiindcă trăirea acestui adevăr, poate într-adevăr ăla absolut, ar veni de mână cu dezintegrarea noastră perfectă, oribilă dezintegrare, nici nu pricepem noi cu mintea noastră de-acuma cât de oribilă. Aşa că uit ce-am învăţat la şcoală şi mă duc înspre cercuri de asfalt, ochi de câine credincios, scântei de metal, vitralii colorate prin care lumina desenează fotografii, te descânt printr-o lumânare şi tac încurcată când mă-ntrebi ce fac acolo, recreez gesturi vechi zâmbind şi nasc altele noi râzând, fiindcă lumina-i dulce, şi-ntunericul înfricoşător, da’ mijlocul e moarte. Mijlocul e moartea infinită, e aşteptare vlăguită fără capăt, e plictiseală şi gol suspendat. Tăcere moartă, nu?

D-asta şi pleci în lume. Înainte îi spuneam doar “plictiseală”, acuma miroase un pic a fugă, fugă de mijloc gol. Nu cred c-am să-nţeleg vreodată de ce te-ntorci.

Da’ aseară n-a durut deloc-deloc, fiindcă înţelegerea pură nu doare niciodată.

La muncă ascultăm Radio Guerrilla, mâncăm curmale şi bem cafele ca turcii. Muncim puţin, da’ părem gânditori şi afectaţi. Ne-am înfipt deja rădăcinile în podea, ne mişcăm pe teritoriu cunoscut şi salutăm curat şi mândru pe rezidentul de la hematologie care-a venit c-un pacient într-o zi. Ştie mai multă medicină decât mine, şi-i şi frumuşel, într-un fel, da’ şedem fiecare bine-nfipţi în locurile noastre şi-ncercăm să facem ce şi cât putem pentru noi toţi. Îi bine.

Mă duc după năut, să fiţi deştepţi şi fără frică. Şi să vă feriţi de mimat, măcar atât cât vă e omeneşte posibil în vieţile de azi.

Anunțuri

~ de downtownjesus pe 13 Februarie 2016.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: