A mai murit o bucată, pam-pam. Oamenii îi spuneau Jorjac, iară mie-mi aminteşte de cineva tare drag.

Nu ştiu ce am zilele astea, îmi tot ies în cale amintiri nelămurite de oameni vechi, puşi la păstrare în sertarele celea din capăt.

El mirosea a carne friptă, a fum şi-a ger, a pădure, a fum de ţigară stătut şi-a căldură de sobă, a lemn proaspăt, a tata de demult, din vremurile cele vechi în care mă purta în braţe pe stradă, a copilărie, a lene, a viaţă, a munte, a vopsea, a gaze de butelie, a rest de lumânare, a câine spălat în zăpadă, a vin dulce, a spirit. Mirosea a toate lucrurile bune şi vechi din lumea asta.

Însuşi numele lui, Matei, mă sperie încă,  dar povestea nu. Povestea e tristă, e deja veche, ne dorim din adâncurile inimii să fie depăşită şi nu e, e dintr-o altă lume, de care ne e teamă, e o placă urâtă şi gri ce-acoperă stângaci şi incoerent o alta, nobila, de marmură albă. E oportunismul monstruos al omului din toate sistemele politice, e sângele lăsat în urmă de-această viaţă de cuvânt, e tristeţe îngheţată şi-un spate de bătrân cocoşat, care stă, uneori, pe canapeaua verde din salon. Matei apără.

M-a ţinut în braţe în noaptea târzie, până la răsăritul soarelui, într-o tăcere aproape perfectă. Tinca s-a trezit şi ne-a găsit pe canapele, tocmai Tinca, o-nsemna şi asta ceva. Îmi tot treceau prin cap vârtejuri de idei, majoritatea scuze şi întrebări, erau moi şi multe şi le spuneam la rând, într-o doară, fiindcă răspunsul lui repetat a fost “Astea-s neimportante. Îţi faci griji pentru lucruri absolut neimportante.” Bucata asta de timp, ea singură e cu adevărat importantă, bucură-te liber de ea. Abia când a zis “Gata, dă-te jos.” mi-a fost mintea inundată de pacea cumva amară a celor care ştiu că fericirea-i un şir de momente. Nu mă bucurasem cu totul de moment, şi-or să treacă cine ştie câte luni până prind altul. Anca plecase să doarmă, eu am îngânat ceva, “Aş mai sta puţin”, el mi-a zis cu naturaleţea absolut proprie lui, arătându-se pe sine însuşi, “Atunci stai aici”, şi ştiu, deşi vreau mai mult, dar nu chiar tot, ştiu că ce pluteşte între noi e în afara oricărei categorii de legătură, ori afecţiune, ori emoţie, e un contact stupid şi cred, sper, de netăgăduit, ceva apropiat de priză-ştecher, un buton, un fir, un curent electric, e scurt, serios şi îndelungat, amintirile mele şi amintirile lui, deşi cumva diferite, se-amestecă în aceeaşi oală, el avea căşti colorate dubios, se ţinea de pariuri sportive şi se culca, cum face şi-acum, cu fete mai mult sau mai puţin întâmplate, una dintre ele i-a tăiat barba-n somn, ca-n legendă, e legendar şi de nepovestit, nu e de acord cu tine în cel mai paşnic mod cu putinţă, crede în tot felul de lucruri fără să te supere câtuşi de puţin cu ele, te sperie şi te lasă să te lipeşti de el până-ţi trece, e cumva etern, în fizic şi-n psihic, nici un eşec, oricât de oribil în lumea de-afară, nu-l va face să-ţi închidă uşa, şi doar o întâmplare distrugătoare l-ar mai putea face să părăsească locul ăla, stă acolo ca o stâncă, ca munţii din spatele lui, ca stâna din vale, ca bradul mort şi-ntărit de pe marginea drumului, ca soarele la ora 08:00 şi ca stelele coborâte-n poză de pe cer, ard în el mai multe focuri deodată, sau unul singur şi mare, mi-a prins în mână scapula dreaptă şi mi-a spus, fiindcă el nu şopteşte niciodată, “Uite ce aripi ai aici”, şi-mpotriva tuturor judecăţilor mele pământeşti, a anatomiei, fiziologiei şi ortopediei învăţate, a vieţii de-aici, dintre patru pereţi şi două carduri RATB, am zâmbit prosteşte cu-amândouă resturile de aripi şi i-am prins între degete o şuviţă de păr, fiindcă la asta n-am avut răspuns. Îmi strângea spatele cum n-ai făcut-o tu niciodată, pentru binele meu, nu al lui, i-am sărutat fruntea cu buzele arse, Dumnezeu ştie de unde-am scos asemenea curaj, a zâmbit şi n-a ţinut cont de faptul c-aveam buzele arse de la vânt, şi şoldurile prea late, şi sânii prea mici, şi mintea, ha-ha, un pic prea atentă, prea puţin alcool în sânge, niciodată iarbă, rar rochii şi niciodată unghii lungi, părea să nu-i pese de nici unul din golurile mele, şi părea să nu-i pese pe termen foarte lung, m-a luat în braţe, prima dată, după trei sau patru ani, pentru că merit, era cât p-aci să plâng de faţă cu oameni, pentru că, în sfârşit, merit, avea un hanorac sau un plovăr roşu, spălăcit şi moale, m-a ţinut pe loc cât n-am plâns, pân-au ajuns să ne bată inimile în acelaşi timp şi să respirăm în acelaşi ritm, aveam o singură lacrimă în ochiul stâng când i-am zis să-mi dea drumul ca să nu rămân agăţată de el toată viaţa, m-a prins dimineaţa în braţele lui, sub ochii pe jumătate închişi, şi-a trecut, din pură întâmplare, mâna peste bucata aia de piele pe care tu ai botezat-o primul, te-a şters din mine cum ştergi cu mopul apa scursă din talpa bocancilor, fiindcă făcea totul pentru mine şi mai nimic pentru el, mi-a spus “copilă” de vreo trei ori, m-a-ntrebat ce mai iubesc, de ce mă chinuia atât de tare prezentul când tot restul lumii se izbea ori de trecut, ori de viitor, îmbrăţişarea mea de plecare a fost lungă şi tăcută, cu zâmbet primitor şi-aşteptări de “oricând”, l-am căutat c-un ochi sperios pe Matei, nu l-am găsit, Marcel stătea-n vale şi mânca grătare cu nişte turişti binevoitori faţă de-un câine vagabond, nu s-a uitat deloc la maşină în timp ce pleca, m-am ridicat de lângă inima lui sub parfum de “acasă”, îmi curgea cafeaua din vârf de degete, şi lemnele mi se lipeau de palme natural, şi nu plecam ca toţi oamenii, nu-nu, eu mi-am uitat cerceii pe masă, am luat prizoniere poeziile lui Marin Sorescu, am lăsat în loc nuci şi migdale, şi ochii frumoşi de câine deştept, şi ochi înnebunitori de om frumos. De cea mai înaltă teapă de om frumos.

Îndrăgostită de el nu sunt, n-am fost niciodată. Asta-i singura regulă a jocului: de el nu te îndrăgosteşti. Joc drept. Mă-ntorc în prima săptămână de concediu, să-mi dorm câteva nopţi lipită de spatele lui şi să-mi vindec câteva zile urcând pe cărările lui. Mă-ntorc, ştie.

 

Anunțuri

~ de downtownjesus pe 4 Ianuarie 2016.

2 răspunsuri to “”

  1. Postul l-am transformat deja într-un film frumos în mintea mea cu detaliile pe care ni le-ai dat. Sunt sigură mai sunt, dar scrii atât de frumos încât pot să rulez imaginile fără vreo lipsă de fragment.

    Apreciază

  2. Uai, asta-i una dintre definitiile mele pentru cartile bune. Uai. Mno, mi-o venit natural, nici nu simt ca am vreo legatura cu ce-am scris, parca toate or iesit din el si-au trecut lejer prin mine, aproape fara modificari. Sa ne vedem luna asta, propun 🙂

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: