Ai ajuns, încet-încet, la stadiul de coadă de Răzvan Prejbeanu. Adică perioada aia de final, un şir drept de zile lungi în care numele tău nu-mi spune nimic peste “ştiam pe cineva cu numele ăsta, da’ nu mi-l amintesc aşa bine” condimentat, din când în când, cu amintiri violente şi boante, de simţuri, de texturi, de mirosuri şi de temperaturi, ca un răget de tigru rănit stârnit fără veste printre ierburi uscate de savană. Ceasul ticăie, contractul de închiriere e, contractul de muncă e, cardurile-s la locul lor în portofel, cărţile aşteaptă moale să fie mutate, te ştergi ca un personaj principal dintr-un roman aşa şi-aşa, pe care-l citesc mai mult de dragul lui “hai să-i dăm şansa pân’ la capăt”, cu foarte firave speranţe de revenire în forţă. De ochii tăi mi-e încă frică, dar şi ea e vagă. Muşcătoare devine, de-acuma ştiu bine, doar când îi văd limpede, în lungimea braţului meu, albaştri, uşori şi scânteietori, bla. Prejbeanu era un personaj din “Ciocoii noi cu bodyguard”, îl joacă Mircea Diaconu în “Ultimul corupt din România”, numele tău e infinit mai rar, mai intim şi mai arzător, numele tău însuşi strânge în jurul tău cioturi uscate şi zgârieturi nervoase, dar numele tău n-are, zilele astea, nici un fel de legătură cu tine.

Prostule.

Am o garsonieră, da, îi mică şi draguţă, într-o intersecţie mare, cu multe autobuze care se vântură în toate direcţiile. Aproape de Fundeni, destul de departe de centru cât să nu mai trăiesc cu impresia penibilă că toţi oamenii merg la teatru, iubesc muzici şi citesc romane extraordinare. Am şi mall, nu-i grijă. M-am îngrăşat. Îndreptată paşnic spre depresie, nu m-am putut ocupa neam de cadouri anul ăsta. Am umblat cu mintea goală pe străzi cât mai bine cunoscute, pe alea puţine pe care picioarele mă duc singure, fără creier, am mâncat brânză cu roşii şi-am trăit cu impresia că viaţa mi se scurge prin piele fără durere şi fără urlet, ca transpiraţia.

Tata bea din ce în ce mai mult şi mai necontrolat, şi-n beţia lui de azi a ascultat “Numai una”şi “Trece-un nouraş pe sus”. La “Numai una” m-a izbit acest cuvânt şi numai el, “decembrie”, e decembrie şi-am ajuns unde voiam s-ajung în ianuarie, înainte să muşti tu, înainte să plâng eu, înainte să ne-ncurcăm unul de altul, am ajuns unde voiam şi numa’ piesa asta, întreagă, decupând bucata asta de timp mâncată de molii, smulsă de cai alergând în toate părţile, sfâşiată de colţi răi şi aspri de lupi plictisiţi, numa’piesa asta mi-a luminat, în faţa ochilor, această minune de termen foarte lung, întreruptă în 5633 de paşi, minunea faptului c-am reuşit. Chiar şi-aşa, fără chinul meu întreg.

Între timp, ne gândim la Revoluţie. Cine are timp şi chef. Eu aşa zic, limpede, c-atâta timp cât în ţara asta sunt copii de 10-14 ani care cred că Ceauşescu a fost un conducător bun şi blând, care dădea muncă, bani şi educaţie la tătă lumea, am ratat cu toţii ceea ce trebuia să fie, după 1990, scopul nostru ăl mai înalt. L-am ratat de-a dreptul, praf şi pulbere l-am făcut, scrum s-alege încă din el dacă un copil de 10 ani îmi spune mie, cu inocenţa ‘ceea dezarmantă a vârstei, că era numa’ bine-nainte şi că totul a luat-o la vale când ne-am apucat noi de făcut democraţie.

Anunțuri

~ de downtownjesus pe 23 Decembrie 2015.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: