Şi-această durere nouă, a unor lucruri pe care le-am scris demult, legate cu sfoară de câte-un cântec, acum pierdut în nesiguranţa vieţilor noastre virtuale, fiindcă Youtube-ul s-a sesizat, sau nuştiucine şi-a închis contu’, sau n-aveau drepturi de autor puse-n regulă. Durere nouă, absolut şi perfect necunoscută pân-acum. În prima zi în care-am văzut-o, în faţa castelului cu trăsuri, m-a legănat un cântec rusesc, despre soare ce răsare peste război, şi nu mai ştiu care era. Eu îmi amintesc ceva Robin and The Backstabbers pe repeat, poate chiar “SPNZRTR”, sau “Vânătoarea regală”, da’ poftim, acum nu mai pot afla cântecul rusesc. Şi cum mai pot eu întregi stânca acelei zile, plutind pentru totdeauna deasupra vieţii mele normale şi reale, etern neînţeleasă şi-nfiptă, pentru totdeauna, în miezul inimii mele, fără cântecelul ăsta rusesc, acum uitat, care m-a ţinut de mână pe marginea ei? Ei, vedeţi, nu vă-ncredeţi orbeşte în interneturi, că mai dau şi greş.

Mă tot hotărăsc să nu mai scriu despre tine. Uneori am impresia că doar scrisul mă ţine înfăşurată în jurul tău şi numai oprirea acestui mecanism mă poate salva.

Te bănuiesc, în secret, că ştii şi şmecherii d-astea ştiinţifice, cum ar fi şoptitul de poveşti în urechea stângă, care-i mai naivă şi mai emoţională decât aia dreaptă. Te bănuiesc de multe, şi tot nu mă pot opri din a scrie despre tine.

Se pare că Bohumil Hrabal a scris “L-am servit pe regele Angliei”. M-am mai întâlnit cu el, zilele trecute, nu mai ştiu de ce. Am să-l citesc, desigur. “L-am servit pe regele Angliei” a fost filmul care m-a-nvăţat să am grijă cu cine şi unde văd filme, după nevoile mele. L-am văzut la ceva festival al Centrului Ceh, mari oameni, mari caractere, ştiţi, l-am văzut şi pe Jiří Menzel şi ne mândrim acuma, târziu, cu asta, l-am văzut cu mulţi oameni, colegi şi prieteni, într-o casă frumoasă, nu mai ştiu care, şi-a fost frumos de tot, că filmul ăla mi i-a lipit pe cehi de viaţă, pe cehi şi pe felul lor absolut frumos de-a rezista, atât de asemănător cu-al meu, dar s-au aprins luminile, şi oamenii au început să râdă şi să vorbească, fetele aveau rochii frumoase şi erau machiate corect, am primit o bere gratis şi-am mâncat chestii pe gratis, ne-am pozat pe holuri şi-am ieşit prea brutal din viaţa acelor oameni, a celor din film, prea repede am lăsat în urmă orice învăţătură puteam primi din el şi prea repede ne-am transformat în clişee iertătoare şi uituce, iară mie nu mi-a plăcut deloc-deloc treaba asta, şi m-am simţit încolţită şi târâtă prea devreme departe de minunea acelui film în care voiam să mai stau câteva zile, pe puţin. De-atunci îs cuminte şi am grijă, văd filme cel mai des acasă, plănuiesc să nu mă plictisesc singură-n casă şi să văd cum vine treaba asta cu abonamentele la cinematecă, da’ orişicum, îs pretenţioasă şi-i musai să-nvăţ să fiu bine aşa, cu totul.

Anunțuri

~ de downtownjesus pe 10 Decembrie 2015.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: