Îmi vine să plâng, ceva de speriat. De la felul în care mama îi povesteşte unchiului, prin telefon, ce-am făcut eu cu viaţa mea pân-acum, până la noua carte de radiologie care zace neatinsă, pe masă, de trei zile. Sau două, că azi e joi, şi m-am întors marţi. Trecând, desigur, prin scrierile tale întrerupte, prin muzica mea pierdută, prin visele mele cele vechi şi neîmplinite, prin schiţa ieftină pe care ţi-am făcut-o înainte să dau de tine cu-adevărat, prin absenţa ta dureroasă, prin furia cu care m-am trezit azi-dimineaţă, prin bonurile de masă aparent luate în 2016. Prin pesimismul generalizat, prin relaţiile interumane şubrede, prin scârba lor, mânia lor, dezamăgirea lor oribilă, oboseala lor oribilă, lanţurile lor aruncate-n cârca mea, pe post de moştenire obosită, pe care nu mi-o doresc şi la care n-am dreptul să renunţ. Dar voi renunţa. Văd garsoniere cu ei în ele, îi văd şezând în canapele, mă văd aducând pahare de vin şi ceşti fierbinţi de ceai, la vremuri de dureri de stomac sau răceli zdravene, te văd pe tine venind târziu, cum ţi-am povestit şi cum te-aştept, jumătate beat şi jumătate liber, îmi văd viaţa întreagă şi liberă, altfel, a mea, viaţă de amantă, de prietenă cea mai bună şi de om etern echilibrat, oamenii aleşi care ştiu că-s echilibrată numai prin ei şi oamenii ceilalţi, care n-apucă să vadă decât echilibrul, viaţă de cărţi, de soldaţi, de revoluţii, de radiaţii şi diagnostice, de planuri solide, aparent neverosimile, de libertăţi întinse pe drumuri prăfuite, şi vin roşu în căni de lut, şi râsete meritate. Îmi vine să plâng şi nu plâng, fiindcă încă mai am oameni care-mi aşteaptă mutarea, şi înteţirea prezenţei mele în vieţile lor, şi înţelepciunea mea strâmbă şi pe-alocuri amuzantă, fiindcă am contract de muncă, şi card de sănătate, şi card de salariu, fiindcă încă mai găsesc mesaje scrise de tine dimineaţa devreme, sub cafea, când eu încă dorm, fiindcă undeva, în lumea asta, m-aşteaptă o mâţă neagră, sau un ciobănesc carpatin, sau un pandantiv cu cap de şarpe-lup, fiindcă mintea mi-e întreagă şi mai poate, încă, să plângă pentr-un picior de soldat, sau o epavă de crucişător, sau o Mobra scoasă din funingine. Îmi vine să plâng, dar nu plâng, că mă iau cu altele.

Anunțuri

~ de downtownjesus pe 10 Decembrie 2015.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: