Am scris asta azi-noapte, n-am vrut sa va intristez, da’ azi o fost prea mult. Si-am simtit si ca alti oameni incep sa se gandeasca si ei la asta, asa ca:

Sunt sanse mari sa traiasca, totusi. Totusi. Operat la mana dreapta, chit ca-i dreapta, sunt sanse sa mai si cante cu ea. E stabil, si-i stabil de mult timp. Sunt sanse bunisoare sa se trezeasca.

Are sa se trezeasca undeva in Olanda, oamenii au sa vorbeasca intr-o limba dubioasa, familia o sa fie bucuroasa si vesela, ea n-o sa fie acolo, el o sa-si aminteasca gluma cu „Asta nu era prevazut in program”, si-apoi…o sa-ntrebe. De ei. Indiferent pe cine altcineva stia sau nu stia in club, indiferent c-aveau unu’, cinci sau treizeci de ani de muzica facuta impreuna sau de relatie stabila, sau instabila, cum ii pasa?, se vede-n privirea lui veche ca iubea mult si liber, o sa-ntrebe de ei si oamenii or sa-i zica…Cum? Cand? Doar tu ai scapat, nu stim de ce. Nu, nici ea nu mai e. Nu stim de ce. Stim ca-i greu, da’ trebuie sa te ridici si sa mergi inainte. Unde? Daca-ti ia ani sa umpli un loc gol de bassist, cum ii inlocuiesti…pe toti? Si cum traiesti fara ea? Si cum traiesti cu gandul c-au…ars? Inainte unde?

Iti moare tata, e batran si bolnav si stii de la 5 ani ca oamenii mor, iti moare cainele, e batran si-avea probleme vechi cu rinichii, uneori iti moare un copil, inauntru sau afara. O matusa, o floare, o iubire. Cate-o speranta, pe ici pe colo, cate-o celula. Cate-un idol, cate-un prieten, cate-un muzician.

In general, oamenii mor pe rand. Si, cand nu mor pe rand, fiindca, habar n-am, lucreaza multi intr-o cladire aruncata-n aer de teroristi, macar ii afli pe rand. Si cand ii afli, tot ai langa tine oameni care sa priceapa prin ce treci. Toata lumea pierde cate-o matusa, un tata sau un copil.

Nimeni nu pierde, deodata, o iubita si-o trupa. Arzand.

Pentru el, oamenii nu mor pe rand. Pentru el, cand va fi sa fie, oamenii vor muri toti, deodata. Pe-o scena, cu un album in mana, cu instrumente care li se lipisera de piele. In fata scenei, zambind. Zambind pentru el. Umar langa umar, in scrum. Are sa se trezeasca baietu’ asta, si doliul lui va fi salbatic. Va fi atroce, fioros, oribil. Are sa se trezeasca, poate, cand ceilalti vor fi deja sub pamant, are sa se trezeasca intr-o lume deja plansa, deja smulsa, deja strigata, care, culmea, e bucuroasa pana-n disperare ca el, spre deosebire de ceilalti, s-a trezit, are sa se trezeasca si doliul lui va fi…asa, cumva inapoiat, sfasietor prin intarzierea si singuratatea lui, ceva ca o vaduva batrana la botezul unui stranepot, are sa se trezeasca direct intr-o lume de cruci albe, de umbre, de spatii goale, incercuite cu creta pe bucati de asfalt, umbre cu care ceilalti incep deja sa se obisnuiasca, iara uitarea coborata deja peste noi, ceilalti, o sa-l instraineze si mai mult.

Si peste toate astea, o sa se-nfiga, ascutita si insangerata, unicitatea. Indiferent ce-am pierdut in noaptea de 30 octombrie 2015, de la speranta si liniste, la prieteni, viata, tata sau copii, nici unul dintre noi n-a pierdut atat de mult, deodata, ca baietu’ asta. O iubire, o trupa si patru prieteni. Multi au pierdut, desigur, combinatii mai mici sau mari din amestecul asta; in orice caz, nimeni n-a pierdut o-ntreaga trupa. Fiecare din cuvintele astea separate, si toate impreuna, inseamna cate-o durere aparte, dureri lungi si-ascutite, dureri cu cosmaruri, urlete si usi trantite, dureri sfasietoare pe care baietu’ asta n-o sa aiba cu cine sa le-mparta cu-adevarat, fiindca nimeni nu stie cum vin durerile astea in sufletul omului, cand vin impreuna. Vor ramane ale lui, intregi, intotdeauna, fiindca-s dureri unice, pentru care omenirea n-a inventat inca reteta.

Dar. Mama draga, nu ma cunosti, nu te cunosc, niiiici n-am sa te cunosc vreodata. Dar vom fi aici, sa stii. N-o sa stim ce sa-ti zicem. Familia ta va fi acolo si se va descurca cum va putea. Vei face ce vrei tu, cat vrei tu. Vei urla si tipa si smulge, vei sta in intuneric zile, luni sau ani, vei sfarama chitari, vei zgaria piele, vei darama pereti. Vei incepe sa fumezi, si sa bei mult, tot timpul. Vei face psihoterapie, iti dorim unu’ bun. Cel mai bun posibil. Sa te tii de ea, indiferent de ce alte pansamente ai sa incerci pe langa. Si s-asculti muzica, mama, ca nu-i tratament mai bun pe lumea asta decat muzica. Si-o stii si tu, sunt convinsa. Noi asteptam, mama. N-ai sa ne simti si n-ai sa ne-auzi, da’ te-asteptam. Si-n ziua in care vei simti nevoia sa ne canti despre asta, vom fi acolo, in fata scenei, si-ti vom primi durerea. Intr-un subsol intunecat sau intr-o polivalenta, vom fi acolo. Tu poate n-asculti Rammstein, da’ te-nvat eu, nici in Rammstein nu ne cunoastem, fizic, unii pe altii, da’ daca-i asculti si pricepi, uneori, in moarte, groaza si ura, in frustrare, durere si singuratate, uneori simti pe umeri palmele lor si, chiar daca ti le imaginezi, si stii bine ca ti le imaginezi, caldura lor fantomatica iti face atata bine incat te trezesti, cinci pasi mai incolo, pe malul celalalt al raului. Palmele noastre vor fi pe spatele tau, tot timpul. Pe bratul tau ars, pe privirea ta blanda si pe degetele tale cuminti, de tanar IT-ist. Vom sta aici, cuminti, cat ai nevoie, si te vom primi ranjind in mijlocul nostru, oricand te vei simti in stare. Nu stim cum e sa simti ceea ce simti tu, dar vom tacea stangaci langa tine, si te vom aplauda la intoarcere, si-ti vom sprijini ranile cu bratele noastre.

Cred, prosteste, ca din vorba-n vorba, din drag in drag si din farama de blandete in farama de blandete, caldura asta are s-ajunga la tine. Nu conteaza de unde porneste, va ajunge la tine.

Noi, aici, credem in foarte multe prostii. Stiti.

Acuma, fuga-fuguta, mergeti de-mbratisati un om drag, care-i pe langa voi. Eu nu pot face lucrul asta, din ratiuni omenesti stupide, da’ voi sigur aveti pe cineva, si va ganditi rar cum ar fi daca n-ar fi, si bine faceti. Da’ imbratisati pe cineva, sa nu treaca ziua asta chiar degeaba pe langa noi.

Pentru Andrei. Pentru care-am trimis SMS la Megastar, ca sa castige finala. Ale carui concerte le-am pierdut asa, razant, ca nu stiu unde ma duceam, ca era Luna Amara in alta parte, ca mi-e rau de la stomac, ca nu-mi vine sa ma duc singura. Pentru Andrei si ochii lui de rocker bland. Si pentru intoarcerea lor printre noi.

Anunțuri

~ de downtownjesus pe 12 Noiembrie 2015.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: