A sosit timpul.

Pentru câteva cuvinte simple, ca “idioţilor”, “boilor”, “tâmpiţilor” şi “cretinilor”. Folosite, surprinzător, de domniţe. Nu că ele n-ar trebui să aibă păreri, sau nu se pricep din născare la politică, sau n-au minţi luminate din care se pot naşte idei fantastice, da’ par să aibă felul acela muieresc de-a le exprima, izvorât, sper, din stricta nevoie de-a-şi supra-demonstra inteligenţa. Vorbeşte, doamnă, frumos, că-s oameni. Poate-ai ieşit în piaţă şi-ai cunoscut câţiva care nu ţi-or plăcut, sau, mai rău, n-ai ieşit şi ţi-au sărit exprimările astea brutale în întunericul paşnic al locuinţei dumitale îndepărtate, bre, nici nu contează: vorbeşte dracu’ frumos. Ideile bune se caţără singure pe stâlpi de susţinere, nu trebuie decorate cu jigniri. Mulţumim, sărut-mâna.

Fiindcă-s oameni de bună-credinţă, şi-o ştiţi şi voi. Poate nu v-am mai bătut de mult la cap cu spiritul etern fascinant al rock-ului, dar au vorbit serile astea singure, mult peste ce-ar fi putut încropi oricare scriitor de meserie al patriei. Zicea, foarte drept despre ei, un ziar franţuzesc: generaţia anilor ’80, prea mici ca să-i ardă comunismul şi să-nţeleagă Revoluţia, maturizându-se la umbra unei democraţii strâmbe din naştere, la a cărei putrezire au asistat în timpul liceului şi/sau facultăţii, tocmai când omu’ îşi desenează principiile de decizie pe care le va urma în maturitate, legaţi de străinătate prin burse de studiu, prin Internetul wireless şi prin graniţele libere ale Uniunii Europene, ducând în spate o rezistenţă de cele mai multe ori tăcută, scrâşnită în dinţi şi închisă în stomac, eliberată în subsoluri insalubre şi-n ruine de foste fabrici comuniste, lângă boxe drese cu sârmă înainte de concert, cum zicea dragul de Mihnea, şi ei, dragă doamnă, trebuie lăsaţi să-şi aşeze revolta în cuvinte şi-n lideri, doamnă, fiindcă pe tot pământul ăsta nu-s oameni mai potriviţi ca ei. Au mocnit ani în şir, au crescut cu jigniri, obstacole şi prejudecăţi, au citit Revoluţia şi-au ştiut înainte de bătrânetul direct responsabil că Iliescu e vinovat, au băut bere şi-au umplut subsoluri de toxice, da, da’ au vorbit până la 3 dimineaţa despre ce-a fost, cum ar fi putut fi şi ce s-ar putea face, puţin câte puţin, pentru salvarea acestei ţări. Sunt pregătiţi, doamnă. Sunt pregătiţi individual şi surprinşi în colectiv,  atâta tot. Au abia 6 zile, şi-n prima hotărârea lor a convins să plece un prim-ministru cunoscut pentru îndărătnicia lui într-ale demisiilor, şi-un întreg guvern. (Poate io-s nebună, da’ îs convinsă că nişte oameni, tot strânşi la Universitate, i-au mai cerut cel puţin o dată demisia. Să fiu corectată dacă nu-i aşa, că nu mă supăr şi cer iertare.)  Dacă nu ne-alăturăm lor fizic şi/sau psihic, din varii motive, măcar să le dăm timp să se-adune. Aruncăm pe urmă cu pietre, c-avem şi braţe antrenate, şi clădiri dărâmate.

Câţiva dubioşi sigur sunt. Câţiva sigur n-au bună-credinţă, câţiva sigur profită de confuzie, câţiva sigur sunt speriaţi de proporţii şi-ncearcă să-i risipească în cele patru zări, şi-or fi chiar ăia cu portavoci şi cu pancarte colorate, da’ atâta lucru ştim şi noi, sau aflăm dacă citim Facebook-ul oleacă mai atent, că cei mulţi şi buni protestează paşnic şi discută în grupuri, fără să urle absurdităţi. Îs pregătiţi, doamnă, lasă-i în pace. Emoţionaţi, dar pregătiţi.

Da, doamnă, comparaţia cu Ucraina îi…cum să-ţi spun? Nu-i musai deplasată, că noi aci, în Est, semănăm la multe lucruri, da’ îi…nepotrivită. Cumva inutilă. Bazată pe… nici nu ştiu pe ce. Vedeţi dumneavoastră, sună a ceva ce-ar spune un jurnalist de liga a treia, la un post de televiziune local din Statele Unite ale Americii. Un fel de “Ei, mama voastră, voi toţi acolo sunteţi o apă şi-un pământ”. Doamnă, România n-a fost în vieţişoara ei amărâtă parte a Imperiului Ţarist, ca s-o luăm mai dincoace, de pe la 1700, şi să nu ne complicăm cu cnejii şi cu voievozii. Să n-avem migrene, zic. N-avem, doamnă, cu Rusia o relaţie atât de complicată, înfăşurată, ruptă şi-nnodată şi-ncurcată, dată de trei ori peste cap, tăiată cu sabia şi-agăţată la loc cu atele, cum are Ucraina. N-avem, doamnă, o limbă înfiorător de dificil de diferenţiat de aia vorbită la Kremlin, n-avem, doamnă, cântece, scrieri şi cultură atât de profund înnodate cu-ale ruşilor, cât să ne fie la fel de monstruos de dificil să ne separăm de ei, cum le e ucrainienilor. N-avem, doamnă, nici măcar aceleaşi probleme umanitare, fiindcă la ei influenţa rusească frizează dictatura, doamnă, că nici măcar nu se mai ascund după “Stai, să vezi că-ţi tăiem gazul dacă nu-l pui pe omu’ nostru”, ci au sărit direct la “P-ăsta nu, p-ăsta da.”. România are de furcă cu proprii ei oameni, cu proprii ei vechi comunişti şi cu propria ei haită de ciocoi noi, noi ne jucăm aci pe bârlogul nostru strămoşesc, plus/minus Basarabia, care-i o vorbă pentru altădată. Noi nu înlăturăm aci influenţe străine, numa’ încercăm să ne spălăm propriul jeg, într-un mod infinit mai paşnic decât pe Maidan, tocmai pentru că avem probleme ce nu necesită intervenţii armate, oricât de ameninţător ţi s-ar părea matale că urlă sângele în tinerele vintre (ca să citez din prieteni).

De la dizolvarea Parlamentului strigată sau cerută de-o mână de oameni am înţeles că ţi s-o tras, da’ ţi-am zis, eu cred că majoritatea Străzii e întreagă la cap şi nu visează o formă proaspătă şi strălucitoare de anarhie, şi cred că ea nu intra oricum în calcule, nu din frică de tancurile ruseşti, ci din pură logică post-cădere a comunismului, însuşită aproape perfect de către dânşii, am explicat mai sus cum.

La viitoarele alegeri, domnii şi doamnele din piaţă doresc să aibă pe buletine nişte nume în care să aibă încredere. Atât de multe nume de-ncredere, încât să stea câte 10 minute în cabină până să hotărască pe cine pun ştampila. Vor să elimine varianta răului cel mai mic şi s-o creeze p-aia cu binele cel mai bun. Fiindcă la acest înalt nivel de absurd a ajuns România.

Asta cu potrivirea cu Summitul NATO n-o cunosc, habar n-am de-ntâlniri, discuţii şi preşedinţi străini. Goodbye to Gravity şi-a lansat album pe 30 octombrie. Nu ştiu dacă şi-o dat Ponta demisie din cauza summit-ului, zău că nu mă pricep, poate matale ştii mai bine, nu mă pun contra.

Iar mă-ntorc: dumneata nu-l cunoşti pe Putin. Nici eu nu-l cunosc, vai de zilele mele, îs abonată pe Facebook la The Moscow Times şi de-acolo ştiu tot ce ştiu, şi se prea poate să ştiu prost. Putin, îmi pare mie, şi-altora, multora,  li se pare la fel, că suferă de-un fel de vinovăţie retrospectivă şi moştenită de la predecesori faţă de pierderea Războiului Rece cu punerea de cenuşă-n cap, cerut iertare şi ridicat monumente sub cerul tăcut al Kolîmei, şi-adulmecă o revenire-n cursă, pe toate fronturile, având cea mai mare încredere în ăla militar. Cum îţi ziceam, visează mai degrabă un URSS, şi mai încolo, dac-o fi posibil, un CAER/Pact de la Varşovia. De-o reuşi să ia Ucraina cu totu’, atuncea da, ne vom panica de ne-or sări capacele, şi-o să-ncepem să ne bocim cu cămăşile sfâşiate pe noi de frică, şi-o să-ncepem s-ascundem provizii în munţi, fiindcă niciodată o graniţă direct cu-orice formă de stat rusesc nu ne-a adus binecuvântare, da’ deocamdată îndrăznesc să spun că nu valorăm pentru el mai mult decât un dulău slăbuţ şi-nfometat care latră la lună în mijlocul pădurii. Uite, chiar şi-aşa, pe partea asta, nu mai bine ne curăţăm noi acuma de corupţii, minciuni şi treburi făcute strâmb, pe-ascuns, pe şpagă, filiere şi grupuri de crimă organizată, cât n-are el treabă directă cu noi? Să ne găsească drepţi şi mândri când şi-o aduce aminte de noi, şi să nu ne mai tremure chiloţii pe noi de frică, cum ne-or tremurat în toţi anii ăştia.

Fiindcă o România nouă, nefurată cronică şi nevândută acut de politicieni, poa’ să-nsemne, la o adică, şi-avioane noi de vânătoare, şi militari profesionişti, şi-o invenţie pe ici pe colo, pfoai, poţi să ştii de ce minuni am fi în stare dac-am fi curaţi şi liberi?

Gata, c-am obosit. Îs alături cu mintea, cu fizicul nu ştiu când, sau dacă, voi fi. Problema cu doamna, v-am spus, a pornit fix de la jignirile de pe rânduri, c-altfel puteam să nu fiu de-acord în ea în cea mai paşnică tăcere din lume. Poate e o vină tăcerea asta a mea, în micro- şi-n macrocosmos, da’ îi a mea şi-ncă nu s-a schimbat. Nepriceperea mea adâncă din multe domenii şi traiul meu bazat pe sensibilităţi, mirosuri şi impulsuri nu mă lasă să fac politică în stradă. Nu ştiu niciodată ce să cer de la oameni, primesc ce mi se dă şi zic sărut-mâna, înghit frustrarea şi deznădejdea şi găsesc, cu foarte mare uşurinţă, circumstanţe atenuante pentru toată lumea. Am chiar şi pentru doamna, sper că le-am strecurat şi pe ele în text.

Despre Colectiv în sine, tăcerea rămâne agăţată scai de mine. Susţinerea s-a desfăşurat, se desfăşoară sau se va desfăşura în tăcerea mea proverbială, n-are nimenea de ce să ştie ce fac sau nu fac. Nici n-am eu de ce să vă zic ce să faceţi şi când să faceţi. Colectiv, în mine, a fost doar despre muzică, şi-aşa îmi port partea mea de doliu. Cu muzică.

(Aoleo, am uitat de doamnă. Ca să ştiţi de pe ce câmpii am pornit de-am ajuns unde-am ajuns. Altfel, da, titlul e numa’ bun, şi nu numa’ 5 minute, trebuie să gândim zile bune de-acuma încolo, dacă n-om da-o chiar în ani. Că nici un lucru nu se face bine în numa’ 5 minute.)

(Scrisă cu sânge urcat la cap cum a fost, rog iertare pentru greşeli şi scăpări, şi drept de-a modifica ulterior câte ceva ce se va dovedi nepotrivit, în următoarele zile.)

Anunțuri

~ de downtownjesus pe 6 Noiembrie 2015.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: