Stagiul ăla de infecţioase, nu v-am spus niciodată, a fost greu. Bun şi greu în egală măsură.

Îmi tot amintesc de domnul acela, cu tatuaje de închisoare şi găuri în corp. Găuri. Voi nu ştiţi, şi-i minunat că-i aşa, cum arată găurile-n om, cum se-aşează straturile de ţesuturi pe oase şi ce clar se văd ele, vii, printr-o gaură. Profu’ spunea că aia de pe spate putea, la început, să-i înghită tot pumnul. Râdea cu noi şi se-mpăcase cu viaţa ca un condamnat vechi, fără să mai ştie cât a fost vină, cât răutate şi cât întâmplare. Nu-şi aştepta moartea, dar îşi trăia resturile de viaţă cu-o seninătate dezarmantă, aşa cum trăiau şi celulele sănătoase ale corpului lui pe lângă găuri, oarbe, drepte, într-un “înainte” la fel de răspicat. Iară seninătatea, zău că părea unică în lume, seninătatea lui nu era de bătrân, nici de învăţat, nici de copil care nu pricepe, era seninătate de om care ştie că-n urma lui nu rămâne mai mult de-un băieţel condamnat, zdrobitor de aproape de sigur, la viată scursă la fel de tăcut ca a lui.

Pictorul era tânăr şi credea că-i nedreptate. Se lupta încă cu orele fixe ale pastilelor, cu definitivul lor obligatoriu, cu piedicile în carieră. Era înalt şi slab şi i-am ţinut capul fixat pe genunchi în timpul puncţiei. Avea păr stupid de mătăsos, un fel de definiţie primordială a mătăsii, cum ne imaginăm noi că au actorii de prin filme, şi, nu ştiu de ce, în loc să stau cu degetele cuminţi, că doar puncţia lombară e moment serios, am început să schiţez gesturi stupide de mângâieri întrerupte, ca pentru un copil cuminte şi bun, căruia ştii că lumea îi va turna pe umeri o bucată nedrept de mare de rău, tocmai pentru că-i aşa bun. Se şi aşezase foarte cuminte în poziţia trebuincioasă, oftase înainte şi mormăise, zâmbind, că mai făcuse asta de trei ori. E posibil ca tablourile lui să fie mai aproape de voi decât credeţi; a vorbit foarte rar despre ele, da’ pe noi ne-a mâncat curiozitatea. Credea că suntem interesate doar de boala lui, iară noi n-am ştiut să-i arătăm că ne pasă şi-altfel. Poate d-asta n-au stat degetele mele cuminţi.

Bătrâneii din capăt luaseră bacterii din spital şi erau supăraţi pe sistem. Erau bătrâni, şi bolnavi, şi-atât.

Anunțuri

~ de downtownjesus pe 31 Octombrie 2015.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: