Mi-e ceva nemărginit. O fi de la tine. Acuma că ştiu c-o fost o întâmplare, o greşeală sau o plictiseală, îmi văd cuminte de treabă, şi-aştept să-mi ceri o poveste. Am tolba plină de scrisori, nu de săgeţi, că nu-s vânător.

Sau de la vreun cântecel.

Îmi recitesc urmele, drept spun, ca să scot la lumină pietrele care mă bucurau înainte. Dezmărginirile. Mai dau de câte una care mi-e dragă şi-o arunc în apă, poate-poate valurile ei ajung pe ţărmuri mai nefericite decât ale mele. Eu, una, simt nevoia chinuitoare de-a citi şi-altceva în afară de doruri şi ECN, şi nu-mi scrie nimenea, şi nu-mi trece, deşi mă uit la “Starea naţiei” cu sfinţenie şi răsfoiesc povestiri scurte de Petru Cimpoeşu, cu care-s aşa şi-aşa, numa’ bine, că nu-mi trebuie acuma să mă-nnebunesc după vreo carte.

Parc-aş mai avea cu ce.

Găsii Maşa şi Ursul cu subtitrări. Voi nu ştiţi, Maşa şi Ursul îs o trupă de pe plaiuri rusofone, cred că-mi plac, nu i-am mai auzit de mult, da’ căutându-i pe ei am aflat io cine-s Maşa şi Medvedî la mama lor. Nu ştiu ce să zic, am văzut un episod şi-am chiţăit de bucurie, da’ sunt, desigur, profund subiectivă. Prooofuuund. (Am mai făcut gluma asta cu “Pro-fund!” cândva.)

Rămân fără bucăţi de John Oliver. Îl ţineam pentru dimineaţă de cafea, mi se trezea mintea foarte curat lângă el, deveneam mai deşteaptă pe zi ce trece şi mă gândeam la tot felul de lucruri datorită lui. Acu tre’ să mă târăsc duminică de duminică, vai.

De la episodul cu Laibach în Coreea de Nord m-am gândit că noi, zicem europenii, suntem obişnuiţi cu tot felul de ciudăţenii. Sigur c-a fost nedrept şi s-a folosit numa’ de opere vechi, care-s cele mai dubioase dintre toate, da’ io am cel puţin cinci prieteni care ştiu bine cine-s Laibach, şi impresia că ăilalţi, câţi or fi ei, dac-ar afla ar ridica din umeri şi-ar zice “Mhm, ciudăţei, da’ treaba lor”. Abia în decorul ăla ciudăţenia unui concert Laibach la aniversarea Coreei de Nord s-a desenat magistral, iar eu, chiar şi-atunci, am zis “Mda, ai şi tu dreptate”. Mie oricum îmi plăcea cu-adevărat numa’ “Volk”, restu’ rămânând la stadiul de “Fie la ei acolo, că nu dau în cap la nimenea”. Şi dac-ar da, ar da aşa de criptic că nici nu ne-am da seama c-au dat.

În casă miroase a toamnă-clişeu, adică a gutui, a mere şi-a struguri.

Iară mie îmi place Artanu de când eram copilă, da’ acuma, de când e bătrân cu barbă, îmi place şi mai mult. Încă nu m-am lămurit cine-a fost sau n-a fost în Timpuri Noi şi în Partizan, da’ îmi place de el de mor, în felul ăla încă stupid, în care mi s-ar înmuia genunchii dacă m-aş nimeri vreodată în preajma lui.

Să trăim tinereşte, că doar avem, încă, sânge dezmărginit în vene.

În afară de “Cor de copii”, care-a fost, previzibil, lovitură de bardă în moalele capului, să-ţi cadă capu’ pe-o moarte şi să-ţi strângi genunchii la gură de durere, “Nu-i vina mea” s-a dovedit primul cântec din istorie care mi-a descris bătrâneţea. Cum n-am putut eu niciodată, şi n-am găsit în nici o carte, şi n-a ştiut nimeni să-mi pună în cuvinte. Chiar aşa.

Am ascultat Celelalte Cuvinte, da, a sosit acel moment al vieţii mele.

Nu daţi cu paru’. Înjuraţi cu poveste, să-nvăţăm toţi câte ceva.

Ceea ce mi-e de neînţeles, nu cu mintea, ci cu spiritul, pricepeţi voi cum vine asta, e ce minune de energie îi făcea pe oameni de pe toată planeta să se-nghesuie în Spania înainte de ’39 şi să-şi joace viaţa pe-un glonţ ca să păstreze o republică străină, într-o ţară străină, despre care nu cred că ştiau, pân’ la urmă, că trebuie neapărat schimbată. Sigur, câţiva spanioli o voiau schimbată, şi câţiva îl voiau pe Franco, şi Franco chemă într-ajutor câţiva germani, câţi mai erau liberi, şi câţiva italieni, care se-antrenau pentru treburi mai complicate de-atâta. Şi poate câţiva americani, câţiva francezi, câţiva chinezi, şi câţiva bulgari, şi câţiva nemţi, vorb-aia, câte “câţiva” din fiecare erau de-acord că trebuie schimbată, da’ ce fel de foc trebuie să fi fost ăsta, să te mâne într-un război care, după toate standardele actuale, cu care-s io obişnuită, bă, nu-i al tău? Mai trebuie citit, fără-ndoială.

Cel mai frumos produs al războiului e cântecul.

Anunțuri

~ de downtownjesus pe 28 Octombrie 2015.

2 răspunsuri to “”

  1. Și câțiva români.

    Apreciază

  2. Desigur.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: